MECANISMELE DE APARARE ALE EULUI

Istoric

Termenul de "aparare' apare pentru prima data in 1894, in "Studiu asupra isteriei', articol in care Freud isi propunea sa fundamenteze o teorie psihologica a isteriei dobandite, a numeroaselor fobii si obsesii si a unor psihoze halucinatorii. Termenul "psihonevroza' este folosit de Freud pentru a desemna o serie de afectiuni in care conflictul psihic este determinant si in care, ca o consecinta, etiologia este psihogena. Simpto­mele intalnite in cazul acestor afectiuni sunt expresia simbolica a unor conflicte datand din prima copilarie. Pornind de la rolul apararii in campul isteriei, Freud incearca sa identifice locul ocupat de diversele tipuri de aparare in celelalte psihonevroze. Ideea ca apararea are o functie esentiala in orice psihonevroza este limpede exprimata intr-un articol publicat in .,Noi observatii asupra psihonevrozelor de aparare', in care Freud scrie ca apararea este "centrul nucleic al mecanismului psihic raspunzator de respectivele nevroze'.

In cele doua articole citate, Freud clasifica diversele psihonevroze in functie de modalitatile defensive:

1.     conversiunea afectului, in cazul isteriei ;

2.     transpunerea sau deplasarea afectului, in cazul nevrozei obsesio­nale ;

3.     respingerea concomitenta a reprezentarii si a afectului sau proiectia, in cazul psihozei.

Cat despre refulare, ea este omniprezenta, intrucat toate tipurile de psihonevroza implica inconstientul, iar refularea este insasi originea constituirii inconstientului.

In anii imediat urmatori aparitiei acestor articole, Freud utilizeaza cu acceasi frecventa termenii « aparare » si « refulare ». Dar, dupa  cum constata Laplanche si Pontalis (1967), in publicatiile anterioare Interpretarii viselor (1900), numai in rare ocazii cei doi termeni sunt folositi de Freud "ca cum ar fi pur si simplu echivalenti'. Dupa  1900, fara sa dispara complet termenul "aparare' este mai putin utilizat. De-a lungul intregii perioade pana in 1926, Freud concepe refularea ca pe "un fel de prototip pentru alte operatii de aparare', iar in cazul presedintelui Schreber "ne apropiem tot mai mult de confuzia dintre refulare si aparare' (Laplanche Pontalis, 1967).

In 1926, in postfata la Inhibitie, simptom si angoasa, Freud revine la conceptul de aparare si precizeaza ca "este convenabil sa-1 folosim pentru a desemna in general toate procedeele de care se serveste eul in conflicte susceptibile de a conduce la o nevroza, in timp ce cuvantul "refulare" desemneaza un mod de aparare mai bine determinat si pe care cercetarile noastre ne-au permis sa-1 cunoastem mai bine'.

Dupa o minutioasa analiza, Buckley (1995) ajunge la concluzia ca Freud a descris zece mecanisme de aparare (de fapt noua, in afara refulari si indica lucrarile in care pot fi gasite aceste descrieri.

Asadar cele noua mecanisme sunt :

regresia (notiune ce apare in 1900, in Interpretarea viselor, si a carei stranse legaturi cu fixatia sunt precizate in Introducere psihanaliza, 1916) ;

sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoriei sexualita1ii, 1905) ;

proiectia ("Presedintele Schreber', 1911) ;

intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu ("Pulsiuni si destine ale pulsiunilor', 1915a) ;

introiectia sau identificarea ("Doliu si melancolie', 1917b) ;

anularea retroactiva si izolarea (in Inhibitie, simptom si angoasa 1926),

In 1936, Anna Freud publica Eul si mecanismele de aparare, prima si vreme de multi ani - singura lucrare pe aceasta tema. Pornind de contributiile tatalui sau, autoarea realizeaza o sinteza a cunostintelor existente in epoca, vine cu propriile contributii teoretice si prezinta elementele fundamentale a ceea ce avea sa devina mai tarziu analiza apararii. In aceasta lucrare, A. Freud descrie scopurile si motivele apararilor, intocmeste un inventar al mecanismelor descrise deja si prezinta alte tipuri de aparare (precum refuzul in fantezie sau refuzul in cuvinte si acte). Mai mult decat atat, abordand identificarea cu agresorul si ceea ce ea numeste "o forma de altruism" A. Freud ridica si chestiunea combinarii dintre mecanismele de aparare si problema utilizarii lor alternative impotriva amenintarilor de ordin intern si extern.

Treizeci si sase de ani mai tarziu, se produce un eveniment exceptional: Joseph Sandler, presedintele catedrei purtand numele lui Freud de la Universitatea din Londra si vicepresedinte al Asociatiei Internationale de Psihanaliza, organizeaza in perioada 1972-1973 o serie de dezbateri la care iau parte membrii echipei Index Research Group de la clinica londoneza Hampstead. Rezultatul acestor reuniuni a constat in publicarea, incepand cu 1980, a unei serii de articole de specialitate Articolele au fost mai apoi adunate in 1ucrarea lui Sandler intitulata Analiza apararilor. Convorbiri cu A. Freud (1985-1989) Dialogul dintre cei doi si discutiile cu ceilalti membri ai echipei, asa cum sunt ele redate in lucrare, au condus la un progres evident in intelegerea mecanismelor de aparare.

O alta consistenta contributie teoretica in domeniu ii apartine Melaniei Klein, careia ii datoram descrierea unui grup de mecanisme de aparare precoce, dintre care unele sunt calificate uneori drept "aparari ce distorsio­neaza imaginea" (Vaillant, 1993). Acest grup include in primul rand clivajul (clivajul obiectului este considerat de M. Klein cea mai primitiva aparare impotriva angoasei), idealizarea si identificarea proiectiva.

Ceea ce individualizeaza teoria Melaniei Klein este afirmatia ca, inca de la nastere eul este capabil sa stabileasca relatii primitive cu obiectul in fantasma si in realitate, sa resimta angoasa si sa utilizeze mecanisme de aparare. Dupa cum subliniaza Segal in Introducere in opera Melaniei Klein diverse mecanisme de aparare actioneaza in directia protejarii nou-nascutului, mai intai impotriva fricii de moarte venind din interior si apoi - cand pulsiunea mortii este deviata - impotriva persecutiilor din exterior si din interior.

Contributiile M. Klein in domeniul mecanismelor de aparare se inscrie in cadrul teoriei relatiilor de obiect. Opera sa a fost continuata de  Faibairn (1952-1974) si mai ales de Kernberg (1975), care acorda clivajului un rol central in starile-limita. Kernberg a descris si alte mecanisme de aparare caracteristice starilor-limita, cum ar fi : idealizarea primitiva, refuzul primitiv ornnipotenta, deprecierea si identificarea proiectiva. Chiar daca in jurul definitiei si validitatii mecanismelor de aparare descrise de Kernberg in cazul starilor-limita s-a starnit o controversa de proportii, ele s-au dovedit a fi conceptualizari utile, in sensul ca explica natura - adeseori violenta, derutanta sau imprevizibila - a fenomenologiei manifestarilor clinice, cat si a evolutiei pacientilor (Buckley, 1995).

2. Sapte intrebari fundamentale

Pentru a realiza o prezentare didactica a aspectelor majore ale modului in care functioneaza apararea, am ales sa raspundem la un numar de sapte intrebari fundamentale :

1) Exista diferente intre termenul "mecanism de aparare' si alti termeni utilizati pentru a desemna apararea?

Asa cum remarca Laplanche si Pontalis (1967), termenul mecanism "este utilizat de la bun inceput de Freud pentru a sugera ca fenomenele psihice se bazeaza pe structuri ce pot face obiectul unei observatii si al unei analize stiintifice'. Acest termen a aparut, inca din 1893, in titlul complet al "Comunicarii preliminare', in care Breuer si Freud vorbesc despre meca­nismul psihic al fenomenelor isterice. Ulterior, pe masura ce notiunea de aparare capata o forma, Breuer si Freud (1895) pun in relatie, pe de o parte, diferitele procedee in care se angajeaza eul pentru a se elibera de incompatibilitatea cu o anumita reprezentare si, pe de alta parte, diferitele afectiuni nevrotice. Termenul "mecanism', asociat conversiei isterice, apare un an mai tarziu, in "Noi observatii asupra psihonevrozelor de aparare'. Sa mai notam, in fine, ca termenul mecanism de aparare figureaza ca atare in volumul Metapsychologie (1915).

