TEORII ALE PERSONALITATII

In 1937, Allport a intreprins o trecere in revista a cercetarilor efectuate de catre psihologi asupra personalitatii si a gasit un numar de 50 de definitii distincte ale termenului. Cu toate ca parerile erau diferite asupra a ceea ce se intelege prin personalitate, totusi Allport a constatat ca ideile lor aveau trei elemente comune:

fiecare dintre noi are o personalitate unica;

personalitatile noastre sunt compuse dintr-o multime de caracteristici diferite;

aceste caracteristici raman stabile in timp, sunt destul de constante.

Unii psihologi adopta o abordare idiografica a personalitatii care presupune studierea fiecarei persoane in parte si analiza modalitatilor individuale in care se manifesta personalitatile oamenilor. Alti psihologi adopta o abordare nomotetica a personalitatii, prin care se analizeaza felul in care personalitatile oamenilor pot fi incadrate in anumite tipuri, facand posibila comparatia acestora.

Teoriile personalitatii au aparut, in general, ca urmare a implicarii in activitati clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienti cu diverse probleme psihice. Exista trei scoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor psihologice ale personalitatii:

scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud si a discipolilor sai;

scoala psihometrica, al carei reprezentant celebru este Hans Eysenck;

scoala umanista, care include teorii avansate de catre Carl Rogers si de alti psihologi care au adoptat o abordare similara.

Abordarea psihanalitica a personalitatii

Freud s-a ocupat de isterie - problema clinica in care pacientii au dureri cumplite, dar care nu pare sa aiba o baza organica. El a constatat ca pacientii sai isterici pareau sa aiba amintiri si asociatii adanc ingropate si puternic marcate afectiv. Aducerea acestora la suprafata parea sa-i ajute. El a elaborat o tehnica de asociere libera si de analiza a "greselilor de exprimare" si a visurilor, care i-a permis sa cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat, Freud a elaborat metoda cunoscuta sub denumirea de tehnica psihanalitica. Scopul acesteia este procesul catharctic prin care toate traumele emotionale ascunse ies la suprafata, permitand pacientului sa se elibereze de ele si sa gaseasca modalitati constructive de a le stapani.

Freud a elaborat un model in care mintea umana era vazuta ca un aisberg, avand cea mai mare parte ascunsa sub suprafata apei:

constient - partea mintii de care suntem constienti;

preconstientul este acea parte a mintii in care stationeaza amintiri si ganduri, care, temporar, sunt uitate, dar care pot fi aduse in constient daca este neesar;

inconstientul, in care Freud considera ca este ingropat un strat mai profund al mintii, ale carui componente nu ajung niciodata la constienta. Aici sunt ascunse conflictele si traumele acumulate in prima parte a vietii.

Freud considera ca personalitatea umana este compusa din trei parti:

sinele - este prima parte a personalitatii care contine toate imboldurile launtrice, pulsiunile si instintele. El este in intregime egoist, manifestandu-se numai pe baza principiului placerii, de satisfacere imediata a oricarei dorinte.

eul - functioneaza pe baza principiului realitatii. Pe masura ce are loc desprinderea individului de prima perioada a copilariei, incepe sa apara o mladita mai realista a sinelui. Eul incearca sa satisfaca solicitarile sinelui, dar intr-o maniera care sa se potriveasca si cu realitatea si care sa nu produca dificultati mai tarziu.

supraeul este un fel de "parinte interior" indicandu-i individului ce "ar trebui" sa faca si continand toate ideile, datoriile si responsabilitatile individului, ca parte a atributiilor sociale. In multe privinte, aceasta parte a personalitatii este la fel de nerealista ca si sinele, deoarece exigentele sale sunt atat de pretentioase incat ar fi imposibil de realizat. Si din nou eul, actionand conform principiului realitatii, trebuie sa mentina echilibrul intre realitate si solicitarile supraeului.

Analiza: Divortul si protectia sociala a familiilor aflate in divort Referat: Cauzele conflictelor etnice din spatiul postsovietic. cazul republicii moldova.

Acest tip de abordare a personalitatii este numit psihodinamic, deoarece concepe eul ca avand rolul de a mentine un echilibru dinamic intre cele trei tiupuri de exigente care ii sunt impuse: de la sine, de la supraeu si de la realitate. Totusi sinele si supraeul se afla in inconstient si este important ca eul sa le impiedice sa treaca in constient. Prin urmare, eul elaboreaza o serie de mecanisme de aparare, care ii permit sa se protejeze impotriva presiunilor exercitate de sine si de supraeu.

Au existat multe critici la adresa abordarii freudiene a personalitatii. Teoria freudiana poate fi utilizata pentru a explica aproape orice dupa consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ce se poate intampla, iar o teorie stiintifica este considerata, in general corecta, daca pe baza ei se pot formula predictii.

