IRONIA - FORMA A "SLABICIUNII"
O alta varianta a conformismului aparent o propun
schitele ce fac credit slabiciunilor lumesti: "Lantul
slabiciunilor", "Slabiciune", "Bacalaureat", unde admiratia
contempla ironic nesfarsitele mofturi, iar "slabiciunea" rade usor
de imposibilitatea de a refuza deprinderile moftologice. Conformismul este in
acest caz autoironic, este ca o neputinta de a iesi din acest lant, jucand rolul
impus de celalalt.
Cand ia forma de "slabiciune", ironia nu se mai afla
in schema obisnuita, naratorul devine tinta propriului sau
discurs. Constient ca masca ii furnizeaza alte trasaturi
decat cele reale, el este tot atat de constient ca aceste
trasaturi l-au transformat in captiv al lor si i-au renegat
libertatea de a se exprima. Comedianul
nu-si mai poate scoate masca. Autoironia ii reface luciditatea si
profilul real. Dar in momentul in care trece prin constiinta,
"slabiciunea" produce o schimbare de sens, prin chemarea unui numar
mare de puteri irezistibile care au pus-o in miscare si actionand cu
repezeala. Omul care da curs "slabiciunii", nu altul decat
naratorul, este vazut ca un simplu instrument de a manevra, dar mai
indiferent, mai folosit si mai "alergat" decat toti ceilalti membri
ai "lantului". Atras intamplator intr-o initiativa
contrara firii sale, insa cu greu a fi refuzata, el este cel
care trebuie sa alerge cel mai mult, lucrul acesta fiindu-i impus: "alerg
la Ionescu", "Fuga la d-ra Popescu", "alerg la Preoteasca", "alerg la Iconomeasca."etc.
Autoironia il scapa de alergatura facuta pentru un lucru
care in fapt nu priveste pe nimeni din cei implicati in actiune.
Protector din fire, naratorul alearga raspunzand unei slabiciuni
cu constiinta incarcata de ironie. La fel se intampla
si in "Bacalaureat", o alta "mare slabiciune", cea de
participant la conversatia din cercurile "mondains", fiind tot o
autoironie. Protejarea celor incapabili si prosti si placerea de
a sta de vorba cu lumea distinsa sunt doua fete ale esecului
existential. Comediantul isi ironizeaza jocul si mai ales "slabiciunea"
de a nu putea iesi afara din rol. Fiind travestit in mic burghez, "de
acord cu toata lumea" si dispus sa "alerge" pentru a indeplini
dorinte intamplatoare, autorul isi bate joc de altii
batandu-si joc de sine. Adoptand prejudecatile mediului din
care face parte, Caragiale se instaleaza in slabiciunile acestuia,
adica in eroare. Fals adevar, pentru ca "ironia, natura
prefacuta, se instaleaza in eroare nu pentru a o intelege,
ci pentru a o pierde". (Vladimir Jankélévitch, L'ironie, Paris, Flamarion, 1979, p. 112).
Ironizand si autoironizandu-se sub aparenta amprenta
a timpului, Caragiale releva limitele conditiei umane prin limitele unei
lumi deja existente. El se opreste asupra faptului ca omul este
neputincios in a-si desavarsi conditia, autorul
folosindu-se de imaginile difuze sub care acesta se recomanda si vrea
neaparat sa fie luat in serios, ferm convins ca iluzia poate
trece neobservata. Naratorul este prezent in acest joc, dar functia
lui este de a recunoaste faptul ca alunecarea spre rau este mai
puternica decat forta interioara de a-i rezista. V. Fanache
spunea: "Caragialismul este ochiul ironic deschis asupra pseudomorfozelor
umane, intelegator intr-un fel al slabiciunilor, in alt fel
neiertator, revarsand in comic tot ceea ce perturba evolutia
omului catre un ideal." (V. Fanache, Caragiale,
p. 214).
