Spatiul personal - dezvoltarea spatiului personal - factori care afecteaza spatiul personal

SPATIUL PERSONAL - DEZVOLTAREA SPATIULUI PERSONAL - FACTORI CARE AFECTEAZA SPATIUL PERSONAL

Spatiul personal si distantele interpersonale

Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.

Exista insa si un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil. Existenta acestui teritoriu mobil a fost mai intii semnalata in studiile asupra comportamentului animal. Hediger (1950) a aratat ca animalele au tendinta de a pastra o anume distanta intre ele atunci cind interactioneaza. Aceste distante ramin constante inauntrul speciilor; ele nu variaza foate mult in functie de context. Animalele se retrag sau reactioneaza agresiv de indata ce spatiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a numit aceasta

distanta distanta personala. Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul in care animalele utilizeaza spatiul si s-a intrebat in ce masura aceste patternuri de comportament se regasesc la om. El a propus termenul de proxemica pentru a desemna studiul folosirii spatiului de catre om. De asemenea, el a folosit termenul de spatiu personal pentru spatiul din imediata apropire a persoanei. Potrivit lui Hall, spatiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreste sentimente de propietate pentru aceasta sfera mobila in care se include. Antroplogul american a realizat cercetari interculturale si a constatat ca in orice cultura exista norme privind distanta pe care indivizii trebuie sa o pastreze intre ei atunci cind interactioneaza. Marimea acestor distante de interactiune este determinata de cultura si de natura interactiunii. Pentru el, individul uman este o fiinta inconjurata de cimpuri care se contracta si se dilata, iar fluctuatia acestor cimpuri ofera informatii pretioase despre persoana si despre interactiune.

Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanta ce caracterizeaza interactiunile

indivizilor din societatile vestice:

1. Distanta intima – caracterizeaza interactiunile dintre indragostiti, soti, mama si copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interactiuni de felul comunicarii in soapta.

2. Distanta personala – apare in interactiunile dintre prieteni, sot si sotie, etc. Distanta personala inseamna in general o lungime de brat si constituie distanta obisnuita in interactiunile cotidiene dintre prieteni si cunostinte care discuta chestiuni de interes personal dar nu se angajeaza in contacte fizice.

3. Distanta sociala – aceasta este utilizata atit in interactiunile cu cei pe care-i cunoastem superficial, cit si in interactiunile formale – de pilda, atunci cind ne adresam unui functionar sau unui vinzator.

4. Distanta publica – caracterizeaza interactiunile deosebit de formale. Ea presupune o distanta fizica de 3-8 metri. Este distanta pe care o pastram fata de personajele foarte importante, inzestrate cu putere sau devenite celebre.

Little (1965) a cautat sa testeze in laborator observatiile lui Hall. El a cerut subiectilor sa joace rolul unui prieten, al unei cunostinte sau al unui strain si sa interactioneze de pe aceste pozitii cu un complice al experimentatorului intr-un birou, pe un hol sau in strada. Astfel, Little a constatat ca subiectii se plasau la diferite distante in raport cu complicele, in functie de presupusa lor relatie cu el. Aceste distante au corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat ca oamenii au norme precise pentru reglarea distantelor de interactiune. Alte doua descoperiri au completat cunostintele noastre despre spatiul personal. Potrivit lui Horwitz, Duff si Stratton (1964), spatiul personal nu are o forma perfect circulara: el este mai mare in fata individului, si mai redus in spate si pe parti. Pe de alta parte, un studio al lui Knowles (1973) a evidentiat faptul ca grupurile, ca si indivizii, au spatii personale. Knowles a plasat grupuri de doua sau patru persoane in centrul salii de asteptare a unui aeroport si a constatat ca rareori existau “invadatori” care treceau prin grup; cei mai multi trecatori ocoleau grupul. Cu cit grupul era mai mare, cu atit era mai putin probabil ca spatiul sau sa fie violat.