Abordarea psihometrica a personalitatii

Teoria lui Eysenck asupra personalitatii

Abordarea lui Freud era idiografica, ceea ce inseamna ca psihanalistul avea ca scop intelegerea modului in care se echilibreaza diferite aspecte ale personalitatii la fiecare individ. Dar alti psihologi au inceput sa-si concentreze atentia asupra modului in care oamenii pot fi grupati si comparati intre ei, iar aceasta abordare este nomotetica. Acesti psihologi au avut o contributie deosebita la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la masurarea caracteristicilor psihologice de tipul inteligentei, reactivitatii sau personalitatii.

Eysenck a fost puternic influentat de traditia behaviorista. El a adoptat varianta esantionarii din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punandu-i subiectului intrebari despre felul in care se comporta in mod normal. Testele sale au fost elaborate sub forma de chestionare si prin analiza rezultatelor la aceste chestionare cercetatorul a reusit sa elaboreze o teorie a personalitatii.

Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii, o tehnica numita analiza factoriala. In urma cercetarilor efectuate, a tras conluzia ca par sa existe doua dimensiuni esentiale ale personalitatii: extraversiunea si nevroza (neuroticism). Mai tarziu, in 1976 a adaugat o a treia dimensiune, psihoza (psyhoticism), deoarece simtea ca acest aspect al personalitatii nu se justifica prin ceilalti doi factori.

Fiecare din acesti factori principali este compus din cativa factori secundari. Astfel, pentru extravertit factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea.

Un chestionar conceput sa masoare gradul de extraversiune sau introversiune ar contine intrebari care sa testeze comportamentul corespunzator fiecarui factor secundar: "Va place sa fie multa agitatie in jurul dvs.?"; "In general, puteti sa va transpuneti rapid gandurile in cuvinte?".

Factori secundari pentru nevroza: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria si vinovatia. El a testat acesti factori prin intrebari de tipul: "Deveniti nervos in lifturi si tuneluri?"; "Aveti migrene puternice?"; "Va simtiti uneori stangaci cand sunteti cu superiorii?". Din raspunsurile la aceste intrebari, Eysenck obtinea scorul global pentru nevroza.

Factorii secundari care stau la baza "psihozei" numara elemente de tipul singuratatii, insensibilitatii, indiferentei fata de altii, nonconformismului, opozitiei fata de practicile sociale si lipsei de constiinta. Aceasta dimensiune a personalitatii nu este perfect identica cu celelalte doua, deoarece Eysenck a constatat ca majoritatea oamenilor obtin scoruri mici sub acest aspect.

De asemenea, el considera ca extraversiunea si nevroza sunt total independente. Ar putea exista introvertiti nevrotici si extravertiti nevrotici sau ar putea exista introvertiti stabili si extravertiti stabili.

Au existat si critici la adresa abordarii lui Eysenck. Una este legata de esantionul foarte limitat pe care l-a utilizat (sapte sute de soldati care erau tratati pentru boli nervoase) si alta a fost aceea ca folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia de moment a celor chestionate. La o intrebare de tipul "Ati prefera sa stati acasa singur, sau sa mergeti la o petrecere plictisitoare?" se pot primi mai multe raspunsuri de la aceeasi persoana, in functie de starea de moment (si posibil, de perioada scursa de la ultima petrecere la care a participat).

Teoria lui Cattell asupra personalitatii

Tipul de teorie elaborata de catre Eysenck este deseori cunosuta sub denumirea de teoria trasaturilor de personalitate (factorilor de personalitate), deoarece implica incercarea de a compara oamenii utilizand diversi factori sau aspecte ale personalitatii si observarea modului in care se imbina acestia.

Raymond Cattell, in 1965 a elaborat si el o teorie a factorilor de personalitate, intr-o maniera similara celei a lui Eysenck. El considera ca factorii de personalitate ar putea fi impartiti in doua tipuri: factori externi si factori interni.

Factorii externi formeaza personalitatea aparenta - acele trasaturi de personalitate pe care le observa ceilalti. Dar sub acestea exista un set de trasaturi interioare care formeaza baza personalitatii. Cattell a considerat ca exista 16 factori interni esentiali pe care ii poseda fiecare om intr-o masura mai mare sau mai mica.

Factorii lui Cattell au fost identificati prin analiza factoriala a trei tipuri diferite de date, pe care el le-a numit: date-L, date-Q si date-T. "L" vine de la life-record, ceea ce s-ar traduce prin "consemnari din viata", intre care se numara informatiile referitoare la notele obtinute la soala, absentele de la lucru s.a. Scorurile Q, de la questionaires sunt obtinute din chestionare cu intrebari referitoare la obiceiurile si sentimentele personale si in sfarsit, datele T (de la test) sunt obtinute din rezultatele subiectilor la teste obiective , de tipul testelor de inteligenta. Cattell a tras concluzia ca exista saisprezece factori esentiali de personalitate, elaborand un test de personalitate cunoscut sub denumirea de 16 PF.

Totusi, multi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv ca datele pe care le-a utilizat in formularea teoriei sale si in redactarea testelor de personalitate erau destul de superficiale si ca factorii de personalitate propusi de el se inscriu in categorii prea rigide pentru a fi operante.

