PRINCIPIUL ACTIUNII SI AL UNITATII CONTRADICTORII - actiunea externa - baza obiectiva a constiintei, importanta metodologica a principiului actiunii

PRINCIPIUL ACTIUNII SI AL UNITATII CONTRADICTORII

1. Actiunea externa - baza obiectiva a constiintei
Potrivit principiului actiunii, continuturile si structurile interne ale constiintei nu izvorasc din interiorul subiectului, ci din afara lui, respectiv, din actiunile externe ale copilului cu si asupra obiectelor (in primul rand, jucariilor) din jurul sau. Acest principiu a fost formulat si introdus de savantul francez P. Janet (1889), creatorul psihologiei conduitei: "psihologia, afirma el, nu este altceva decat stiinta actiunii umane". Continutul lui a fost imbogatit ulterior, pe baza cercetarilor concrete, de H. Wallon, J. Piaget, L.S. Vagotski, A.N. Leontiev, K. Pribram, J. Bruner.
Actiunile externe ale copilului iau forma operatiilor de descompunere), asamblare, combinare, grupare-sortare, modelare. Treptat, prin procesul de interiorizare, ele se transforma in operatii mintale, constituind schema structurala a gandirii. Asa cum au demonstrat cercetarile lui J. Piaget, operatiile mintale interne se desprind de actiunile in plan extern cu obiectele sau cu imaginile lor si devin autonome de-abia in intervalul de varsta 12-14 ani. Constiinta nu numai se naste din activitate, dar se si dezvolta tot prin intermediul si pe baza ei - activitatea de joc (specifica varstei prescolare), activitatea de invatare (caracteristica varstei scolare), activitatea profesionala, de munca fizica si intelectuala (dominanta la varsta adulta).
De la un anumit punct al structurarii si consolidarii sale, constiinta va subordona activitatea, conferindu-i un caracter anticipat si planificat. Actiunile externe asupra obiectelor vor inceta sa se declanseze automat si impulsiv si vor deveni mijlocite si pregatite de structurile interne ale constiintei, producandu-se astfel ca rezultat al unei intentii, al unei vreri, al unei deliberari.
Cu cat o activitate este mai complexa, cu un grad mai ridicat de problematizare si dificultate, cu atat efectuarea ei reclama o implicare mai puternica a functiilor constiintei-cognitive, proiectiv-creatoare, reglatorii. ("Inainte de a construi o casa in plan obiectiv-extern, omul o construieste mai inainte in plan ideal-intern, in minte").
Spre deosebire de animal, care este un sistem reactiv, raspunzand preponderent la incitari din afara, omul este un sistem activ, esenta lui existentiala rezidand in a desfasura o activitate. Aceasta deschidere spre actiune, spre activitate este imprimata din interior, tocmai de catre constiinta.
Asadar, izvorand din actiunea externa cu obiectele din jur, constiinta nu este o structura pasiva, statica, ci, dimpotriva, o structura dinamica, inalt activa, impingandu-ne permanent sa actionam, sa facem ceva. Datele observatiilor cotidiene si ale cercetarilor demonstreaza ca pasivitatea si lipsa mai indelungata a activitatii sunt greu de suportat, producand stari de disconfort, de tensiune si dezechilibru interior. Subsolicitarea este, in cazul omului, un factor la fel de stresant ca si suprasolicitare.
Rezultatele si efectele actiunilor sunt supuse unei analize si evaluari critice si informatia astfel obtinuta va influenta in sens invers planul si programul constient intern care a stat la baza lor, corectand eventualele erori sau scapari.
Desi, in general, actiunea reflecta si exprima in mod veridic continuturi si laturi ale constiintei, apar si situatii de discordanta, cand spunem ca omul se dedubleaza, una gandind si simtind si alta facand (exemplu: cineva iti spune ca te simpatizeaza, cand in sinea lui nu te poate suferi; un subaltern face sluj in fata sefului, desi in realitate il uraste si ar vrea sa scape de el; linguseala, ipocrizia, slugarnicia nu sunt altceva decat expresii ale dedublarii - manifestarea externa fiind destinata ascunderii si mascarii starii subiective interne).