Dezvoltarea spatiului personal

Comportamentele spatiale pe care le-am descris nu sunt innascute, ci invatate. Exista cercetari care atesta ca numai la virsta de patru sau cinci ani copii incep sa arate

comportamente spatiale consistente. La 12-13 ani normele spatiale ale preadolescentului sunt foarte asemanatoare cu cele ale adultului. Un aspect interesant al comportamentului spatial il constituie relatia dintre copii si adulti. In mod firesc, indivizii respecta drepturile spatiale ale celorlalti, ferindu-se sa le violeze spatiul personal. Totusi, Fry si Willis (1971) au aratat ca adultii actioneaza ca si cum copiii n-ar avea dreptul la spatiu personal; pe de alta parte, ei nu reactioneaza atunci cind copiii le violeaza spatiul personal. Cei doi autori au instruit niste copii de 5, 8 si 10 ani sa se aseze cit de aporape pot de adultii care asteptau in holul unui cinemtograf, fara insa sa-I atinga. Adultii au reactionat cu zimbete si mingiieri pe crestet la invazia spatiului lor personal de catre copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reactie deosebita, dar fata de cei de zece ani adultii se comportau de parca le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dadeau semne ca se simt deranjati si faceau un pas inapoi. Ca atare, adultii tolereaza sau chiar agreeaza invadarea spatiului lor personal de catre copiii mici, dar resimt ca pe o violare a apatiului personal apropierea copiilor mai mari.

Factori care afecteaza spatiul personal

Spatiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetarile au relevat ca femeile au, in general, un spatiu personal mai redus decit acela al barbatilor. Indivizii de sex opus mentin o distanta personala mai mare intre ei decit indivizii apartinind aceluiasi grup sexual. O explicatie posibila pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind

homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiti de parintii lor daca ating sau mingiie un copil de acelasi sex. Pe de alta parte, ei afla ca preferintele heterosexuale sunt acceptate. De aceea, comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra comportamentului sexual permis. Un argument suplimentar in aceasta privinta il constituie faptul ca normele ce regleaza spatiul personal se dezvolta la virsta pubertatii. Fischer si Byrne (1975) au mai stabilit o diferenta intre comportamentul spatial al femeilor si cel al barbatilor: barbatii raspund mai negativ la invaziile frontale ale spatiului lor  in vreme ce femeile reactioneaza mai negativ la invaziile laterale. Fischer si Byrne au facut predictia ca barbatii vor fi mai preocupati sa-si apere spatiul frontal, in vreme ce femeile isi vor apara mai curind spatiul lateral. Pentru a testa aceasta ipteza, cei doi psihologi au observat comportamentul studentilor si studentelor intr-o biblioteca. Ei au constatat ca studentii isi puneau lucrurile in fata lor, incercind astfel sa-i impiedice pe altii sa se aseze de cealalta parte a mesei, in vreme ce studentele le puneau pe scaunul de linga ele, reducind posibilitatea unei invazii din acea directie.

Cultura reprezinta un factor important al spatiului personal. Locuitorii Americii latine, francezii si arabii interactioneaza la distante mai mici decit o fac cei din Statele Unite, englezii sau suedezii. Willis (1966) a aratat ca indivizii interactioneaza la distante mai mici cu cei apartinind aceleiasi culturi decit cu cei dintr-o cultura straina. Si caracteristicile personale afecteaza marimea spatiului personal. S-a aratat, de pilda, ca indivizii considerati a fi violenti au spatii personale de trei ori mai mari. Sommer (1959) a descoperit ca persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte departe de o alta

persoana, in vreme ce indivizii normali aleg distante intermediare. In sfirsit, tipul relatiei isi pune amprenta asupra spatiului personal. Proximitatea determina atractia, dar la rindul ei este determinata de aceasta. Cu cit membrii grupului se simpatizeaza mai mult unul pe altul, cu atit distantele interpersonale dintre ei sunt mai mici. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment in care a cerut subiectilor sa incerce sa se faca simpatizati de un complice sau, dimpotriva sa faca in asa fel incit actiunile lor sa fie dezaprobate de acestia. Complicele statea asezat intr-o incapere relativ goala; subiectul primea un scaun si era indemnat sa-si plaseze scaunul in ce pozitie doreste. Autorul a putut nota ca subiectii care incercau sa se faca acceptati de catre complice se asezau mai aproape de acesta decit ceilalti.