Teorii umaniste ale personalitatii

Teoria personalitatii elaborata de Carl Rogers, in 1959, a fost o provocare la adresa abordarilor psihanalitice si psihometrice ale personalitatii. Rogers sustine ca fiintele umane au o necesitate fundamentala de a-si dezvolta potentialul cat mai mult posibil si, din activitatea sa clinica, deduce ca problemele nevrotice sau psihotice se dezvolta atunci cand acest aspect al personalitatii unei fiinte umane este in mod consecvent reprimat. El se refera la acest lucru folosind termenul nevoie de autoactualizare - necesitate de actualizare sau de realizare a potentialului propriu.

Deoarece aceasta necesitate este atat de importanta, Rogers sustine ca evaluam prin prisma ei, toate experientele noastre de viata. Experientele care ne incurajeaza dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe cand cele care ne inhiba sau ne suprima autoactualizarea le percepem ca negative sau neplacute. Deoarece fiecare individ are capacitati si tendinte diferite, fiecare isi elaboreaza propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar daca nu perfect identice.

Rogers isi concentreaza teoria pe ideea "sinelui" deoarece, in lucrul cu pacientii sai, a constatat ca acestia aveau idei foarte clare in privinta "eurilor lor interioare", pentru care a propus denumirea de conceptia despre sine (self-concept) si ca, deseori, erau tulburati de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor.

O alta necesitate a personalitatii umane pe care Rogers a evidentiat-o este necesitatea pretuirii. El sustinea ca orice fiinta umana trebuie sa fie pretuita de alte persoane, pretuire care sa se manifesteprin dragoste, afectiune sau chiar simplu respect.

In general, cei din jur au tendinta de a conditiona pretuirea de un comportament "adecvat". Ei admira o persoana daca aceasta se comporta intr-un anumit fel. Aceasta inseamna ca fiecare persoana stie care sunt tipurile de comportament care pot si care nu pot castiga pretuirea celorlalti. Aceste idei sunt cunoscute sub denumirea de conditii de valoare si sunt foarte importante in ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de comportamentaprobate de societate.

Dupa Rogers, dezvoltarea unei personalitati sanatoase presupune inexistenta conflictelor intre "conditiile de valoare" si imboldul launtric de autoactualizare, deoarece pentru majoritatea indivizilor exista cel putin una sau doua persoane, in decursul vietii, care ii pretuiesc neconditionat. Pretuirea neconditionata este deosebit de valoroasa pentru ca elibereaza individul de necesitatea de a cauta tot timpul aprobarea sociala, dandu-i in schimb libertatea de a-si explora talentele, inclinatiile si capacitatile. Cu alte cuvinte, oamenii isi pot exprima necesitatea de autoactualizare fara sa aiba grija de dezaprobarile sociale pe care le-ar putea produce.

Teoriile umaniste difera de cele ale psihanalistilor sau ale psihometricienilor prin faptul ca primele considerapersonalitatea umana ca fiind imuabila o data ce individul a atins varsta adulta. Teoriile umaniste admit faptul ca oamenii se pot schimba la orice varsta si ca este posibil, chiar la varsta adulta, ca individul sa treaca prin modificari de personalitate destul de profunde, daca i se schimba mediul si expectantele.

Teoria constructelor personale a lui Kelly

O alta teorie a personalitatii a fost elaborata de George Kelly, in 1955. El considera ca lucrul cel mai important este felul in care intelegem ceea ce ni se intampla, deci o teorie a personalitatii trebuie sa ofere o metoda prin care terapeutul sa-si poata da seama de modul in care pacientul isi intelege lumea. Aceasta procedura este cunoscuta sub denumirea de abordare fenomenologica.

Kelly spunea ca fiintele umane se comporta ca niste oameni de stiinta in experientele si activitatile lor zilnice - nu ne amintim pasiv lucrurile care ni se intampla, ci ne gandim si elaboram teorii referitoare la ele. El sustinea ca dezvoltarea continua a acestor mici teorii si testarea lor din perspectiva factorilor pe care ii adunam in experienta noastra zilnica, reprezinta cognitia sociala. Daca teoria nu se potriveste atunci cautam alta. Tot timpul elaboram si ne ajustam viziunile referitoare  la ceea ce se intampla in jur.

Modelul lui Kelly de "om de stiinta" se aplica cunoasterii noastre, in general, dar el considera ca fiintele umane sunt cele mai importante elemente din mediul nostru individual. Elaboram continuu viziuni asupra altor fiinte umane, pe care le folosim ca baza pentru reactiile noastre , atunci cand intalnim persoane necunoscute.

Kelly afirma ca fiecare dintre noi elaboreaza un set de constructe personale pe care le utilizeaza pentru a intelege lumea si oamenii din jur. Aceste constructe sunt bipolare (ex. sensibil/insensibil). Important este faptul ca aceste constructe sunt personale. Ele pot fi: supraordonate (bun/rau) si subordonate (mai putin aplicabile - face cafea buna/face cafea proasta).