Recrutarea si pregatirea corpului didactic pentru debilii mintal si cei cu slabe capacitati

Recrutarea si pregatirea corpului didactic pentru debilii mintal si cei cu slabe capacitati

In institutele pentru idioti instruirea copiilor debili mintal era incredintata unor persoane fara pregatire pedagogica. In Franta, Voisin a fost primul care a gasit cu cale sa se apeleze la pedagogi pentru instruirea acestei categorii de copii. Aceasta initiativa a fost urmata si in alte tari, dar pregatirea pedagogica avea un caracter autodidact; dascalii acestor copii stiu din experienta proprie cat de dificila a fost; inarmati defectuos, lipsiti de o pregatire speciala, ei a trebuit sa gaseasca singuri atitudinea potrivita in drumul presarat cu dificultati la tot pasul in conditiile unor elevi lipsiti complet de educatie; ei se aflau in fata unor dificultati insemnate de instruire si educare din cauza insuficientei dezvoltari intelectuale a acestor elevi, in care conditii metodele de instruire si educatie aplicate in mod obisnuit in invatamantul pentru copii normali nu dadeau rezultate. De aceea, invatatorii acestor copii trebuiau sa aiba o anumita pregatire teoretica si practica, care sa se adapteze starii lor mintale; trebuia aprofundata psihologia si ramurile ei - psihologia infantila, psihologia patologica, psihologia experimentala etc.; apoi, anatomia si fiziologia sistemului nervos - a cazurilor normale si a celor patologice -, cunoasterea simptomatologiei specifice debilitatii mintale infantile; din toate acestea decurgand o metodologie speciala, a carei succes necesita de multe ori si dibacie. Este nevoie apoi sa fie cunoscute tulburarile de vorbire, ca si modul de tratare a acestora, deoarece acestea sunt frecvente la aceasta categorie de copii. Se mai cerea practicarea lucrului manual; in fine, trebuia studiate diferitele forme de ocrotire a acestora. La inceputul secolului XX, sub impactul psihiatriei moderne, se tinde ca institutele pentru idioti sa fie patronate de psihiatrii, astfel ca pedagogii trebuie sa-si orienteze pregatirea in aceasta directie. Prin anii 1905 -1911 au inceput sa se tina cursuri particulare in vederea pregatirii corpului didactic.

In Germania, se pretindeau examene ca si pentru invatatorii care se ocupau de surdo-muti; dar pentru a le putea urma, mai intai se frecventau cursuri de o jumatate de an sau un an intr-un oras cu universitate, unde candidatul putea sa aprofundeze psihologia patologica, psihologia copilului, psihologia experimentala pentru a cunoaste bine aspectele debilitatii mintale, cauzele si efectele acesteia, sa le poata influenta pozitiv; apoi, se cereau cunostinte elementare medicale de natura simptomatologica, de anatomia si fiziologia creierului, de psihiatrie si igiena scolara. Se mai cerea pregatire teoretica si practica in instruirea si educarea debilului mintal. Intalnindu-se si multe defecte de vorbire la asemenea copii, «invatatorul ajutator» trebuind sa-si insuseasca si cunostinte despre natura psihofiziologica a functiilor vorbirii. Trebuie sa cunoasca si literatura si istoricul problemelor idiotilor. In final, se predau si cunostinte privind instructia deprinderilor manuale, protectia celor care au terminat scoala si a legislatiei cu privire la acesti indivizi. Sunt prevazute dese stagii in spitale si practica in institutiile de idioti.