Mehrabian (1968) a folosit doua metode pentru a demonstra ca indivizii comunica sentimentele de simpatie prin intermediul distantei interpersonale. Intr-unul din studii, el a aratat subiectilor fotografii cu diade ce interactionau la diferite distante si a cerut subiectilor sa aprecieze in ce masura membrii diadei se simpatizeaza unul pe celalalt. Cu cit distanta care separa personajele din fotografie era mai mica, cu atit subiectii au inferat relatii mai apropiate intre ele.

Intr-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiectilor sa joace rolul cuiva care simpatizeaza sau antipatizeaza o alta persoana. Ei trebuiau sa se pozitioneze la distante

comfortabile, in functie de rolul pe care-l jucau. Subiectii se plasau cu atit mai aproape de cealalta persoana cu cit trebuiau sa arate celuilalt mai multa simpatie. Potrivit unei cercetari a lui Heshka si Nelson (1972), femeile sunt mai inclinate decit barbatii sa comunice atractia prin variatii in distanta interpersonala.

Reactii la invadarea spatiului personal

Exista foarte multe studii care atesta ca oamenii au spatii personale clar definite, desi marimea acestor spatii depinde de un numar de variabile. Indivizii evita, pe cit posibil, sa invadeze spatiul personal al altora. Totusi, in viata cotidiana apar multe imprejurari in care se produc astfel de violari. Cum reactioneaza indivizii in aceste situatii si ce efecte au astfel de intruziuni? Una din reactiile obisnuite la violarea spatiului personal este stresul. Subiectiiraporteza ca nu se simt in largul lor si ca au o senzatie de incomfort. Astfel de sentimente sunt insotite de excitare fiziologica. McBride, King si James (1965) au pus in evidenta cresterea conductibilitatii electrice a pielii in cazul subiectilor care resimt violarea spatiului personal. Acest raspuns fiziologic al subiectilor este mai accentuat cind invadarea spatiului personal se produce frontal. Intr-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru incalcarea reglementarilor de etica a cercetarii, Middlemist si colegii sai (1976) au studiat maniera in care violarea spatiului personal influenteaza urinarea subiectilor barbati in toaletele publice. Cercetatorii asezau complici la diferite distante de subiectii care urinau. Ei foloseau un fel de periscop, cu ajutorul caruia puteau examina comportamentul subiectului. Asfel, au constatat ca la barbatii care aveau un complice foarte aproape, jetul urinar era intirziat. Cercetarea aceasta bizara, care incalca in mod grosolan dreptul la intimitate al subiectilor, se justifica prin faptul ca jetul urinar intirziat este recunoscut ca una din cele mai bune masuri ale excitarii fiziologice ce insoteste stressul. Astfel, aceasta procedura simpla, chiar daca neobisnuita, furnizeaza o dovada peremptorie pentru ideea ca invadarea spatiului personal amplifica excitarea fiziologica.

De asemenea, indivizii reactioneaza la violarea spatiului lor personal retragindu-se, miscindu-se pentru a restabili distanta pe care o considera potrivita sau parasind situatia. Sunt celebre experimentele lui Sommer in care se observa astfel de gesturi ale subiectilor. Sommer a instruit complici de sex feminin sa se aseze, in biblioteca, la masa ocupata de o studenta. Complicele se aseza

1. pe scaunul de linga studenta si il tragea mai aproape de aceasta;

2. pe acelasi scaun fara sa-l miste;

3. fata in fata cu studenta; 4. pe un scaun in spatele acesteia.

S-a folosit un grup de control, alcatuit din subiecti al caror spatiu personal nu era invadat. Autorul a constatat ca in prima conditie 70% din subiecti paraseau masa dupa 30 de minute – in grupul de control, numai 10% din subiecti faceau lucrul acesta. Sommer a remarcat ca subiectii incercau sa-si apere teritoriul inainte de a pleca – isi mutau scaunul, isi schimbau pozitia, ridicau bariere intre ei si invadatori. Psihologul american a notat, de asemenea, ca din cei 149 de subiecti “agresati” astfel, numai trei au protestat verbal, cerind complicelui sa pastreze distanta cuvenita.