2. Importanta metodologica a principiului actiunii.
Acest principiu este singurul care permite depasirea limitelor atat ale psihologiei introspectioniste clasice, care considera constiinta ca un dat intern, subiectiv autonom, ermetic inchisa in sine, cat si ale behaviorismului watsonian, care nega realitatea ca atare a constiintei considerand-o o simpla fictiune, si declara drept singura realitate psihologica - ansamblul reactiilor externe - comportamentul. In locul acestor paradigme unilateral-absolutizante, care reclamau ruperea si opunerea antagonica a planului subiectiv intern si a celui obiectiv comportamental extern este asezata paradigma interactionista (relational-circulara), care postuleaza complementaritatea si convertibilitatea reciproca, in succesiunea secventelor temporare, a celor doua planuri - subiectiv intern si obiectiv extern, reciprocitatea proceselor interiorizarii (de la actiunea externa spre interiorul subiectului) si exteriorizarii (obiectivizarii) (de la intentie, proiect mental spre actiune externa).

1. Intrebari de autoevaluare

1. Cine a introdus in psihologie principiul actiunii?
2. Care este directia de formare - structurare a structurilor constiintei in lumina principiului actiunii?
3. In ce consta rolul constiintei structurate in desfasurarea activitatii?
4. Care este importanta metodologica a principiului actiunii?

R a s p u n s u r i:

1. Savantul francez P. Janet. 2. Dinspre exterior spre interior.
3. In planificarea, programarea, declansarea si reglarea ei.
4. Permite depasirea limitelor introspectionismului si behaviorismului, asigurand unitatea dintre planul subiectiv intern si planul obiectiv extern.

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

c. Fond ereditar msdiocru mediu inalt favorabil (compensare pozitiva din partea mediului;

aptitudinea poate atinge un nivel de dezvoltare superior mediei);

d. Fond ereditar mediocru mediu neprielnic (compensare pozitiva din partea ereditatii;

dezvoltarea aptitudinii ramane sub nivelul mediu);

c. Fond ereditar slab mediu inalt favorabil (compensare pozitiva din partea mediului;

dezvoltarea aptitudinii deasupra nivelului fondului ereditar);

f. Fond ereditar slab mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambilor factori - nivelul

cel mai scazut de dezvoltare a aptitudinilor).

In structura generala a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de

componente: a) componente care tin preponderent de ereditate; b) componente care tin preponderent de

mediu si c) componente care tin preponderent de interactiunea ereditate mediu. (Preponderent nu

inseamna nici absolut, nici pur, astfel ca impartirea innascut-dobandit este relativa).

in studiul raportului ereditate/mediu apelam la metoda analizei comparative, cu neutralizarea

(relativa) cand a unei variabile, cand a celeilalte. Astfel, pentru evidentierea prezentei si influentei

factorului ereditar, trebuie sa studiem subiecti cu structura ereditara diferita, pusi in aceleasi conditii de

mediu. Aparitia unor diferente semnificative in profilul aptitudinal si in nivelul de dezvoltare al

aceleiasi aptitudini atesta rolul important al ereditatii. Pentru evidentierea prezentei si influentei

mediului, trebuie sa studiem subiecti cu structura ereditara asemanatoare sau identica (frati, surori,

parinti-copii, gemeni heterozigoti, gemeni monozigoti), pusi in conditii de mediu semnificativ diferite.

Aparitia unor diferente relevante in profilul aptitudinal si in nivelul de dezvoltare al aceleiasi aptitudini

atesta interventia activa a mediului in determinismul potentialului aptitudinal.

Rolul mediului se demonstreaza si prin referirea la cazurile unor copii pierduti in jungla si

descoperiti la varsta tarzie, dupa 14-16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Desi gasiti

anato-miceste normali, acestia nu dispuneau de nici o aptitudine specific umana, repertoriul lor

comportamental fiind legat exclusiv de satisfacerea trebuintelor biologice in situatiile naturale date.

Pe baza cercetarilor efectuate pana la ora actuala, se poate formula ipoteza ca, in cea mai mare

parte, structura unei aptitudini integrale se datoreste deopotriva ereditatii si mediului si numai o mica

parte actiunii "separate' a unuia sau a altuia din cei doi factori. Aceasta ipoteza este valabila pentru

toate coordonatele de definitie ale sistemului personalitatii.

Clasificarea aptitudinilor

Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el

incluzand entitati de modalitati psiho-fiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de

ordonare, coordonare, integrare si subordonare intre ele.

De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal.

Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii. Pe

baza lui, au fost delimitate: a) aptitudinile generale si b) aptitudinile speciale.

a. Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel

de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcatuiesc

repertoriul instrumental-adaptativ bazai al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat

de cat satisfacatoare in conditiile variabile ale mediului. Ele pot fi impartite in sensorio-motorii si

intelectuale.

Aptitudinile sensorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si

identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii

unor nevoi curente. in schema lor de organizare si functionare se includ caracteristicile rezolutivintegrative

ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea

senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixarepastrare

etc.) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta,

finetea si melodicitatea miscarilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea actiunilor etc).

Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice, care, pe

de o parte, sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte, sunt proprii tuturor

oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa.

in mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat

memoria, cat si imaginatia, fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de

inteligenta (Binet-Simon, Terman Wechsler-Bellvue, Alexander).

Dupa cum se stie, in cadrul acestor scari exista subteste distincte pentru toate principalele

functiuni psihice mentale - memorie, imaginatie, atentie, rationament, rezolutivitate numerica si logicoverbala.

Scorul final, considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligentei generale, se compune

din scorurile partiale obtinute la fiecare subtest.

Prin aceasta insa, notiunea de inteligenta devine mai greu de definit, diferiti autori conferindu-i

continuturi diferite.

Etimologic, termenul provine din latinescul inter-legere, care inseamna in acelasi timp a

discrimina (disocia) si a lega. De aici, o prima definitie: inteligenta este capacitatea de a stabili relatii

intre obiecte, fenomene si evenimente cat mai diverse. Cunoasterea comuna ne prezinta inteligenta

drept capacitate generala de adaptare la mediu, de gasire a solutiilor optime in situatii noi, inedite.

Psihologia o leaga de activitatea de cunoastere sub dublul sau aspect: extensional (diversitatea

modala a situatiilor problematice abordabile si rezolvabile) si intensional (profunzimea patrunderii si a

intelegerii aspectelor relevante, semnificative si esentiale ale unui obiect sau situatii).

intalnim si o definitie reiativizanta, de genul: inteligenta este ceea ce masoara testele de

inteligenta sau ceea ce ne indica testele de inteligenta.

Multitudinea acceptiunilor si definitiilor trebuie luata ca un indicator al complexitatii

exceptionale a fenomenului. Si, intr-adevar, inteligenta prezinta un tablou eterogen, multicomponential,

cu organizare heteronoma strict individualizata. Astfel, chiar in cazul unor scoruri globale egale,

configuratia difera semnificativ de la un individ la altul, intrucat scorul global se poate obtine prin

combinari foarte diferite ale scorurilor partiale (pe componente). Modul diferit de combinare si

articulare a componentelor de baza determina forme diferite de manifestare a inteligentei.

inca in 1920, E.L.Thorndike delimita cel putin trei tipuri de inteligenta: inteligenta conceptuala

sau abstracta, definita ca aptitudinea de a opera usor si adecvat cu materialul verbal si simbolic;

inteligenta practica, definita ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual si de a obtine

performante ridicate la sarcini cu caracter situational-concret; inteligenta sociala, care rezida in

capacitatea individului de a se descurca in situatiile sociale, de a se relationa si intelege cu ceilalti

semeni.

La randul sau, D. Hebb si, B. Cattell au delimitat doua forme de inteligenta - cristalizata

(inteligenta de tip B), caracterizata prin desfasurare ordonata, coerenta, logica, prin consistenta si

rigoare in argumentare) si fluida (inteligenta de tip A), caracterizata prin desfasurare libera,

imprevizibila, prin schimbare rapida a unghiului de abordare a uneia si a aceleiasi probleme). Prima

permite obtinerea unui randament bun in situatii structurate, bine definite; cea de a doua, dimpotriva, se

dovedeste mai eficienta in situatii problematice slab definite.

Teoria factoriala, in varianta elaborata de L. Thurstone, sustine, de asemenea, caracterul

complex, multidimensional al inteligentei. Astfel, pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite

teste, s-au identificat trei categorii de factori: un factor general (G), descoperit pentru prima data de

C.Spearman

H. Gardner (1983) a introdus notiunea de inteligenta multipla, identificand nu mai putin de

sapte forme (tipuri): inteligenta lingvistica, inteligenta muzicala; inteligenta logico-matematica;

inteligenta spatiala; inteligenta kinestezica a corpului; inteligenta interpersonala; inteligenta

intrapersonala. Se poate observa ca aceasta clasificare depaseste limitele inteligentei ca aptitudine

generala, incluzand componente care tin mai de graba de domeniul aptitudinilor speciale.