In Elvetia, deja in 1899, s-au introdus cursuri de pregatire pentru invatatorii din scolile ajutatoare; la Zürich, 8 invatatori si 5 invatatoare au urmat un curs de 10 saptamani; al doilea curs, in 1904, cu 4 invatatori si 15 invatatoare, la care au mai participat si 12 invatatori ai scolii speciale din Zürich. Aproape toti cursantii erau absolventi ai seminarului si cu practica in scolile primare. Pregatirea acestora era legata de o scoala superioara.  Acestia frecventau in grupuri: institutul de surdomuti, institutul de debili mintal si 8 clase speciale. Seara se facea: instruirea in lucru manual (hartie, cartonaj, modelare, lucruri simple din lemn), literatura de specialitate, desen (mai ales tragerea de linii); se faceau si excursii in afara orasului la colonii de idioti, alienati, epileptici. Teoria consta din: 30 ore anatomia si fiziologia sistemului nervos, patologia creierului - mai ales privind idiotia, demonstratii pe cazuri si preparate; la institutul epilepticilor se faceau 6 lectii de psihologie experimentala; instruirea la clasele speciale, examinarea inteligentei; la institutul de surdomuti se facea: articulatie, fiziologia elementelor de vorbire; la institutul de orbi se preda defectele ochilor; la institutul pentru debili mintal se facea: clasificarea idiotilor, instruirea in gimnastica speciala, istoricul institutului, corpul didactic pentru institute si clase speciale.

In 1911, era deja scoasa in evidenta si aplicata si in alte tari forma de organizare a pregatirii corpului didactic elvetian, aceasta dovedindu-se foarte buna.

In Germania, primele cursuri de pregatire pentru invatatorii scolilor de ajutor s-au tinut mai intai la Kiel, in 1902. Acestea se tineau de 3 ori pe an, cate 15 zile, si aveau un caracter pur practic (dimineata patru ore practica in scoala ajutatoare cu 2 si sase clase, dupa masa trei ore practica cu elevii cu defecte de vorbire; asistau maximum 6 cursanti). Alte cursuri au avut loc la Institutul de idioti din Dalldorf-Berlin, in perioada aprilie-septembrie si octombrie-martie, tinandu-se saptamanal 2 ore de prelegeri si observare clinica in scoala institutului. Pentru straini se tineau doua cursuri de cate 14 zile. La Zwickau, in anul 1904 si 1909, s-au tinut cursuri semestriale de 6 -10 luni, a 2 -3 ore saptamanal constand din lectii si practica in scoala de ajutor, la care au participat 10 -20 cursanti. La Bonn, in octombrie 1905, a avut loc primul curs de 3 saptamani, la care s-au admis numai 35 cursanti. Acestia au urmat saptamanal 12 ore de practica in scoala de ajutor, 2 ore de prelegeri pentru corectarea defectelor de vorbire, 4 ore lucrari cu rindeaua, 4 ore tehnica Fröbel de plisat si modelat, 3 ore de igiena scolara, anatomie si fiziologie, functiile nervoase, 12 ore cunostinte despre debilitatea mintala, 4 ore pedagogie patologica, 2 ore tulburari de vorbire, 1 ora gimnastica, 2 ore plan de invatamant si lectii in scoala de ajutor, 1 ora despre organizarea lectiei, 1 ora ingrijirea celor care au terminat scoala. Dupa cursul de toamna se mai facea un adaos cu unul de primavara. La pregatire a participat si un psihiatru. Curs de acest fel s-a tinut semestrial si la Berlin in 1906, la München in 1907, la care s-a predat si psihiatria. In 1909, la Frankfurt , s-a tinut un curs de 14 zile pentru pregatirea pentru debili, surdomuti, orbi si schilozi. La Dortmund s-a tinut un asemenea curs de 4 saptamani. In 1913, statul prusian a decis obligativitatea examenelor pentru invatatorii din scolile ajutatoare, in care scop a organizat si cursul cuvenit. Se considera chiar ca ar fi ideal ca toti invatatorii scolilor elementare sa urmeze o pregatire obligatorie superioara.

In Austria, la Viena in 1909, s-a tinut un curs de 4 saptamani frecventat de 30 de cursanti, toti stipendiati de stat. Asemenea cursuri au fost introduse si in Ungaria. Cand in 1897 institutul de debili mintali a devenit de stat, s-a si deschis un curs pentru instructori pentru debili mintali, care a fost deservit de cadre medico-pedagogice si medicale de specialitate (7 invatatori si 1 psihiatru).

