Scopul principal
al oricarei stiinte este acela de a descoperi si formula
legi, prin care sa explice riguros si obiectiv modul de fiintare
si manifestare (desfasurare) a fenomenelor pe care le studiaza.
Legea este inteleasa ca o relatie de conditionare sau
determinare mai mult sau mai putin stabila si repetabila
intre doua sau mai multe fenomene. Cu cat cerinta
stabilitatii si repetabilitatii este satisfacuta
mai bine, cu atat legea este considerata mai valabila si mai
veridica, si invers. Din acest punct de vedere, cele mai "tari" sunt
considerate legile mecanicii si fizicii clasice.
Multa vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea
legi. S-a dovedit insa ca bilantul este mai mult decat
nesatisfacator, intrucat doar legile psihofizice care descriu
relatia dintre intensitatea stimulului si intensitatea reactiei
(senzatiei) pot fi incadrate in categoria legilor tari (dinamice).
In rest,
relatia dintre variabilele independente (stimulii, situatiile)
si cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se inscrie in
sfera probabilitatii. Ca urmare, legea care o exprima devine una
statistica. Aceasta inseamna ca ea se deduce si se
formuleaza pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de
masuratori; de asemenea, ea nici nu poate fi verificata si
confirmata pe cazuri individuale, ci
numai la nivel de grup sau de "populatii".
Asadar,
orice lege psihologica presupune si se bazeaza pe general, dar
nu-l exprima in mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei
tendinte centrale (o medie aritmetica, de pilda) si al unui
indice de dispersie (abaterea standard, de pilda).
Cum continuumul
probabilitatii se cuprinde intre 0 si 1, punand in
evidenta grade diferite de nedeterminare (incertitudine),
rezulta ca si legile statistice cu care opereaza psihologia
vor avea grade de tarie diferite. Gradul cel mai slab de tarie il vor
avea acelea care graviteaza in jurul probabilitatii de 0,50; corespunzator, cu cat
relatia descrisa de lege se indeparteaza mai mult de 0,50 spre
1 sau spre 0, cu atat gradul de tarie creste.
Dupa sfera
de cuprindere, legile psihologice se impart in: particulare, care se refera la anumite procese psihice
(exemplu, legile senzatiei, legile perceptiei, legile memoriei etc.)
si generale, care se refera
la organizarea si functionarea sistemului psihic in ansamblu
(exemplu, legile dezvoltarii,
legile asociatiei, legile organizarii ierarhice, legea
motivatiei).
Dupa
continut, legile psihologice au fost impartite in: legi de functionare, legi de compozitie,
organizare sau structura si legi
de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzatiei,
perceptiei, memoriei, gandirii; din a doua categorie pot fi
mentionate: legea pregnantei, legea bunei forme, legea
integrarii; din categoria a treia fac parte legea
diferentierii-individualizarii, legea stadialitatii. Unul
si acelasi proces, ca si psihicul in ansamblu, se
subordoneaza concomitent tuturor celor trei categorii de legi.