In fine, R.Sternberg (1985) dezvolta teoria triarhica a inteligentei. Autorul respectiv sustine ca

exista trei aspecte distincte ale inteligentei si ca fiecare se combina cu celelalte doua pentru a produce

ceea ce numim comportament inteligent. Fiecarui aspect ii corespunde o subteorie.

Prima este subteoria contextuala, legata de contextul cultural in care se manifesta

comportamentul inteligent. O decizie sau o actiune pot fi considerate inteligente intr-o cultura, dar nu si

in alta. Spre deosebire de situatia de test, in viata reala exista intotdeauna o motivatie a

comportamentului inteligent, iar ce inseamna o motivatie buna si c s inseamna una rea difera de la o

cultura la alta.

A doua subteorie este cea componentiala, care exprima modul in care experientele noastre

anterioare afecteaza felul in care ne comportam (rolul deprinderilor, al schemelor automatizate de

procesoare a informatiilor si de rezolvare a problemelor: asimilarea noului prin structurile elaborate

anterior). Sternberg pledeaza Ia acest punct pentru o abordare cognitivista a inteligentei, obiect

nemijlocit al analizei urmand sa fie componentele procesului de tratare a informatiilor, care ar trebui sa

fie aceleasi pretutindeni. Pe langa componente, autorul citat desprinde metacomponentele, care

controleaza nivelul elementelor, determinand alegerea, planificarea, combinarea si articularea

componentelor simple.

Cea de a treia subteorie vizeaza cele doua fatete ale inteligentei, cea legata de noutate si cea

legata de prelucrarea automatizata a informatiei.

in definirea inteligentei noutatea trebuie considerata mai importanta decat automatismul sau

rutina. Pentru evidentierea noutatii, este insa necesara o impartire neambigua a sarcinilor in familiare si

nonfamiliare, care nu poate fi realizata decat printr-o buna cunoastere a contextului cultural.

Trebuie subliniat ca, in pofida pretentiei dea surprinde inteligenta in contextul sau real de

manifestare, teoria triarhica este inca insuficient elaborata si intemeiata in plan experimental si logic De

altminteri, insusi autorul ei recunoaste ca tentativa de sinteza se afla inca intr-o faza incipienta, urmand

ca cercetarile ulterioare sa duca la obtinerea unei forme mai inchegate.

Controversata este si problema definirii inteligentei, cat si cea care priveste natura si

determinismul ei. Astfel, in vreme ce unii autori considera ca este integral innascuta, tinand doar de

ereditate, altii o considera dobandita sub actiunea directa a mediului. Rezolvarea corecta nu poate fi

decat aceea care se intemeiaza, asa cum am subliniat deja, pe principiul interactiunii ereditate mediu, cu

acordarea unei ponderi mai mari ereditatii.

Discutii aprinse s-au purtat si in legatura cu varsta la care structurarea inteligentei poate fi

considerata incheiata. Initial, s-a considerat ca aceasta ar fi varsta de 14 ani (si testele de inteligenta se

concepeau pana la varsta limitata de 14 ani). Ulterior, sub presiunea faptelor, varsta-limita s-a mutat

mult mai incolo - 21 sau chiar 25 de ani.

Daca valoarea exacta a acestei limite mai poate fi inca discutata, certa ramane constatarea ca

dezvoltarea inteligentei are o traiectorie semnificativ mai scurta decat alte capacitati, indeosebi decat

unele aptitudini speciale. inaintarea in varsta antreneaza cu sine in mod implacabil un proces de

deteriorare a eficientei structurilor inteligentei si o scadere a Q.I. Dar nu toate componentele vor fi

afectate in aceeasi masura si in acelasi ritm. Cel mai devreme si in masura cea mai mare vor fi afectate

scorurile la probele perceptive, de memorie, de atentie si de imaginatie, iar cel mai tarziu, si in masura

cea mai mica, scorurile la testele verbale si de rationament.

Desi reprezinta o conditie esentiala a unei adaptari si relationali optime cu mediul, inteligenta

generala nu determina prin sine insasi nici nivelul r