In nici o ramura educativa nu s-a pus atata accent pe colaborarea dintre pedagog si medic asa ca in scolile ajutatoare. Se cerea stabilirea gradului debilitatii mintale, a cauzelor si posibilitatea unei educatii mai intinse sau mai restranse. In primul rand, trebuia sa se constate daca un copil trebuie trecut in scoala de ajutor, problema adesea foarte grea, plina de raspundere si cu insemnate consecinte. Copilul prin trecerea in asemenea scoala i se pune adesea pentru tot restul vietii un timbru care-i scade din valoare; astfel, nu orice medic sau pedagog este apt pentru a lua o asemenea hotarare; acestia trebuie ca sa se fi ocupat deja practic de asemenea probleme.

In Norvegia, Rappe (Ranhilda) - distinsa educatoare a anormalilor - a infiintat un seminar pentru invatatoare pentru copii frenastenici, la care ea a functionat ca docent. Dupa modelul acesteia invatamantul pentru acesti copii este desfasurat de catre femei. Statul oferea din abundenta corpului didactic burse pentru studii de specialitate si calatorii.

In SUA, pregatirea corpului didactic pentru debilii mintal se face ca si pentru surdomuti si orbi, dar sunt si diferite locuri unde se pregatesc invatatori pentru a instrui copii cu forme grave de debilitate mintala.

In Ungaria se urmarea pregatirea complexa a profesorilor pentru copiii cu handicap (copii cu defecte senzoriale, intelect si vorbire). In acest scop s-a creat, in 1898, in cadrul ministerului cultelor si instructiunii publice sectia medico-pedagogica, in cadrul careia functiona un senat pe tara al institutelor medico-pedagogice, care se compunea din: seful sectiei medico-pedagogice - acesta fiind si presedintele -, profesori conferentiari, medici si pedagogi ai cursurilor medico-pedagogice si directorii institutelor medico-pedagogice ale statului. Societatea medico-pedagogica din capitala Ungariei servea pe toti copiii debil mintal, surdomuti, epileptici, nervosi si abandonati. Tot atunci, in 1898, pentru o mai completa instruire pedagogica si generala, s-a unit pregatirea speciala a dascalilor pentru instruirea orbilor, surdomutilor, debililor mintal si a celor cu defecte de vorbire. Cursurile la scoala normala medico-pedagogica maghiara durau 3 ani; primii 2 ani erau destinati formarii teoretice, iar in al treilea pentru practica. Se primeau candidati cu diploma de invatator pentru scoli primare; acestia aveau locuinta gratuita, pensiune completa si 480 de coroane stipendiu anual. Dupa terminarea cursului se dadea examen si se elibera o diploma care permitea practica in toate unitatile medico-pedagogice. In 1900, cursul pentru invatatori medico-pedagogi s-a organizat din nou; la fel in anii 1905 si 1907, s-au facut cursuri speciale din nou, deoarece trebuia suplinita lipsa de forte didactice. In 1902, ia fiinta un laborator medico-pedagogico-psihologic, condus de dr. P. Ranschburg.

Si alte state au ajuns la solutia pregatirii pentru toate ramurile a cadrelor didactice medico-pedagogice pentru copiii cu handicap. In Elvetia in 1923, s-a infiintat un Seminar medico-pedagogic pe langa Facultatea de filosofie - si nu pe langa cea de medicina -, unde se predau si discipline ca: deprinderi manuale, introducerea in practica profesionala etc. In 1922, functionau in partea germana a Elvetiei 487 cadre didactice care deserveau pe surdomuti, logopati, orbi, epileptici si schilozi. Se cerea ca si invatatorii din scolile ajutatoare sa urmeze timp de 2 ani asemenea studii, pe care sa le urmau alaturi cu toti medico-pedagogii la un loc. Asociatia invatatorilor din scolile ajutatoare de pe Rin-Main-Gau pretindea o pregatire de 2 ani a membrilor ei, care se facea de asemenea impreuna cu toti medico-pedagogii.