Daca, in opinia lui Laplanche si Pontalis, termenul "mecanism' este utilizat de Freud pentru a sugera existenta unor structuri, a unor combinatii de fenomene psihice care pot fi observate si supuse unei analize stiintifice, acelasi termen presupune in egala masura un mod de functionare asema­nator cu cel al unei masinarii, trimitand prin urmare la o viziune mecanicista asupra apararii eului. Sandler - atunci cand abordeaza diferenta dintre motivele apararii si mecanismele de aparare ca atare - vorbeste de acestea din urma ca despre "un gen de masinarie mentala inevitabila'. Caracterul inconstient-automatic al mecanismelor de aparare ar fi compa­tibil cu o astfel de viziune. Totusi, acest mod de a concepe realizarea actelor de aparare este greu de acceptat daca tinem seama de diversitatea mecanismelor de aparare. Laplanche si Pontalis (1967) subliniaza pe buna dreptate importantele diferente care exista intre rationalizare (in care intervin mecanisme intelectuale complexe), intoarcere asupra propriei persoane (care constituie un "destin' al tintei pulsionale), anulare retroactiva (operatie compulsiva) si sublimare (in care pulsiunea este deviata catre un scop non-sexual, vizand diferite obiecte valorizate social). A. Freud distingea si ea tehnicile (cum sunt izolarea si anularea retroactiva) de adevaratele procese instinctuale, cum ar fi regresiunea, transformarea in contrar si intoarcerea asupra propriei persoane. Astfel, ne putem intreba cat de potrivit este termenul "mecanisme de aparare'.

Un alt aspect pe care-1 vom evoca aici este relatia dintre mecanismele de aparare si masurile defensive. A. Freud (1936/1993) utilizeaza cei doi termeni cu acelasi sens, considerandu-i sinonimi. in 1972-1973, pe vremea convorbirilor avute cu ea, Sandler abordeaza chestiunea liniei de demarcatie dintre mecanism si masura. Din dialogurile lor desprindem urmatoarele idei:

masurile defensive sunt alcatuite din diferite forme de activitate ce pot fi modalitati normale de a exprima o intreaga varietate de lucruri si care pot fi utilizate, in anumite circumstante, in scopuri defensive,

mecanismele constituie insa niste instrumente care apar in vederea protejarii eului si sunt utilizate in acest scop atat in situatiile normale cat si in cele patologice.

Doua elemente trebuie subliniate :

- cel dintai vizeaza specificitatea mecanismelor de aparare, instru­mente proprii apararii eului. Pentru a ilustra aceasta specificitate, A. Freud recurge la metafora armelor si compara mecanismele de aparare cu niste arme care se definesc doar prin prisma functiei lor de arme (pusti, lanci etc.). Insa in anumite circumstante, alte lucruri - cum ar fi o tigaie - pot fi utilizate ca arme. Transpunand aceasta metafora in limbajul domeniului avut in vedere, se poate afirma ca, pe cata vreme refularea sau proiectia sunt intotdeauna mecanisme de aparare, alte activitati - de pilda a face pe bufonul sau a lua in deradere - nu reprezinta adevarate mecanisme de aparare, dar pot fi alese la un moment dat ca masuri defensive;

al doilea aspect priveste relatia acestor mecanisme si masuri de aparare cu patologia. In debutul dialogurilor sale cu Sandler, A. Freud rezerva termenul "masura' tuturor elementelor care indeplinesc o functie defensiva, fiind proprii unui individ sau catorva indivizi selectionati. Ea considera, in acest caz, ca a face pe bufonul este o masura defensiva si ca s-ar putea mentiona cateva tipuri de caracter bazate pe acest comportament. In schimb, subliniaza autoarea, nu exista boli bazate pe o asemenea masura de aparare. Atunci cand Sandler invoca tulburarile narcisice, A. Freud recunoaste ca starile si perturbarile narcisice se afla probabil in legatura cu aceasta forma de aparare specifica. Convorbirile dintre Sandler si A. Freud arata ca, din motive de ordin istoric (descoperirea de catre Freud a mecanismelor de aparare, cu prilejul studierii unor cazuri pato­logice), exista o tendinta cvasigenerala - pe care o atesta si teoriile Annei Freud prezentate la inceputul discutiei noastre dedicate dis­tinctiei dintre mecanism si masura - de a stabili o stransa legatura intre mecanismele de aparare si patologie, mai precis patologia starilor nevrotice, la care se adauga importanta pe care au dobandit-o mecanismele de aparare in practica clinica. In finalul acestor discutii, se degaja un consens in privinta faptului ca relatia cu patologia nu constituie un criteriu care sa distinga mecanismele de aparare de masurile defensive.

De multe ori, mai ales in aceleasi dialoguri dintre Sandler si A. Freud, termenul "manevre defensive' este utilizat ca sinonim pentru "masuri defensive'. Aceasta observatie atrage doua remarce :

manevrele sau masurile defensive constituie, potrivit lui Sandler, niste procese mai complicate decat mecanismele de aparare.

un limbaj cu o pronuntata conotatie militara este utilizat in acest domeniu in care cuvinte ca aparare, manevra, lupta, incursiune sau contraofensiva revin foarte des, limbaj ilustrat de titlul celui de-al treilea capitol al cartii lui Sandler, intitulat "Operatiunile defensive ale eului considerate obiect de analiza'. De fapt, termenul "operatiune' se poate referi la actiuni intreprinse intr-un scop bine determinat, dar evoca, deopotriva, operatiunile militare. Aceasta demonstreaza, fara indoiala, influenta exercitata de Freud, care, dupa cum subli­niaza McWilliams (1994), aprecia metaforele militare si le utiliza adeseori incercand sa castige increderea unui public sceptic in privinta metodelor psihanalitice.

Pentru a desemna mecanismele de aparare sunt utilizate si alte cuvinte. Astfel, in dialogurile lui Sandler cu A. Freud apar termeni precum "tipuri' sau "rnoduri de aparare' specifice, cu referire la diversele forme pe care le poate lua apararea. La un moment dat, Sandler precizeaza chiar ca, potrivit Annei Freud, se poate opera o distinctie intre nevroze in functie de modelele specifice de aparare utilizate de subiect. Unitatile implicate in aceasta diferentiere ar fi niste mecanisme de aparare. Sa mai mentionam si termenul "metode defensive', folosit de A. Freud (1936/1993); conceput ca un ansamblu de demersuri bine gandite si coerente, utilizate pentru a atinge un scop, termenul se potriveste, fara indoiala, prea putin pentru desemnarea 'mecanismelor de aparare".

Un ultim aspect pe care-1 vom analiza in aceasta sectiune consacrata terminologiei se refera la abordarea mecanismelor de aparare in calitatea lor de procese. In finalul primului capitol din cartea sa de dialoguri cu A. Freud, Sandler vorbeste chiar despre dificultatile cu care se confrunta in privinta ideii ca "apararile pot fi create si cristalizate in asa fel incat sa poata actiona singure'. Sandler prezinta aici maniera sa de a concepe mecanismele de aparare, pe care le vede ca pe niste procese declansate de o amenintare, eul intrand in actiune in momentele imediat urmatoare acesteia. Raspunsul Annei Freud merge in aceeasi directie, dar insista asupra faptului ca, in teorie, apararea este conceputa "ca parte integranta a procesului, si nu ca structura fosilizata'. Posibilitatea de a interveni asupra unei aparari tine, in opinia ei, de aceeasi viziune asupra apararii ca proces. Faptul de a considera apararile niste procese este, fara indoiala, opusul acelui blindaj al caracterului despre care vorbea Reich si care constituie un sistem defensiv stabilizator.

2.2. Impotriva cui se apara eul ?

In Eul si rnecanismele de aparare A. Freud desemneaza doua tinte ale mecanismelor de aparare : pulsiunile sinelui si afectele legate de aceste pulsiuni.

Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse sa ramana inconstiente. Ele incearca sa patrunda in constient pentru a fi satisfacute aici sau macar sa trimita inspre constient unii din derivatii lor. Astfel iau nastere conflictele, dintre eu si pulsiuni (sau derivatii acestora).

Cea de-a doua tinta a mecanismelor de aparare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui - spre exemplu, iubirea, dezirenta gelozia mortificarea, durerea si doliul. Aceste afecte vor fi supuse unor masuri variate pe care eul le adopta pentru a le putea tine sub control si vor suport asadar anumite metamorfoze.

In aceleasi convorbiri cu A. Freud, Sandler afirma ca a considera intotdeauna "apararea ca fiind o aparare impotriva afectului, in sensul ca daca nu am avea de-a face cu un afect neplacut, nu ne-am mai apara'. evoca apoi inca o distinctie posibila, care s-ar referi, de asta data, la ceea ce se afla sub incidenta apararii : pe de o parte, continutul de idei care est transformat, iar pe de alta parte, afectul care este evitat sau redus.

Sa mentionam in sfarsit ca, in opinia psihanalistilor Laplanche si Pontalis (1967), apararea este in general dirijata impotriva pulsiunii si doar in mod selectiv impotriva reprezentarilor de care este legata pulsiune (amintiri, fantasme), a situatiilor in masura sa declanseze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori impotriva afectelor neplacute.

