Procesele de energizare, potentare, directionare a comportamentului

Daca, din procesele cognitive, omul reuseste sa diferentieze, sa identifice, sa interpreteze, sa inteleaga si sa explice ceea ce se afla si se intampla in jurul sau, prin procesele de energizare, potentare si directionare, el devine capabil sa ia o anumita atitudine si sa se exprime activ si selectiv prin comportamente specifice. In categoria acestor procese includem motivatia si afectivitatea.

Motivatia Prin termenul de motivatie se desemneaza un intreg ansamblu de "entitati" psihice care reflecta oscilatiile, disonantele si deficitele ce apar in cadrul diferitelor componente ale sistemului personalitatii, determinand subiectul sa actioneze in directia inlaturarii lor si restabilirii echilibrului. Luata global, motivatia reprezinta, asadar, forta motrice interna a comportamentului si activitatii, conferindu-ne caracterul de fiinte active si relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumita baza motivationala, iar motivatia devine o lege generala de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivationale este trebuinta. Aceasta exprima nevoia puternic consolidata de ceva anume: hrana, apa, aer, odihna, miscare, adapost, informatie, frumos etc. Nesatisfacerea indelungata a unei trebuinte duce la perturbari majore ale echilibrului psihic al personalitatii. De aceea, trebuintele, prin actualizare, genereaza cele mai puternice motive sau mobiluri de actiune. Genetic, trebuintele umane se impart in doua grupe mari: primare sau innascute (aici intrand, in primul rand, trebuintele biologice si fiziologice) si secundare sau dobandite (aici intrand trebuintele de cunoastere, trebuintele estetice, trebuintele religioase, trebuintele morale).

Luand drept criteriu urgenta si ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit "piramida trebuintelor", larg acceptata in psihologie. In forma ei finala, piramida cuprinde 8 clase, care, in ordine, de jos in sus, sunt urmatoarele:

I - trebuinte biologice II-trebuinte de securitate III - trebuinte de afiliere sociala IV - trebuintele Eului V - trebuinte de autorealizare VI - trebuinte de cunoastere VII - trebuinte estetice VIII - trebuinte de concordanta.

Din analiza acestei piramide se degaja urmatoarele aspecte si relatii: 1) o trebuinta este cu atat mai improbabila, cu cat este mai continuu satisfacuta; 2) o trebuinta nu apare ca motiv decat daca cea anterioara ei a fost satisfacuta; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinte este cu atat mai mare, cu cat trebuinta respectiva se situeaza mai aproape de baza piramidei; 4) activarea si satisfacerea trebuintelor se subordoneaza legii alternantei - o trebuinta odata satisfacuta se retrage, lasand locul alteia.

Pe langa trebuinte, in alcatuirea sferei motivationale a omului intra alte doua componente: interesele si idealurile. Interesele realizeaza legatura noastra selectiva si relativ stabila cu diferite aspecte ale realitatii si domenii de activitate; idealurile reprezinta forta de proiectie si propulsie a etaloanelor si modelelor de devenire a propriei personalitati.

Dupa efectul in timp pe care il are satisfacerea lor, trebuintele pot fi impartite in pozitive, care contribuie la mentinerea echilibrului personalitatii sau la stimularea si mentinerea proceselor de dezvoltare, si negative, care determina degradari si tulburari serioase ale tabloului psihocomportamental (exemplu, trebuinta de alcool, trebuinta de droguri etc.).

Raportata la performanta activitatii, motivatia pune in evidenta o anumita intensitate optima - optimum motivational. In principiu, activitatile usoare si mai putin atragatoare prin continutul lor reclama o motivatie mai puternica, iar cele dificile si atractive prin continut reclama o stare de motivatie mai slaba.

Afectivitatea Sub denumirea de afectivitate se reuneste un ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanta sau discordanta dintre dinamica evenimentelor interne (starile proprii de motivatie) si dinamica evenimentelor externe (situatiile, obiectele, persoanele din jur).

Orice traire si componenta emotionala se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati:

a) polaritatea (semn pozitiv - placere, relaxare, satisfactie, bucurie, sau semn negativ - tensiune, insatisfactie, repulsie, suferinta);

b) intensitatea (incarcatura energetica pe care o antreneaza cu sine trairea emotionala; aceasta poate fi slaba, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

c) durata sau stabilitatea (scurta, medie, lunga; emotiile sunt de durata scurta, sentimentele sunt de durata lunga);

d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-si modifica semnul in timp: iubirea poate trece in ura, iar ura poate trece in iubire);

e) ambivalenta (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trairi de semn opus, pozitiv si negativ, exemplu: gelozia).

Genetic, se delimiteaza emotii primare, innascute (teama, frica, placerea, bucuria) si emotii secundare, dobandite (emotiile estetice, sentimentele morale).

Dupa gradul de complexitate, se diferentiaza emotiile simple (tonul emotional care acompaniaza procesele cognitive, trairile de esenta organica, starile de afect), emotiile complexe (emotiile situationale curente, emotiile integrate activitatii - de joc, de invatare etc.) si structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerata o componenta indispensabila, necesara a vietii noastre psihice; ea confera relatiilor omului cu lumea un caracter activ si selectiv. In functie de semnul dominant al organizarii afectivitatii, tindem sa ne apropiem si sa ne integram in lume, sa stabilim si sa mentinem raporturi de comunicare si cooperare cu cei din jur sau, dimpotriva, sa ne retragem si sa ne izolam de lume. Fara emotii, fara sentimente, existenta umana ar deveni cenusie, omul ar fi un simplu robot, care nu ar face decat sa reactioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raporteaza nu numai la lumea externa, la celelalte persoane din jur, ci si la propria persoana, fiecare din noi dezvoltand fata de propriul Eu trairi pozitive, de satisfactie, de stima, de acceptare, de mandrie de sine etc. Modul in care ne autopercepem si ne autotraim conditioneaza modul in care ne relationam cu ceilalti.

Afectivitatea joaca un rol esential in activitate, sustinand si orientand, ca si motivatia, desfasurarea ei. Pe fond de indiferenta afectiva, performanta in orice activitate este scazuta; la fel se intampla si in cazul unor emotii prea puternice (afecte); devine astfel justificata introducerea notiunii de optimum emotional. Aceasta exprima intensitatea pe care trebuie s-o posede o traire emotionala pentru a facilita finalizarea eficienta a activitatii.

De aici decurge necesitatea dezvoltarii controlului voluntar asupra intensitatii trairilor emotionale, pentru a nu le permite sa ne dezorganizeze gandirea si actiunea.

Modul de structurare si functionare a afectivitatii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci si de regimul educational, de imprejurarile de viata. Astfel, o persoana emotiva din fire, prin exercitii de vointa si suport adecvat din afara poate sa ajunga sa-si controleze foarte bine emotiile situationale, prevenind instalarea timiditatii, dupa cum si invers, o persoana din fire putin sau deloc emotiva, intr-un climat educational represiv si in imprejurari de viata dure, dramatice, poate deveni timorata, cu rezistenta scazuta la actiunea factorilor afectogeni.