In Bucovina, cat timp a apartinut de statul austriac, pregatirea corpului profesoral se facea de catre Institutul de orbi si surdo-muti din Viena in colaborare cu Universitatea din Viena. Candidatii de profesor se recrutau dintre invatatorii scolii normale, cu examen de capacitate si cel putin 2 ani de activitate in invatamantul primar ordinar. Studiul special dura un an, iar studentii primeau pe acest interval salarul intreg de la postul lor din invatamantul primar si o bursa din partea statului. Pentru formarea teoretica candidatii urmau o serie de cursuri speciale la Universitatea din Viena, iar pentru pregatirea practica asistau regulat la orele profesorilor specialisti de la institutele de orb, surzi si anormali vieneze. Studiile speciale le terminau cu un examen atat teoretic cat si practic, in urma caruia obtineau o diploma de capacitate pentru exercitiul profesoratului  la institutele de orbi, surdomuti si anormali; ei erau asimilati la leafa cu profesorii secundari. Trei asemenea profesori au practicat la institutele din Cernauti. Dupa unirea Bucovinei cu patria-muma - relateaza D. Rusceac, specialist diplomat la Viena, director al Institutului de orbi Regina Maria si al Institutului de surdo-muti din Cernauti, Cavaler al Ordinului Corana Romaniei - "nu s-a luat nici o masura in ce priveste formarea corpului didactic de la institutul de orbi si cel de surdo-muti din Cernauti"(1923). Este amintit un singur caz in care un candidat, plecand pe cheltuiala proprie in 1923 la Cluj, obtine diploma de capacitate de profesor medico-pedagog.

In Transilvania, in timpul cat aceasta apartinu-se de statul maghiar, formarea corpului profesoral se facea de catre Academia medico-pedagogica din Budapesta.. Dupa unirea acestei provincii cu patria-muma, pentru formarea de noi cadre, Directia I Regionala a Ocrotirilor Sociale din Cluj  a colaborat cu Universitatea. Pentru stabilirea conditiile de functionare a cursurilor universitare s-a redactat un Proiect de lege pentru infiintarea unei Academii medico-pedagogice in Cluj. Iata unele din dispozitiile acestuia (dupa D. Rusceac):

Art. 1. - Se infiinteaza o Academie medico-pedagogica pe langa Universitatea si Inspectoratul Asistentei Sociale din Cluj, avand de scop pregatirea speciala a corpului didactic in vederea celor trei ramuri medico-pedagogice: a) de orbi, b) de surdo-muti si c) de anormali mintali.

Art. 2. - Candidatii Academiei medico-pedagogice se recruteaza din: a) Absolventii scolilor normale, care au un stagiu in invatamant de cel putin 2 ani, avand recomandarea autoritatilor de drept; b) Studentii facultatii de litere sau medicina, intru cat vor sa se specializeze in aceste directiuni in urma unei practice in invatamant de cel putin 2 ani; c) Candidatii supusi unei infirmitati (orbi si surdo-muti) care vor indeplini conditiile mentionate sub a) si b).

Art. 4. - Durata studiilor este de 3 ani.

Art. 5. - Cursurile speciale se fac de catre profesori universitari de la facultatea de litere, respectiv de la cea de medicina precum si de catre directorii-specialisti ai institutelor medico-pedagogice.

Art. 6. - Programul cuprinde urmatoarele materii:

Anul I 1) Limba si literatura romana

2) Istoria romanilor

3) O limba moderna (franceza sau germana)

4) Anatomia, fiziologia si patologia organelor

5) Igiena scolara si sociala

6) Psihologia

7) Pedologia si pedagogia experimentala

8) Pedagogia patologica

9) Pedagogia generala, didactica, istoria de simt si centrilor nervosi pedagogiei

10) Istoria si legislatia invatamantului medico-pedagogic.