Una din invinuirile care i s-au adus lui Caragiale
provenea din credinta ca scrisul lui era lipsit de
transcendenta, consumandu-se inca de la inceputul constituirii
imaginii - acest scris ar fi reproducerea cinica a unei lumi pieritoare.
Acele vremuri caragialiene au trecut, omul "descoperit" de scriitor a
ramas, dar nu in culorile si gesturile de atunci, ci in esenta
lui tipologica. A ramas in tentatiile lui inselatoare,
revenind apoi in variatele manifestari ale "ambatului" si ale
incurabilei "slabiciuni". De fapt, Caragiale proiecteaza, in
acelasi timp, o lume, dar si lumea insasi, prin
"slabiciunile" sale, multe si felurite, slabiciuni care l-au
ispitit neincetat. Sintagma "am si eu o slabiciune" este o asumare a
limitelor umane, secondata de contemplarea lor cu eleganta
autoironica. In conceptia autorului, omul, fiinta ganditoare
si pasionala, se "inalta", dar si "aluneca", este in
acelasi timp viata si moarte. La Caragiale intalnim acel om care se
situeaza in echilibrul existential, fiind in masura sa recunoasca:
"am si eu o slabiciune!"
Unii autori vad prezenta aceasta
slabiciune doar la o parte din oameni, insa Caragiale nu desparte
slabiciunea de nici o fiinta, nici macar de sine, admite
ca detine o diversitate infinita si-i descrie formele
caricaturale, atunci cand este impinsa peste limita. Cultivandu-se un
limbaj de intelegere ipocrita, slabiciunea se uneste cu
ideea de suferinta. Motivele pentru care se sufera sunt absenta
reprezentarii in lume, nesiguranta iubirii si absenta celuilalt,
obligativitatea efortului si a conventiilor sociale, morale,
estetice, incurcaturile aparute in urma respectarii legilor,
probele impuse omului de societate, pentru a-i deveni un cetatean
eficient; iar individul caragialian se simte "triumfator" nu
depasind obstacolele, ci evitandu-le. Ironia, in acest caz, nu face
decat sa deplanga aceste stari de "suferinta", pe care
le invenineaza dulceag. Slabiciunile nu sunt trecatoare, ci doar
mastile, caci slabiciunea se regenereaza,
atragandu-l pe om in permanenta si nu poate fi
depasita decat prin asimilarea rigorilor unei civilizatii.
Caragiale isi exprima dorinta de a mai vedea "un om ridicandu-si
fruntea sus de tot si, aruncandu-si adanci priviri de jur imprejur,
sa faca a se cutremura impostura". Dar este greu, deoarece la toate
varstele, de la aceea a lui Goe si Ionel pana la a "venerabililor
invartitori de culise", samburele slabiciunii, al mamitichii si
mam'mare pentru "puisor", al amicului pentru amici si amice, al
protectorului pentru protejat, al anonimului pentru celebritate isi are
efect imens. Cand se ignora conventiile si legea, acest efect
dezorganizeaza societatea si deschide drum slabiciunilor si
rasturnarilor comice: copilul isi da aere de "domn",
repetentul si semidoctul pretind recompense, balciul se confunda cu
revolutia, idiotul se considera genial si omul cu bun simt
trece drept un sucit.
Transcendenta scrisului caragialesc noteaza nu
pana unde se poate inalta spiritul, ci gradul absurd pana
la care poate cadea, asta in cazul in care isi face din
slabiciune o deviza demna de urmat. Realista in
substanta, dar ironica in atitudine, aceasta
transcendenta invita omul sa reflecteze, sa nu uite
ca multe din performantele lui sunt "sublime", ". dar ii lipsesc cu
desavarsire". Caci daca uita de el, cel adevarat,
atunci devine bufon. Transcendenta caragialiana confirma
realismul ironic, al carui obiect se constituia la intersectia dintre
slabiciunea de a fi si inchipuirea ca esti.