2.3. Din ce motive se apara eul ?

Potrivit Annei Freud (1936/1993), in cazul apararilor care au ca tinta pulsiunile pot fi retinute trei motive:

1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului - care impiedica pulsiunea sa devina constienta si sa fie satisfacuta -, eul pune in miscare mecanismele de aparare si intra in lupta cu pulsiunea. Acelasi motiv se intalneste si in cazul nevrozelor adultului.

2) Teama reala. Este cazul copilului care considera pulsiunea un pericol, ca urmare a interdictiilor formale venite din partea parintilor sau educa­torilor si care ii interzic sa o satisfaca. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioara. Teama reala este un motiv intalnit in nevrozele infantile.

Aceste prime doua motive ale apararii au in comun faptul ca, aparandu-se, eul se supune principiului realitatii. Presupunand ca, in ciuda opozitiei supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge sa isi gaseasca satisfacerea, s-ar inregistra mai intai o senzatie de placere, intrucat satisfa­cerea unui instinct este intotdeauna placuta la inceput. Mai tarziu insa, sentimentele de culpabilitate generate de inconstient sau legate de pedepsele explicate de lumea exterioara produc repulsie. In ambele cazuri, eul incearca sa evite senzatia secundara de neplacere.

3) Teama ca intensitatea pulsiunii sa nu devina excesiva. Acest motiv se intalneste la copii si apare ulterior in anumite perioade de transformare fiziologica, precum pubertatea sau menopauza (manifestari normale), si la inceputul unui puseu psihotic (manifestari patologice).

Celor trei motive mai sus mentionate, A. Freud le mai adauga un al patrulea, intalnit la adult si decurgand din nevoia de sinteza resimtita de eu. Aceasta nevoie este legata de faptul ca eul adult are nevoie de o anumita armonie intre tendinte opuse cum ar fi : pasivitatea si activitatea, homo­sexualitatea si heterosexualitatea, tendinte intre care apar conflicte (descrise de Alexander).

Motivele apararilor desfasurate impotriva afectelor provin, in opinia Annei Freud, din conflictele dintre eu si pulsiune. Atunci cand - din motivele expuse anterior - eul se opune pulsiunilor, el cauta deopotriva sa se apere si impotriva afectelor asociate acestora. A. Freud noteaza totusi ca intre eu si afecte exista o relatie primitiva si speciala ce decurge din faptul

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

ca, mai intai de toate, afectul este fie placut, fie neplacut. Eul isi decide atitudinea fata de afect in functie de principiul placerii : intampina cu bucurie afectul placut si se apara impotriva celui neplacut.

2.4. Ce inseamna o aparare reusita ?

Elemente importante ale raspunsului la aceasta intrebare ofera discutiile dintre A. Freud si Sandler (1985/1989) cu privire la capitolul IV din Eul si mecanismele de aparare. Afirmatiile Annei Freud cuprind patru idei de baza :

1)     Reusita unei aparari trebuie privita din punctul de vedere al eului, si nu in functie de lumea exterioara, de adaptarea la aceasta lume.

2)     Criteriile de reusita sunt legate de urmatoarele scopuri : sa impiedice intrarea in constiinta a pulsiunii interzise, sa indeparteze angoasa conexa pulsiunii, sa evite orice forma de neplacere.

3)     In cazul particular al refularii, reusita apararii este afectiva atunci cand orice constientizare dispare.

4)     O aparare reusita este intotdeauna un lucru periculos, caci ea restrange excesiv domeniul constiintei ori domeniul competentei eului sau falsifica realitatea. O aparare reusita poate avea consecinte nefaste pentru sanatate sau pentru dezvoltarea ulterioara.

Aceasta ultima idee de baza intra in contradictie cu criteriile reusitei asa cum au fost ele formulate de A. Freud insasi. Sandler incearca sa nuanteze aceasta pozitie : "Poate ar fi bine sa adaugam ca o aparare reusita nu trebuie sa aiba consecinte dezastruoase'. A. Freud ramane insa inflexibila si afirma ca o aparare reusita pe de-a-ntregul este intotdeauna (! ) periculoasa.

In ultimele randuri ale concluziei cartii sale, vorbind despre esecul apararilor, Sandler (1985/1989) isi afirma convingerea ca "simptomele sunt construite cu minutiozitate ca masuri ultime utilizate atunci cand apararea esueaza'; acest lucru se intampla pentru a conserva starea de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a indeplini aceeasi functie ca si apararile, chiar daca subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.

Cat despre A. Freud, aceasta precizeaza ca "activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de echilibru intre lumea interioara si cea exterioara, intre cerintele interioare si cele exterioare', si nu ar trebui sa conduca la aparitia unui simptom. Ea reafirma faptul ca simptomul evita ceea ce e mai rau, iar aparitia acestuia nu este decat un compromis.

Pentru a incerca un raspuns la intrebarea "Ce inseamna o aparare reusita? ', ni se pare important sa mentionam precizarile aduse de Fenichel (1945/1953) cu privire la apararile reusite si la cele esuate :

apararile reusite - si pe care Fenichel le desemneaza prin termenul generic sublimare - nu blocheaza descarcarea unei pulsiuni. in schimb, se inregistreaza o inlocuire a obiectului pulsiunii si/sau o modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviata spre o tinta non-sexuala. In aceasta categorie intra si alte aparari, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau transformarea in contrariu ;

apararile care esueaza sunt, dupa Fenichel, patogene, intrucat eul le utilizeaza foarte frecvent sau chiar incontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii inlaturate, deturnate dinspre constiinta. Scopul acestor aparari esuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizeaza multa energie si trebuie mentinute cu pretul unor mari eforturi. Aceste aparari interfereaza cu alte functii ale eului si pot antrena o suspendare partiala a unora dintre aceste functii. Fenichel aduce in discutie exemplul lesinului cu functie defensiva, care este insotit de o oprire completa a tuturor functiilor eului.

2.5. Ce este o aparare adaptativa ?

Construind o teorie mai nuantata decat a Annei Freud, Vaillant (1993) considera ca anumite aparari pot fi adaptative : ele faciliteaza deopotriva homeostazia psihica si adaptarea subiectului la lumea inconjuratoare. Aceste aparari adaptative prezinta cinci caracteristici :

1) Modul lor de functionare vizeaza, spre exemplu, in cazul afectului, nu disparitia acestuia, "anestezierea' lui, ci mai degraba "prelucrarea' lui si deci "reducerea durerii'. Asa se explica de ce anticiparea sau reprimarea (desemnata in aceasta lucrare sub numele de "suprimare') sunt mecanisme mai adaptative decat formatiunea reactionala, activismul (acting-out) si refuzul psihotic.

2) Apararile adaptative se inscriu intr-o perspectiva temporala : ele sunt orientate mai degraba catre un termen lung. Anticiparea este astfel supe­rioara actiunii, intrucat ea permite, metaforic vorbind, "sa platesti acum si sa zbori mai tarziu'.

3) Pentru a fi adaptativa, o aparare trebuie sa fie cat se poate de specifica. Metafora cea mai ilustrativa din acest punct de vedere este cea a cheii care se potriveste perfect in incuietoare, in comparatie cu ciocanul de batut la usa.

Referindu-se la specificitate, Vaillant abordeaza o chestiune care fusese deja evocata de A. Freud atunci cand vorbea despre faptul ca, in fata anumitor amenintari, unele mecanisme sunt mai utile decat altele.

4) Pentru a putea fi socotite adaptative, apararile trebuie sa canalizeze            sentimentele si nu sa le blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge in mod sistematic la formatiunea reactionala, la fel de periculoase ca o defectiune survenita la supapa de evacuare a vaporilor de la oala sub presiune pusa la foc.

5) Apararile adaptative il fac pe utilizatorul lor placut, atragator pentru ceilalti. In  schimb, folosirea unor aparari neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca suparator, insuportabil. Aici se stabileste o relatie intre eu si ceea ce Vaillant considera a fi "cel mai mare aliat' al acestei instante, adica alteritatea.

2.6. Exista aparari normale si aparari patologice ?

Interesul unei asemenea intrebari este dat de anumite ratiuni istorice, mai precis, descoperirea de catre Freud a primelor mecanisme de aparare la bolnavi, precum si de importanta acestor mecanisme in situatiile clinice. Dupa cum vom vedea mai departe, A. Freud a crezut mereu ca legatura dintre mecanismele de aparare si patologie este una destul de puternica. Aceasta chestiune a revenit frecvent in dialogurile dintre A. Freud si Sandler, (1985/1989). Marjorie Sprince, care a luat si ea parte la aceste convorbiri, a evocat necesitatea stabilirii unei anumite diferentieri intre o aparare ce nu provoaca stari patologice si o aparare care conduce in mod evident la patologie. Raspunsul la intrebarea formulata mai sus se complica din cauza ca numerosi autori au definit anumite grupuri de aparari utilizand termeni cu profunde conotatii psihopatologice.