Anul II 1) Didactica la anormali mintali

2) Psihiatria

3) Didactica psihopedagogica

4) Fonetica experimentala

5) Ortofonia

6) Didactica la surdo-muti si orbi

7) oto-rino-laringologia

8) gimnastica ortopedica si suedeza

9) lucru manual (Sloyd)

10) practica pedagogica la orbi, surdomuti si debili mintali.

Art. 9. - Examenele de specialitate se vor face oral si in scris inaintea comisiei compuse din profesorii care au predat materiile respective. Examenele de practica pedagogica vor consta din doua probe: a) in scris o teza cu continut general din didactica si metodica specialitatilor: 1. Pentru anormali, 2. Pentru orbi si 3. Pentru surdo-muti, dintre care candidatul are drept de a-si alege una; b) cate o lectie practica din cele 3 specialitati din care specialitatea aleasa la teza in scris va fi considerata ca principala; c) candidatii supusi unei infirmitati (orbi, surdo-muti) vor face examenele cursurilor speciale si practica pedagogica numai in specialitatea indicata de insasi natura lor.

Art. 10. - Calificarea primita indreptateste pe absolventii Academiei medico-pedagogice la gradul de profesor cu specialitatea in cele 3 ramuri mentionate, in care a se face si incadrarile celor diplomati ai acestor cursuri, asimilandu-se cu titlu, drepturi si leafa cu profesorii secundari.

Asadar, si institutele medico-pedagogice din Transilvania au urmat modelul celor din Ungaria, avand in vedere trecutul comun. A fost continuata munca inceputa, s-a continuat activitatea stiintifica si s-au acomodat la noile nevoi. Studiile care se faceau in scoala normala medico-pedagogica maghiara s-au facut si in cele organizate la Cluj, in plus fiind psihiatria si igiena scolara.

In Transilvania, imediat dupa trecerea institutelor sub autoritatea statului roman, inspectoratul general sanitar si de ocrotire al Ardealului, in frunte cu prof univ. dr. Iuliu Moldovan si cu prof. univ. dr. Marius Sturza, a organizat in anul scolar 1921/1922, in colaborare cu Universitatea din Cluj, cursuri superioare speciale pentru formarea profesorilor necesari asezamintelor pentru orbi, surdomuti si debili mintal. Aceste cursuri au fost continuate, dezvoltate si largite pana in 1927. Cursul la inceput a avut durata de 3 ani, ca mai tarziu sa se reduca la 2 ani. Studentii proveniti din invatamant primeau leafa integral in tot timpul concediului lor pentru studii. S-au format trei serii de cursanti, astfel fiind pregatiti la un nivel destul de ridicat un numar de aproximativ 40 de profesori medico-pedagogi. Prof. univ. dr. Titu Gane s-a ingrijit de inzestrarea asezamintelor cu cele necesare, ca si numirea absolventilor acestor cursuri speciale.

In 1925, dr. Gh. Crainiceanu, facand o aproximatie asupra numarului de persoane cu handicap senzorial si mintal din populatia de 16 milioane a Romania reintregita, aceasta s-ar cifra la aproximativ 122.760 persoane cu handicap, dintre care de scolarizat ar fi cca. 24.552. Considerand ca un institut pentru aceste categorii ar cuprinde un numar de 100 de elevi, atunci ar fi necesare un numar de 70 de institute, eventual scoli pentru debili mintal; autorul mentioneaza ca in calcul nu sunt cuprinsi copiii slab capacitati, pentru care acesta considera ca ar trebui infiintate clase speciale in proportie cu numarul acestei categorii de elevi. Pentru aceste institute si scoli ar fi necesar sa se pregateasca 2.300 de dascali. Ca urmare - incheie autorul mentionat - va trebui sa se infiinteze pe langa toate institutele medico-pedagogice din orasele cu universitate seminarii pedagogice pentru pregatirea de profesori medico-pedagogi.

In Vechiul Regat, formarea corpului profesoral era mult mai precara. Cadrele didactice pentru scolile speciale, respectiv invatatorii, nu urmau cursuri sociale. Singurele cursuri au avut loc numai in 1938-1940, organizate de minister la insistentele Asociatiei generale a invatatorilor si a Asociatiei corpului didactic medico-pedagogic. Se poate aminti ca si-au inceput pregatirea unui numar de 14 invatatori, insa numai pentru institutele de surdomuti. Cursurile au durat 2 ani si au avut un nivel stiintific multumitor.

In Basarabia si in Dobrogea, nu s-a luat nici o masura pentru formarea cadrelor pentru educarea orbilor si surdomutilor, desi in aceste provincii numarul copiilor cu handicap era ingrozitor de mare - relata D. Rusceac in 1923 . In schimb se recurgea la paleative indoielnice in rezolvarea acestor probleme scolare. Astfel, in conformitate cu regulamentul in vigoare, "institutorii" de la Scoala primara de orbi Regina Elisabeta din Bucuresti, se numesc cu titlu provizoriu dintre orbii romani care au terminat cel putin patru clase de gimnaziale, in urma unui examen oral despre cunostinte din cadrul invatamantului primar, din pedagogie generala si pedagogiei speciale de orbi. Dupa un stagiu de trei ani de functionare cu titlu provizoriu, institutorii respectivi puteau fi numiti definitiv de catre minister. Deci - continua autorul - "fara diploma unei scoli normale, fara examenul de definitivat si fara examenul de inaintare pe loc, la «scoala primara urbana de orbi din Bucuresti» poti ajunge «institutor» numai cu patru clase gimnaziale in baza unui examen simplu, care nu cadreaza cu cultura unui institutor, desi legea invatamantului primar cere pentru ajungerea acestei profesii trei examene si un stagiu de 12 ani de functionare la o scoala primara rurala."

In Vechiul Regat - mai relateaza D. Rusceac - exista si uzul de a pleca la Paris fie pe cheltuiala proprie, fie ca bursier al statului, de unde candidatii se intorc in tara ca "diplomat al Institutului de orbi, respectiv de surdo-muti din Paris". Intre acesti "diplomati" figureaza doua categorii: unii au bacalaureatul scolii normale, examenul de capacitate, definitivat si, in plus, diploma speciala pentru invatamantul copiilor cu infirmitati, altii n-au nici diploma scolii normale si nici examenul de capacitate pentru scolile primare, ci numai diploma institutului de orbi sau surzi." Desigur ca aceste critici se justifica cu atat mai mult cu cat, la ora respectiva, un profesor specialist din Vechiul Regat primea o leafa de 1.600 lei, unul din Transilvania 1.150, iar unul din Bucovina 1.000. Autorul se intreaba cum la o pregatire similara si diplome echivalente retributiile sunt inegale, legal trebuind sa li se aplice acelasi tratament si incheind cu apelul de a se remedia aceasta nedreptate. 

Desigur ca numarul de cadre didactice special pregatite nu a acoperit necesarul, nici in Transilvania si cu atat mai putin in restul tarii, multe din posturi ramanand vacante. Dar cu timpul, si acest corp didactic, care la timpul sau a fost bine pregatit, din lipsa cursurilor de perfectionare, din lipsa coordonarii si indrumarii activitatii din institute, ca si din lipsa contactului cu strainatatea, in afara de cateva exceptii, posedau cunostinte insuficiente si mai ales invechite. In aceste conditii nici nu este de mirare ca nu se putea vorbi de nici o activitate stiintifica medico-pedagogica. Cele cateva brosuri care au aparut in mod sporadic, au avut mai mult un caracter informativ si se datorau exclusiv unor profesori medico-pedagogi cu pregatire castigata in strainatate, asa cum este cazul lucrarilor de pedagogia surdomutilor. De asemenea, o remarca deosebita merita straduintele Asociatiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania, respectiv a unui grup de profesori de la institutele de orbi, surdomuti si de corectie din Cernauti, care cu multa bunavointa si sacrificii materiale au editat intre anii 1931-1936 unica revista romaneasca de specialitate medico-pedagogica din acea epoca.