Vaillant (1993) adopta o pozitie clara, fara umbra de ambiguitate. Pentru el, prezenta apararilor nu este, prin ea insasi o dovada a bolii. Oricat de dezorganizate, nerezonabile sau condamnabile ar putea pare apararile in ochii unui observator extern, ele nu sunt altceva decat un raspuns adaptativ. .

Studierea apararilor considerate "psihotice' demonstreaza ca acelasi mecanism de aparare poate fi utilizat la fel de bine de catre o persoana bolnava si de persoanele care nu sufera de nici o maladie. Sa luam ca exemplu distorsiunea - mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele bipolare. Vaillant (1993) arata ca acest mecanism poate fi observat si la subiecti normali, si isi ilustreaza teoria aducand in discutie cazul unui personaj fictiv - o anume Peggy O'Hara, in varsta de 16 ani.

Aceasta adolescenta, care are un prieten, le spune tuturor ca un star al muzicii rock este indragostit de ea. Gesturile acestui cantaret in emisiunile televizate ori interviurile pe care el le acorda unor reviste de renume sunt interpretate de Peggy ca declaratii de dragoste adresate ei personal. Tanara isi cumpara lenjerie sexy si o cantitate substanliala de anticonceptionale. Confruntati cu acest comportament, parintii cred despre Peggy ca s-a ticnit, iar prietenul ei, care exista cu adevarat, dispare "in ceata', locul lui fiind luat de catre faimosul cantaret rock.

In acest caz, distorsiunea transforma realitatea exterioara pentru a o face conforma cu visurile lui Peggy, iar prietenul ei se transforma intr-un intangibil star rock. Valoarea distorsiunii ca mecanism de aparare rezida in faptul ca, personajul imaginar fiind intangibil, Peggy se poate crede iubita fara a mai avea de infruntat sexualitatea.

Vaillant ne mai propune spre analiza si alte exemple in care aceasta aparare "psihotica' este prezenta la subiectii normali. El citeaza in acest sens povestea indienilor Lakota care, cu numai cateva zile inaintea masa­crarii lor de catre cavaleria americana la Wounded Knee, au executat un dans pentru intoarcerea bizonilor in prerii, pentru invierea stramosilor morti si pentru ingroparea dusmanului alb sub un morman de gunoaie. Fara indoiala ca indienii Lakota nu erau nebuni, dar se confruntau cu un dezastru a carui intensitate le parea de nesuportat.

Contextul si varsta au implicatii majore in raspunsul la intrebarea noastra. Deoarece distorsiunea presupune faptul ca subiectul se crede altcineva si considera ca atitudinea sa (chiar impulsiva fiind) nu poate avea decat consecinte fericite, acest mecanism de aparare este oricand potrivit. Anodina in viata de zi cu zi, izolarea afectului constituie o calitate intr-o sala de operatie, fiind insa cu totul nepotrivita pentru un loc precum ringul de dans.

Sa ne gandim acum la varsta. Spre deosebire de adulti, copiii pot deforma realitatea interioara si exterioara fara consecinte neplacute. O utilizare moderata a fanteziei si agresiunii pasive este probabil esentiala in negocierea anumitor conflicte specifice adolescentei.

Ideea ca mecanismele de aparare pot indeplini atat functii pozitive, cat si negative este indeobste cunoscuta sub numele de "dubla functie' a mecanismelor de acest fel si apare in numeroase publicatii, unele deja destul de vechi. Van Der Leeuw (1971), care noteaza ca mecanismele de aparare perturba dezvoltarea eului, dar o si favorizeaza, considera ca prezenta aceluiasi mecanism indica, pe de o parte, existenta unei nevroze, iar pe de alta parte, faptul ca acest mecanism este indispensabil pentru buna functionare a psihicului persoanei. Asa se face ca, de pilda, refuzul perturba perceptia, dar protejeaza eul impotriva unor reactii violente.

Brenner (1967) distinge doua categorii de aparari : patologice si patogene ; el aminteste faptul ca Freud a considerat ca refularea este patogena, fiind, cu alte cuvinte, o conditie prealabila necesara pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce in mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cat despre apararile patologice, ele pot fi identificate dupa  trasaturi ca : rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare in relatiile cu numeroase persoane sau in diverse situatii). Opinia lui Bergeret (1972/1986) este similara, autorul insistand asupra faptului ca nu se poate spune despre un subiect ca este bolnav "pentru ca recurge la aparari', ci pentru ca apararile de care el uzeaza in mod obisnuit pot fi calificate drept ineficiente, prea rigide, prost adaptate realitatilor interne si externe si/sau exclusiv de acelasi tip. Functionarea mentala este incomodata in supletea, armonia si capacitatea ei de adaptare.

Apararile patologice sunt inadecvate, pentru ca pot fi decalate in raport cu nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situatiei in care se afla subiectul. Aceste aparari tind sa deformeze perceptia realitatii si sa perturbe alte functii ale eului, aparand frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic.

2.7. Cum se definesc mecanismele de aparare ?

Majoritatea autorilor - poate chiar toti, dupa  cum subliniaza Olff et al. (1991) - dau propria lor definitie mecanismelor de aparare. Pornind de la aceasta constatare, ni s-a parut util sa procedam la analiza a noua definitii bine cunoscute, in scopul identificarii eventualelor puncte comune si preci­zarii aspectelor divergente.

1) Pentru Laplanche si Pontalis (1967), mecanismele de aparare repre­zinta diferitele tipuri de operatii in care apararea se poate concretiza. Cat despre aparare, ea constituie ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic. Autorii citati mai precizeaza ca apararea ia adesea o infatisare compulsionala si ca ea opereaza, fie doar si partial, in mod inconstient.

2) Widlocher (1971-1972) considera ca, in Vocabularul psihanalizei, formularile lui Laplanche si Pontalis raman prea vagi. Definitia data de ei dovedeste, conform lui Widlocher, ca autorii nu au vrut sa fie partinitori, dar enuntul lor implica deja o anumita luare de pozitie in privinta con­ceptului, deoarece, dupa  cum afirma acelasi Widlocher : "Mecanismele de aparare vor fi diferitele tipuri de operatii in care apararea se poate concretiza, adica formele clinice ale acestor operatii defensive'.

Pentru Widlocher, apararea reprezinta ansamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil experientei constiente. Psihanalistul pledeaza pentru unul din elementele conflictului, dar tot el arata ca, intr-un anumit fel, se poate spune ca intregul conflict dispare. Pentru el, notiunea de aparare este inseparabila de conflictul subiacent si, in consecinta, mecanismele de aparare trebuie studiate intotdeauna in cadrul conflictului.

3) Pentru M. Sillamy (vezi N. Sillamy, 1980), apararea este un meca­nism psihologic inconstient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si legile morale si sociale.

4) Braconnier (vezi Doron si Parot, 1991) considera ca notiunea "meca­nism de aparare' inglobeaza toate mijloacele la care eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe.

5) Wallerstein (1985) face distinctie intre conceptul "mecanism de aparare' si manifestarea comportamentelor de aparare.

Conceptul "mecanism de aparare' este o abstractie teoretica, utilizata pentru a descrie un mod de lucru, de functionare mentala. Wallerstein compara acest concept cu altele, precum asimilarea sau conservarea (descrise de Piaget) - formulari abstracte utile in explicarea comportamentului care ar ramane, altfel, de nedescifrat.

Inceput astfel, mecanismul de aparare nu este constient, fapt care poate avea urmatoarele semnificatii (Gill, 1963 ; Wallerstein, 1967) :

subiectul nu este constient de comportamentul prin care se manifesta apararea (un gand, de exemplu) ;

subiectul nu este constient ca respectivul comportament al sau are o orientare defensiva ;

subiectul nu este constient de pulsiunea ori afectul care au declansat respectiva aparare.

Daca apararea ar deveni constienta, doar cele trei elemente citate ar fi constiente, si nu activitatea psihica subiacenta, adica mecanismul de aparare. O data ce scopul vizat (unul defensiv) sau pulsiunea ori afectul subiacent devin constiente, apararea in cauza inceteaza a mai fi utila, functia sa de disimulare disparand.

In sfarsit, sa mai spunem ca, pentru Wallerstein, manifestarea comportamentelor de aparare - care nu trebuie confundate cu mecanismele de aparare - este constituita din comportamente, afecte sau idei specifice puse in slujba unor scopuri defensive. Aceste manifestari pot fi constiente sau inconstiente.

6 a) Vaillant si Drake (1985) considera ca apararile sunt metafore utilizate in descrierea diferitelor stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe. Dificultatile inerente acestei conceptii explica de ce definirea si identificarea lor nu sunt nici pe departe usor de intreprins. Noi dificultati isi fac si ele aparitia cand se pune problema continuarii acestui demers prin traducerea acestor concepte in derivati constienti.

6b) in 1993, Vaillant descrie apararile ca pe niste procese mentale de reglare vizand restaurarea homeostaziei psihice. Revenind asupra formularii la care a ajuns impreuna cu Drake (1985), Vaillant considera ca o aparare este o metafora ce descrie deformarea temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.