Formarea profesorilor specialisti pentru institute - D. Rusceac - o concepe in felul urmator: Recrutarea candidatilor pentru a urma pregatirea speciala se va face din randul invatatorilor cu diploma a scolii normale, cu examen de capacitate si un stagiu de 2 ani in invatamantul primar. Acesti candidati vor primi salarul intreg de la postul lor din invatamantul primar. La universitate vor primi formarea teoretica - materiile de studiu fiind cele preconizate in proiectul academiei medico-pedagogice de la Cluj. Practica sa se faca simultan la institutele de profil din localitate, acestea functionand ca scoli de aplicatii, unde studentii vor asista obligatoriu 18 ore saptamanal la profesorii specialisti, unde vor tine lectii practice, vor suplini pe profesorii specialisti in caz de nevoie, vor participa la serviciul inspectiei, vor elabora referate asupra experientei castigate in orele de asistenta, vor redacta teze asupra materiilor audiate la universitate etc., etc. Studiul va dura 2 ani si se va termina cu un examen teoretic si practic, in urma caruia se va obtine diploma de capacitate pentru exercitiul profesoratului la institutele medico-pedagogice, care functie se asimileaza la leafa cu profesorii secundari.

Dezvoltarea si perfectionarea invatamantului special s-a reluat dupa cel de-al II-lea razboi mondial, urmarindu-se, printre altele, si asigurarea cadrelor didactice. Incepand cu anul 1948, s-au organizat cursuri de perfectionare de catre Institutul de perfectionare a cadrelor didactice (I.P.C.D.), care din 1961 are un sector anume pentru acest tip de invatamant. Au fost introduse cursuri speciale la sectiile pedagogice de la universitati, iar in 1961 s-a infiintat o sectie de defectologie la universitatea din Cluj, devenita apoi sectie de psihopedagogie speciala, care a fost desfiintata insa in 1975.

Recrutarea si calificarea cadrelor care lucreaza in unitatile speciale a constituit intotdeauna o problema dificila. In majoritatea cazurilor calificarea speciala a cadrelor didactice se realiza in mod empiric, chiar la locul de munca cu ajutorul cadrelor cu mai multa experienta. Dupa reforma invatamantului din 1948 au fost organizate periodic , in timpul verii, cursuri de perfectionare. Din 1961, in cadrul I.P.C.D. (Institutul de perfectionare a cadrelor didactica) din Bucuresti exista un sector de defectologie care se ocupa cu perfectionarea personalului didactic din scolile speciale. In 1960, la Universitatea din Cluj, s-a infiintat o sectie de defectologie cu durata de 5 ani pentru forma cu frecventa si de 6 ani la forma fara frecventa, care pregatea profesori pentru toate tipurile de scoli speciale. La Universitatea din Bucuresti, in cadrul sectiei de pedagogie si psihologie, se tineau cursuri de defectologie pentru toate tipurile de deficiente si se faceau lucrari practice in scolile speciale, pregatind specialisti si in problemele invatamantului special.

Ridicarea calitatii muncii profesionale s-a sprijinit prin dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniu. Au aparut institutii specializate. In 1956 a fost infiintat un sector de defectologie in cadrul Institutului de stiinte pedagogice Bucuresti, ca si la filiala acestuia de la Cluj unde s-au facut cercetari in diferitele domenii ale defectologiei: surdologie, tiflologie, oligofrenologie, logopedie si, ceva mai tarziu, in privinta copiilor cu tulburari de conduita la Centrul de consultatii medico-psihologice de la filiala din Cluj. Cercetatorii s-au orientat tot mai mult in studierea aspectelor practice, deplasandu-se tot mai mult in scoli, iar unii dintre practicieni s-au implicat in activitati de cercetare stiintifica. Aceasta simbioza s-a reflectat in cursul unor sesiuni de comunicari stiintifice, consfatuiri, simpozioane, congrese nationale. In 1967 numarul lucrarilor publicate in domeniul problemelor persoanelor cu handicap era de 300.