7a) in DSM III-R (American Psychiatric Association, 1987/1989) mecanismele de aparare sunt definite ca fiind ansambluri de sentimente ganduri sau comportamente relativ involuntare, care apar ca raspuns 1a perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop sa mascheze ori sa atenueze conflictele sau factorii de stres care genereaza anxietatea.

7b) in ultima editie a DSM, respectiv DSM-IV (American Psychiatri Association, 1994/1996), mecanismele de aparare (sau stilurile de coping sunt definite ca fiind acele procese psihologice automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni si externi). Autorii DSM-IV precizeaza ca mecanismele de aparare constituie niste mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau externi. In acelasi timp, ei mai subliniaza si faptul ca subiectii nu constientizeaza existenta acestor mecanisme de aparare decat atunci cand sunt deja activate.

8) pentru Holmes (1994), mecanismele de aparare constituie niste strategii prin care indivizii reduc sau evita anumite stari negative cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul.

9) In sfarsit, potrivit lui Plutchik (1995), termenul "aparare' se refera la un proces inconstient destinat sa disimuleze, sa evite sau sa modifice amenintari, conflicte sau pericole.

Analizand aceste diferite definitii si cele cateva precizari sau comentarii care le insotesc uneori, putem constata, referitor la ceea ce este numit, intr-o definitie tipica, drept gen proxim, ca mecanismele de aparare sunt desemnate ca:

procese (psihologice automate [7b]⁴, inconstiente [9], mentale de regulatie [6b]) ;

operatii (1, 2) ;

strategii (8) ;

mijloace (la care recurge eul [4]) ;

mecanisme psihologice (3) ;

ansambluri de sentimente, ganduri sau comportamente (care apar la perceperea unui pericol psihic [7a]) ;

o abstractie teoretica (utilizata pentru a descrie un mod de activitate psihica, de functionare mentala [5]) ;

metafore ale stilurilor cognitive (6a).

Este interesant de notat care sunt diferentele specifice indicate in cele doua definitii citate.

-vom examina in continuare, pe rand, finalitatile mecanismelor de aparare si modurile de actiune adoptate in vederea atingerii unei anumite finalitati altfel spus, procedeele utilizate si modul lor de desfasurare.

Finalitatile sunt formulate adesea intr-o maniera foarte larga : reducerea, suprimarea oricarei schimbari susceptibile de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic (1) sau restaurarea homeostaziei psihice (6b). In unele cazuri, finalitatea priveste intrapsihicul : reducerea unui conflict intrapsihic (2) sau diminuarea angoasei generate de conflictele interioare dintre exigentele instinctuale si legile morale si sociale (3). In alte definitii, finalitatea face referire in mod explicit la mediul intern si la cel extern: stapanirea, controlarea, canalizarea pericolelor interne si externe (4) sau protejarea individului impotriva anxietatii, a perceperii pericolelor sau impotriva factorilor de stres interni si externi (7b). Pentru alti autori, aceasta dubla referire la mediul intern si la cel extern este implicita, mediul extern fiind evocat prin conceptul de stres ; finalitatea mecanismelor de aparare s-ar configura atunci astfel : mascarea sau atenu­area conflictelor ori a factorilor de stres care genereaza anxietatea (7a), reducerea sau evitarea unor stari negative, cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul (8). Sa spunem, in sfarsit, ca doar una dintre aceste definitii (9) nu face referire clara la mediul intern sau extern; finalitatea este in acest caz disimularea, evitarea sau modificarea amenintarilor, conflictelor sau pericolelor.

Dezacordul dintre aceste definitii este adeseori legat de originea exclusiv interna sau mixta (interna si externa) atribuita pericolului care declanseaza apararea. Evocand aceasta chestiune in dialogurile sale cu Sandler (1985/ 1989), A. Freud adopta o pozitie destul de complexa. Uneori, ea limiteaza mecanismele de aparare la procesele intrapsihice si afirma ca "orice idee despre aparare se bazeaza pe existenta unui proces intrapsihic, si nu pe acela aflat in relatie cu lumea obiectuala'. Alteori, ea considera ca eul se apara atat impotriva pericolelor interne, cat si a celor externe : "Intr-un mod cat se poate de simplu, in anumite situatii, impotriva starilor de sentiment, apararea este pusa in legatura cu pericolul pulsiunilor sau cu cel provenit din lumea exterioara ; la fel se intampla cand apararea est rezultatul angoasei ori al altor sentimente neplacute de umilinta sau frustrare indiferent care ar fi ele'. Psihanalista evoca si neplacerea care declanseaza apararile si care "provine nu numai din stimuli de pulsiune amenintatoare, ci si din anumite surse ale lumii exterioare'. Cu alta ocazie, ea subliniaza faptul ca angoasele copilului sunt adeseori "un amestec intre fantasmele si exteriorizarile lui, pe de o parte, si realitate, pe de alta parte, si ca ele se combina, creand o sursa particulara de angoasa'. In acest context specific, A. Freud recomanda evitarea confuziei intre angoasa atribuita lumii exterioare si angoasa a carei sursa reala emana din lumea exterioara.

Cele noua definitii citate mai sus mentioneaza mai multe procedee ce permit mecanismelor de aparare sa-si atinga finalitatile :

facand unul dintre elementele conflictului sa devina inaccesibil constiintei (2) ;

printr-o remaniere a realitatilor interne si externe (6a) ;

printr-o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente (6b) ;

indeplinind o functie de disimulare (5) ;

ca mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau externi (7b).

In privinta modului de derulare a mecanismelor de aparare evocate, caracterul inconstient revine in mai multe definitii : in (3), (5), (6), (9), (1) cel putin partial si in mod integral la (7b). Remarcam, de asemenea, ca aspectul lor este adeseori unul compulsiv (1), ca sunt automate (7b) sau relativ involuntare (7a). Sa mai amintim aici ca Wallerstein (1985) face distinctia intre mecanismele de aparare, considerate moduri de lucru, de functionare mentala, si comportamentele de aparare, constituite din com­portamente, afecte sau idei specifice puse in slujba unor scopuri defensive si care pot fi constiente sau inconstiente. Vaillant si Drake (1985) vorbesc despre traducerea mecanismelor de aparare in derivati constienti, care ar fi manifestarile vizibile ale unui proces inconstient.

Pornind de la analiza acestor definitii, S Ionescu, M-M Javquet, Cl. Lhote propun urmatoarea definitie, care tine seama de diferitele aspecte descrise si de discutiile purtate in jurul subiectului:

Mecanismele de aparare sunt procese psihice inconstiente care vizeaza reducerea sau anularea efectelor neplacute ale pericolelor reale sau ima­ginare, remaniind realitatea interna si/sau externa si ale caror manifestari comportamente, idei sau afecte - pot fi constiente sau inconstiente.

Cateva exemple de mijloace de aparare

Din motive de accesibilitate incep prezentarea catorva dintre cele mai cunoscute mijloace de aparare ale Eu­lui cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost pri­mul mijloc de aparare studiat de Freud si care, pentru un timp, a fost echivalat cu apararea in genere. Rationalizarea este accesibila in egala masura autoobservatiei si observatiei nespecialistului.

1. Rationalizarea

Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi intalnit in diferite limbaje, inclusiv in limbajul curent, precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indis­pensabila. Dupa Laplanche si Pontalis (Vocabularul psihanalizei termenul introdus de Ernest Jones in campul psihanalizei are urmatoarea acceptie: "Procedeu prin care subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabila din punct de ve­dere moral unei atitudini, idei, sentiment ale caror adevarate motive nu sunt percepute. Se vorbeste in special de rationalizarea unui simptom, a unei compulsii defensive, a unei formatiuni reactionale. In delir intervine pen­tru a-1 sistematiza. In acest caz, actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare.'

Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationaliza­rea printre mijloacele de aparare ale Eului, deoarece nu se indreptata direct impotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza in mod secundar diferite aspecte ale conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic, - tendintele autodistructive ale "omului cu sobolani" - pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare la dieta, dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi rationalizate invocandu-se superioritatea intelectuala si estetica a barbatului.

Exemplu: In  sedinta a 140-a, A. comunica terapeutului emotia provocata de ganduri erotice de neconceput pentru ea: s-a gandit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat sexual. Se invinovateste de imoralitate pentru astfel de ganduri, deoarece sotia tre­buie sa fie fidela sotului nu numai cu fapta, ci si cu gan­dul. Pana la sfarsitul orei se dovedeste ca de fapt consi­derentele morale sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. "O femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri.' Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala decat sa recunoasca faptul ca, din cauza infatisarii, nu are succes.

2. Refularea

Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului stu­diat de Freud, atat de important incat a fost asimilat, pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii cen­trali ai psihanalizei, corelativ termenului de inconstient. Pana in 1915, Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul, cu istoria infantila a libidoului. Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respec­tiv circulau in filosofia si psihologia epocii (Schopenha­uer, Nietzsche, Herbart), in psihanaliza a fost introdus pe baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. In masura in care inconstientul este prezent si in alte tulburari psihice, se poate afirma ca refularea par­ticipa la procesul defensiv caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram refularea ca fiind un proces psihic universal. In acceptia freudiana, refularea este un mijloc de aparare indreptat impotriva reprezentantilor pulsiunii (ganduri, imagini, amintiri).

Dupa E. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa intelegem "procesul care vizeaza mentinerea in inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pul­siuni si a caror realizare, producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului deve­nind sursa de neplacere'.

In studiul din 1915, intitulat "Refularea', Freud de­scrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele, "refularea originara', este un moment ipotetic, postulat pornin­du-se de la efectele sale. (Laplanche, Pontalis). Majorita­tea refularilor se produc prin actiunea conjugata a in­stantei interdictive (supraeu) si a atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum exista si continuturi inconstiente care nu s-au format prin atractia altor for­matiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei re­fulari originare sau primare, care intervine foarte de tim­puriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care strapung filtrul de excitatii.

Refularea secundara sau refularea propriu-zisa in­dreptata impotriva reprezentantilor pulsiunii este mo­mentul cel mai bine studiat in psihanaliza freudiana. In sfarsit, intoarcerea refulatului, cel de-al treilea timp, de­scrie revenirea in constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a continuturilor refulate.

3. Regresia

Ca si refularea, regresia este unul din termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnand atat procese ,nor­male' cat si patologice. Asa cum refularea este conside­rata, in freudism, mijlocul de aparare impotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie ace­lasi rol in nevroza obsesionala. In general, prin regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se intoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gandire, sentiment, comportament. Regre­sia este prezenta nu doar in viata cotidiana (intotdeau­na exista posibilitatea si tentatia de a ne intoarce la co­pilul din noi) sau in procesele patologice (in conceptia clasica asupra nevrozei reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele de fi­xatie din dezvoltarea libidoului in fata dificultatilor vietii actuale), ci si in terapia psihanalitica, atunci cand transferul pacientului exprima fantasmele sale incon­stiente care tin de copilaria sa.

Regresia poate fi globala, cand cuprinde intreaga per­sonalitate sau partiala, cand vizeaza doar un aspect al Eului sau a dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta, maligna sau benefica, in servi­ciul Eului (M. Balint). In viata cotidiana sau creatia ar­tistica, regresia temporara poate fi salutara pentru depa­sirea impasurilor existentiale sau estetice.

Dupa Freud, regresia este topica, atunci cand parcurge in sens invers sistemele psihice orientate intr-o directie determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de regresie: daca in starea de ve­ghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motili­tate, in vis, gandurile regreseaza spre sistemul perceptie, exprimandu-se in special sub forma imaginilor sen­zoriale. Regresia mai poate fi temporala, cand subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii (libidinale sau ale Eului). In sfarsit, Freud vorbeste si de o regresie formala, cand subiectul se intoarce la "niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii, structurarii si dife­rentierii'. (Laplanche, Pontalis). In opinia mea, ar fi ne­cesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de re­gresie, deoarece la prima vedere, regresia temporala pre­supune, cel putin in anumite cazuri, regresia formala.

4. Formatiunea reactiola

Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesio­nale, formatiunea reactionala este definita de Laplanche si Pontalis, ca atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinte pulsionale refulate si constituite ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai celebrului Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele exhibitioniste. Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii obsesio­nale; o putem intalni frecvent atat in isterie cat si in via­ta cotidiana "normala', unde are doar un caracter punc­tual, fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. In isterie, de exemplu, formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe care de fapt ii uraste.

In cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii ob­sesionale, tendintele instinctuale combatute tin de sta­diul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curate­nia, mila inlocuiesc dezordinea, murdaria, cruzimea. In viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza for­matiuni reactionale sunt usor de recunoscut datorita exa­gerarii care defineste calitatea morala respectiva, iar in functie de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti intalni o persoana extrem de politicoasa si prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de "urbana', excesul atitudinii sale va poa­te autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiu­ne reactionala care este menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.

5. Identificarea cu agresorul

Ca si in cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor limbaje. Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al feno­menului. In sens freudian este vorba de procesul incon­stient trait de eu in momentul in care, urmarind un scop defensiv, se transforma intr-un aspect al obiectului. Fap­tul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut nu constituie un exemplu de identificare in situatia respectiva. Daca insa, acelasi fiu cade prada unui lesin cu caracter isteric, faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a tatalui mort, de care incearca sa se apere, scrie psihanalistul francez Nasio.

Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de iden­tificare: primara, secundara, totala, partiala. In identifi­carea primara, caracteristica inceputului vietii si de aceea ipotetica, "subiectul', care percepe "obiectul' prin inter­mediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci cand el dispare din campul perceptiei. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care presupun diferentierea intre interior si exterior, intre subiect si obiect. Scopul lor este de a face suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata impotriva obiectului.

Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. In cazul identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este inlo­cuita prin preluarea integrala a obiectului in sine. Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel, care se atasase puternic de o pisica, afla intr-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit in­tr-un accident de masina. O saptamana mai tarziu, copi­lul adopta un comportament de pisica: miauna, se de­plaseaza asemeni unei pisici. Imaginea obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi de fapt pro­pria sa imagine, pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici denumirea de identificare narcisica.

Specificul identificarii partiale este dat, asa cum ara­ta denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza doar un as­pect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K., amanta tatalui ei, doar in calitate de fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca obiect nu numai un aspect al persoa­nei celuilalt, ci si o emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce in relatia sexuala dintre doamna K. si tatal ei.

Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta in cazul formei cunoscute sub numele de "identificare cu agresorul'. Cateva exemple imprumutate de la Anna Freud, toate ti­nand de psihanaliza copilului, pun intr-o lumina clara aspectul amintit.

a)      Un elev este indrumat catre psihanalist datorita gri­maselor pe care le facea cand era certat de profesorul sau, ceea ce producea ilaritate in clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tanarului nu erau altceva de­cat imaginea deformata a trasaturilor modificate de manie ale profesorului. Tanarul isi domina frica inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.

b)      O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul intu­necat al locuintei descopera spontan solutia, pe care i-o comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te comporti asemenea stafiilor presupuse a bantui locul. Transformarea Eului propriu in obiectul temut duce la inlocuirea fricii prin si­guranta placuta.

c)      Functia defensiva este asigurata nu numai de iden­tificarea, de obicei partiala, cu obiectul care inspira fri­ca. Acelasi efect il are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se identifica, dupa un trata­ment stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului. Ajuns la psihanalista, baietelul in­cepe sa distruga obiectele din cabinet: mai intai o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu sfoara, precum si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe varfurile.

Datorita naturii sale, identificarea cu agresorul joaca un rol important in situatia oedipiana ca mijloc de aparare impotriva fricii de castrare. Contributia sa la crista­lizarea Supraeului este importanta.

a. Identificarea cu agresorul in situatii limita

In situatii limita, identificarea cu agresorul poate pro­duce fenomene irationale, de neinteles fara aplicarea per­spectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile psihice produse de "expe­rimentul Pitesti', prin care s-a urmarit "reeducarea' tinerilor anticomunisti intemnitati la sfarsitul anilor '40 la inchisoarea din Pitesti, alcatuiesc impreuna un astfel de produs bizar, pe deplin tragic din punct de vedere mo­ral. Trebuie sa va spun de la inceput ca spalarea de cre­ier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din partea catorva din oponentii sai cei mai tineri, ci producerea unei adevara­te metamorfoze, a unei convertiri sau "mutatii', cum o numeste Marcel Petrisor, unul din detinutii supravietui­tori. Din nefericire pentru conditia umana, experimen­tul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut pe la Pitesti s-au transformat din opozanti in sustinatori convinsi ai comunismului.

Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa ex­presie a mutatiei profunde si durabile realizate in inchi­soarea de la Pitesti consta in transformarea victimelor in calai. Astfel, fostul student in medicina Pop Cornel este intalnit in inchisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu il im­presioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor "ree­ducarii', ci si cele morale, mult mai grave. La Gherla tre­cea drept delatorul cel mai periculos, pentru ca peste cativa ani sa sfarseasca in fata plutonului de executie, condamnat de tribunalul comunist care a judecat atroci­tatile de la Pitesti.

Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi "re­educarii' au cedat si au devenit la randul lor tortionari. Doar cei care au murit in timpul schingiuirilor sau cei care, profitand de neatentia tortionarilor, au reusit sa se sinucida au scapat neintinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost nu numai inutila, ci si daunatoare, pro­funzimea si durabilitatea "convertirii' fiind direct proportionala cu intensitatea rezistentei. Fostul student an­ticomunist Pop Cornel, transformat ulterior in tortionar feroce, s-a numarat printre cei care s-au impotrivit ener­gic si timp indelungat "reeducarii'.

Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental (transfor­marea victimei in calau), ci si unul spiritual - adeziu­nea intima la ideologia comunista. Unul din personaje­le din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, isi reaminteste ca devenise, in urma de­tentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunis­mului si ca burghezia ii aparea atunci drept "cel mai monstruos lucru de pe lume'. D. Bacu il intalneste in 1951 pe studentul Cucole Gheorghe, care fusese "reedu­cat' la Pitesti in iarna lui 1949/1950, si este frapat nu atat de schimbarea fizica si psihica a fostului sau cunoscut ("echilibrul interior zdruncinat si bolnav de stomac'), ci metamorfoza sa spirituala: "facea apologia comunismu­lui', in contradictie cu convingerile sale anterioare.

De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute cu succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii in acest plan a fost, poate, distrugerea sentimentului filial si a afectiunii care leaga rudele intre ele. La Canal, un pro­dus al "reeducarii comuniste' isi intampina mama, ve­nita sa-1 viziteze, cu urmatoarele cuvinte: "Pleaca de aici curva, din cauza educatiei pe care mi-ai dat-o acasa am ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am mama.' (D. Bacu, Pitesti).

Faptul ca modificarile de personalitate produse de "reeducarea' de la Pitesti s-au mentinut, in universul concentrationar, si dincolo de momentele de maxima re­presiune, precum si in sfera vietii penitenciare, cand supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate in inchisoare, demonstreaza ca "reeducarea' a condus la modificari pe cat de profunde, pe atat de durabile. Cand delatiunea devine gratuita, adevarat scop in sine, iar tradarea rasplateste increderea, putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura.

Cum spuneam la inceput, "mutatia', "metamorfoza" sau "convertirea' au fost produse, in primul rand datorita actiunii identificarii cu agresorul, 1a care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte doua importante mijloace de aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de aparare a fost posibila si necesara pentru a supravietui psihic in conditiile limita impuse de "experimentul Pitesti'. In continuare vom incerca sa evidentiem legatura dintre metodele " reeducarii" si efectul lor psihic.

"Spaima indescriptibila', cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta in perioada "reeducarii" si in acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul unei subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale "reeducarii' (demascarea externa, demascarea interna, demascarea morala publica si activitatea de tortionar) datorita torturii. In Fenomenul Pitesti (1990), Virgil Ierunca arata ca "tortura neintrerupta' era cheia experimentului. In fiecare etapa, marturisirile erau intrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera tortionari nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia care culmina cu doborarea pe ciment si calcarea victimei in picioare (Fortul 13) sau alte forme clasice de schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale corpului, smulgerea unghiilor etc.' au singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile in materie aduse de si­nistrul Turcanu. Printre ele, tortura permanenta pare a fi o premiera absoluta in universul concentrationar co­munist. Ziua si noaptea, anchetatorul si victima sa traiau in aceeasi celula pe intreaga perioada a reeducarii. "Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu mainile intinse deasupra paturii. Iar daca, prin somn, faceai o miscare sau incercari sa te intorci erai lovit direct in cap cu bata de un reeducator care facea de planton', scrie Virgil Ierunca in Fenome­nul Pitesti.

La crearea unei stari de frica maxima si permanenta a contribuit imbinarea torturii fizice cu distrugerea mo­rala. Credinta in Dumnezeu a constituit una din tintele preferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoa­na impotriva crestinismului din inchisoarea Pitesti a de­pasit-o in intensitate pe cea din perioada inceputurilor vietii crestine. Nu numai sentimentele care leaga rudele intre ele erau subminate, ci mai ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai bun prieten, dar si lovirea sa. Une­ori "lepadarea de prietenie' a imbracat forma cu adeva­rat dementiale. D. Bacau descrie in cartea Pitesti o scena incredibila: "Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul bolnavilor de oftica si adus intr-o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la randul sau de cel mai bun prieten al lui'.

Nu este de mirare ca lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala in fata agresiunii tortiona­rilor, studentii intemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de cateva luni, presiunilor externe. Doar identificandu-se cu agresorul au putut indeparta frica pe care le-a inspirat-o reeducarea comunista - o adevarata scoala a groazei.

Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pi­testi. Alaturi de tortura fizica si morala, combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la inducerea unei regresii maxime, la crea­rea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei etape a copilariei. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa decat 30-60 de secunde pentru satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s-a intamplat in faza "demasca­rii'? "Cei care nu reuseau sa termine in timpul prevazut, erau trasi afara de guler, batuti si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie pana seara, fie pana a doua zi di­mineata', aflam de la D. Bacu. Si, in sfarsit, ce poate simti un adult care e silit sa-si spele in gura lenjeria in­tima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul in hardaul cu urina, fara sa se poata refugia in moarte?

Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism inconstient de aparare al Eului - refularea. Dar nu in acceptia psihanalizei clasice pentru care refularea vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, in special cele legate de sexualitatea infantila, ci intr-o acceptie largita, conform careia refularea poate viza orice continut, in orice moment al vietii, daca produce conflicte. In cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive, care in conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. In special demnitatea a fost, dupa D. Bacu, vizata de refulare.

Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de intoarcerea refulatului. Toti studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adancul fiintei lor, ca "ceva nu este la locul lui', cum scrie D. Bacu, in noua ordine a constiintei, iar cand circumstantele vietii lor au permis-o, valorile alun­gate in inconstient au revenit in multe cazuri, desi nu in toate, la suprafata.

Celui care s-ar apara in fata fragilitatii conditiei uma­ne (toti cei supusi "reeducarii' s-au transformat mai de­vreme sau mai tarziu in tortionari), invocand semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti (universul unei inchisori politice de la inceputul anilor '40), i-as pune in­trebarea daca nu cumva experimentul social comunist nu a creat si el un univers concentrationar extins la ni­velul unei tari sau al unui grup de tari ("lagarul socia­list') care a apelat la metode sociale coercitive sau repre­sive generatoare de frica in proportii de masa (frica de restructurare, frica de securitate, frica de delatiune). In asemenea conditii, adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o forma de identificare cu agre­sorul, favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin dependenta economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii spirituale, precum si de refularea valorilor noncomuniste, alungate in egala masura din constiinta colectiva si cea individuala.

6. Proiectia

Si proiectia este un termen care poate fi intalnit in mai mul­te limbaje. Sensul psihanalitic este excelent exprimat de La­planche si Pontalis in al lor Vocabular al psihanalizei. In acest sens, prin proiectie trebuie sa intelegem procesul psihic prin care "subiectul expulzeaza din sine si locatizeaza in afara sa, in persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care ii apartin, dar pe care nu le cunoaste sau refuza sa le accepte'.

Si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile consi­dera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic care actioneaza in paranoia, dar si in fobie, putand fi intalnit si in modurile de gandire normala, precum si in acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. In general vorbind, construirea unei realitati supra­sensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea, lu­mea suprasensibila poate fi reconvertita intr-o psiholo­gie a inconstientului. In esenta, atat Freud cat si Jung im­partasesc acelasi punct de vedere in privinta rolului ju­cat de proiectie in producerea religiilor, diferenta constand in modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba despre continuturi ale inconstientului personal, in timp ce la Jung, de continu­turi ale inconstientului colectiv (arhetipuri).

In ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei, exista importante asemanari cu refularea: ambele isi limiteaza actiunea la a impiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre deosebire de transforma­rea in contrariu (a pasivitatii in activitate), de exemplu, care intervine in procesul pulsional, modificandu-1. Spre deosebire de refulare, in cazul careia pulsiunea este tri­misa inapoi in Se, in proiectie ea este trimisa in lumea externa (Anna Freud). Dupa anumiti psihanalisti, proiectia ar precede, in dezvoltarea ontogenetica, refularea, in legatura cu impulsurile agresive.

Exemple:

a) in viata cotidiana, proiectia este omniprezenta in relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un rol nega­tiv tensionandu-1e, ca in cazurile in care unul dintre par­tenerii cuplului proiecteaza asupra celuilalt tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei

poate fi pozitiv, din punct de vedere social, nu si din punctul de vedere al individului, ca in cazul "participarii altruiste'. Destinul uneia din pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica so­cial. Tanara profesoara, care a devenit pacienta Annei Freud, era dominata in anii copilariei de doua dorinte puternice: sa aiba haine frumoase si copii multi, cand va fi mare. In anii maturitatii, cand a intrat in analiza, era insa necasatorita, fara copii si imbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici invidie. Ca adult, s-a dezvoltat intr-un sens opus dorintelor din copilarie.

Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o impiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa a prie­tenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o impiedica sa participe activ la proiecte­le vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare la viata si educatia copii­lor altor oameni. Alegerea profesiei (era profesoara) a fost determinata tocmai de modul ei de a fi.

Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii ex­plica metamorfoza sa de la varsta matura. Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au fost insa refulate, ci realizate prin delegatie in lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie multumitoare a preferintei acorda­te proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa o ipoteza? In exemplul urmator o aseme­nea explicatie este posibila.

Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru partici­parea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca per­sonajul principal este un nobil francez, bine cunoscut da­torita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are acces la iubirea femeilor datorita unui nas extrem de urat. Prin urmare, nu o interdictie morala (Supraeu sever), ci un defect narcisic il fac sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale. Indragostindu-se de frumoasa sa verisoara Roxana, isi va trai iu­birea prin delegatie, proiectandu-si aspiratiile asupra unui tanar si frumos coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor dorinte si trairea lor prin in­termediar apar in modul cel mai sugestiv in scena noc­turna de sub balconul Roxanei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano ii sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i asigure succesul iar uneori, profitand de intuneric, i se substituie. In razboi, Cyrano il protejeaza pe Cristian, in loc de a-si apara propria viata. Cand Cristian este ucis, Cyrano renunta la iubirea sa pentru Roxana, pe care n-o putea trai decat prin delegatie.

b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradig­matic il constituie cazul presedintelui de tribunal Schre­ber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris in 1911, pe baza cartii autobiografice a pacientului in­titulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903). Patologia este grava, diagnosticata de Freud ca paranoia.

Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bo­lii a durat aproximativ un an si s-a incheiat cu o remisie completa, considerata de Schreber vindecata. Psihiatrul care 1-a tratat, Flechsig, a diagnosticat maladia drept ipo­hondrie grava. In momentul primei crize pacientul era casatorit, sotia pacientului fiindu-i recunoscatoare psi­hiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului puseu nu s-a manifestat nici un element delirant mistic.

Intre prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii sotilor Schre­ber a fost faptul ca nu aveau copii. In acest interval a vi­sat de mai multe ori ca este din nou bolnav, iar intr-o dimineata, aflandu-se intre somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca "ar fi minunat sa fie o femeie in timpul actului sexual'.

A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie gra­va, 1-a adus din nou pe Schreber in clinica profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curand au aparut ideile delirante de persecutie, caracteristice pen­tru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fuse­se persecutat de diferite persoane printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient "asasin de suflete'. Apoi se considera a fi in relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul isi batea joc de el. Vedea aparitii miraculoase, auzea o muzica sfanta.

La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un sistem de­lirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mantuitorul lumii si sa-i redea fericirea pierduta. Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat in femeie. Aceasta metamorfoza nu depindea de vointa sa, ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. El urma sa fie obiectul exclusiv al miracolelor divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamant.

In acest moment al dezvoltarilor sale, Freud intreru­pe cursul consideratiilor referitoare la pacient, pentru a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihana­list, deosebire care, in anumite cazuri, isi mai pastreaza si astazi actualitatea. Oricum, in societatea contemporana occidentala, dar si in cea romaneasca, unde exista psi­hiatrii care sunt in acelasi timp si psihanalisti, valabili­tatea ideilor lui Freud este mult restransa. Interesul psi­hiatrului se epuizeaza, sustine intemeietorul psihanalizei, la un nivel descriptiv, "cand a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra comportamentului'. Psihanalistul este preocupat de intelegerea fenome­nelor: "el va incerca sa cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari'.

Dar daca psihanalistul este preocupat de intelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice, care este ipo­teza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si pa­ranoia in general?

Prima operatie realizata de intemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric. Dintre cele doua elemente ale delirului - rolul de mantuitor si transformarea in femeie - cel de al doilea este esential. Emascularea constituie delirul primar. La inceput ea a fost resimtita ca o persecutie si insulta grava si abia in ultima faza a fost pusa in relatie cu tema mantuirii. Nu este lipsit de importanta ca la inceput persecutorul a fost profesorul Flechsig, abia apoi Dumnezeu luandu-i locul. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul "asasinarii sufletului' presedintelui Schreber, abandonarii corpului sau prostitutiei.

Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa in legatura cu un scop al ordinii universale marcheaza reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei este faptul ca dupa a doua remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea emascularii este singura care si-a pastrat eficienta asupra comportamentului: in anumite momente, presedintele Schreber se complacea in a se contempla in oglinda cu torsul gol, impodobit cu coliere, panglici etc.

Inca o dovada in favoarea aceleiasi idei este, dupa Freud ca nici un aspect al bolii nu este descris de pacient cu atatea amanunte ca "transformarea in femeie': nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are conturul unui corp de femeie.

Interpretare:

Intelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta in interpretarea data de Freud, interpretare in care proiectiei ii revine un rol central. Problema psihica pen­tru care Schreber gaseste o solutie psihotica este un pu­seu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul curant (psihiatrul Flechsig). Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin constient, trezeste in Schreber o puternica rezistenta si este refulata, respinsa in inconstient. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma in contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a transformat in frica de a nu se abuza sexual de el, iar psihiatrul Flechsig a de­venit din obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operatie defensiva: proiectia in exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprima­ta ajunge la constiinta ca o perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara datori­ta dificultatilor pe care le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor operatii, incununate de transformarea emascularii intr-un imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfa­catoare - cea de a doua remitere.

Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la concluzia ca, indiferent de rasa si sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea inconstienta intarita dintr-un motiv conjunctural.

Un exemplu integrator

In dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori), folosit pentru a ilustra actiunea diferitelor mij­loace de aparare de la cele mai primitive la cele mai evo­luate, urmand ierarhia stabilita de Vaillant (1992). Deoa­rece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, il reproduc intr-o forma rezumativa.

Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani, care a fost parasita de sotul ei, dupa ce timp de 7 ani a facut eforturi considerabile dar infructuoase de a ramane in­sarcinata. Imediat dupa aceasta, s-a imbolnavit de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psi­hoterapeutului care a tratat-o in spital i-a comunicat sen­timentul de inferioritate pe care 1-a avut intotdeauna fata de sora sa mai mica, intre timp mama a trei copii. Inainte de a o parasi, sotul pacientei si-a exprimat inca o data dorinta de a avea copii.

Aparare psihotica (proiectie paranoica):

In primele zile de internare, inainte de a vorbi cu psi­hoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena care lucra la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra medicamente care sa-i permita sa-i controleze gandurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta platita de sotul ei. In perioada respec­tiva a refuzat intr-adevar medicamentele pentru astm  desi crizele o inspaimantau. Prin aceasta aparare, pacienta isi proiecteaza agresivitatea inconstienta asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta.

Aparari imature:

a) Intoarcerea impotriva propriei persoane: dupa ce un tanar medic a dovedit o anumita neindemanare in a-i pune o perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca ii pare deosebit de rau ca ii creeaza probleme ­tanarului medic. A fost foarte impresionata cand asistenta 1-a ironizat pe medic, nemaiindraznind apoi s-o cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase pana cand frica a devenit insuportabila. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. In acest caz, pacienta intoarce agresivitatea masiva impotriva propriei persoane, in loc sa exprime o parte din ea la adresa per­sonajului medical.

b) Refuzul realitatii exterioare: in spital, pacienta po­vesteste vecinei de camera ca are un sot minunat, care a preluat toate grijile casei in perioada bolii. Sotul ii tele­foneaza foarte des pentru a o asigura ca fiului lor ii mer­ge foarte bine, asa incat nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara de situatia exterioara (si interioara) in care se afla, negand realitatea si inlocuind-o cu o realita­te imaginara.

Aparari nevrotice:

a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta din cli­nica. Cand noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, ii este imposibil sa si-1 aminteasca. Ii sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea de prima psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta indeparteaza automat din constiinta ganduri, afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta reamin­tirea numelui.

b) Formatiune reactionala: cand sora ei a antrenat-o intr-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a spus ca de fapt ii este recunoscatoare pentru ca in felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii. In aceeasi discutie, scoa­te in evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta manifesta fata de sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.

c) Izolare: cand noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasata de sotul ei a su­parat-o, pacienta mai intai neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul ei trebuie sa fi avut mo­tivele lui care 1-au facut s-o paraseasca. Intrebata de tera­peut care crede ca au fost aceste motive, a vorbit cu de­tasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa sen­timentele de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le avea fata de sotul ei.

Aparari mature:

a) Sublimare: cand pacienta a primit in spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotarat sa tina un jurnal ima­ginar in care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea psihoterapiei din afara spitalului a propus unui ziar jurnalul sau care i-a oferit spre publicare o rubrica speciala. In aceasta varian­ta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psi­hice, precum si impulsurile si afectele care rezulta de aici intr-o forma artistica avantajoasa pentru ea si pentru cei­lalti.

b) Reprimare: in spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a refuzat o revista despre ingrijirea sugarilor. Pacienta este capabi­la sa mentina in planul constiintei toate componentele conflictului si in acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de conflict.