Ion Cioranescu (1874-1948)

Ion Cioranescu (1874-1948)

De la 9 ani face scoala primara, apoi gimnaziu; este numit invatator; in 1894, la examenul de capacitate este primul pe tara, cu media 971, dupa care se prezinta la examenul de institutor, unde obtine media 9,91.

In 1909, ministrul instructiunii publice si al cultelor, Spiru Haret, il trimite in Germania, la Berlin, pentru a se specializa in instruirea copiilor surzi. Spiru Haret se intereseaza "de felul cum merg studiile", amintind totodata ca "scoala de surdomuti va avea nevoie de mare dezvoltare si va trebui personal mult". Apreciindu-i-se aptitudinile de pedagog pentru deficientii de auz, i s-a propus sa ramana in Germania si sa predea la institutul de surzi din Breslau. Cioranescu va refuza oferta si se va intoarce in tara, activand cu mult zel la dezvoltarea invatamantului romanesc.

In 1921 ajunge la scoala de fete surdomute, apoi la scoala de baieti surdomuti din Bucuresti.

Face parte din colectivul de elaborare a legii invatamantului primar din anul 1924, fiind raportor in mai multe comisii de redactare. Partea referitoare la invatamantul special a fost alcatuita integral de catre I. Cioranescu.

Cadru didactic cu temeinice si multilaterale cunostinte, I. Cioranescu este unul din surdopedagogii de prestigiu care a contribuit la fundamentarea  stiintifica a invatamantului pentru copii lipsiti de auz. Cu o pasiune si o perseverenta deosebita, a aplicat cunostintele sale teoretice si practice in invatamantul pentru acestia.

I. Cioranescu a militat pentru "metoda orala sprijinita pe scriere". Predarea sunetelor se baza pe citirea de pe buze si pe pipait. O data cu sunetul se preda si litera. In primele lectii, dupa lungi exercitii cu silabele - pa, ta - se da vocala a separat. Sunetele pronuntate gresit se exersau in silabe fara sens, adica in "vorbirea mecanica" pana la perfecta lor rostire. Zicerile uzuale se repeta pana la mecanizare, apoi se scriu pe tabla. Staruinta de capetenie si finala trebuia sa cada pe unul sau mai multe cuvinte, cu utilitate practica, atragatoare si care desteapta la elev trebuinta de a vorbi. Deci, trebuia asigurata functia semnificativa a cuvintelor. Dupa Cioranescu, in scoala de surdomuti se urmareste insusirea vorbirii ca mijloc de comunicare in primul rand, si, in al doilea rand ca mijloc de insusire a cunostintelor.

In legatura cu metoda orala pura, sustinuta de scoala italiana si germana, I. Cioranescu considera: "Desi ne-am pronuntat ca, aplicand metoda invatamantului natural al limbii materne la surdomuti, sa ne folosim numai de forma orala, totusi aceasta forma nu poate fi orala pura." El apreciaza ca oralistii puri, in elanul lor de a obtine un succes complet si sigur, ei compromit metoda orala. De aceea el admite folosirea gesturilor de catre elevii surdomuti, dar numai in perioada initi-ala; pe masura ce elevul surdomut incepe sa-si insuseasca vorbirea, gestul - ca mijloc de comunicare - trebuie sa fie inlaturat. In acest sens el da indicatia: "Dupa ce dam cuvantul sau expresia corespunzatoare si o pretindem prin graiul viu, sprijinita si de scris, parasim gestul, inlocuindu-l definitiv cu cuvantul grait".

A fost un adversar al simplei invatari mecanice a vorbirii. A combatut procedeul listei de cuvinte grupate pe idei, deoarece vocabularul astfel exersat nu era utilizat in vorbire si, ca urmare, nu trezea interesul elevilor. Cioranescu considera ca "vorba izolata", neintrand intr-o unitate sintactica, nu are valoare practica pentru copil. Neglijarea asocierii intre idei face ca acestea sa nu se fixeze durabil in memorie. Deci, era impotriva memorarii mecanice obositoare, aceasta deoarece "cunostintele memorate mecanic raman un material inert, fara folos practic". Recomanda ca vocabularul sa nu se predea in propozitii si fraze detasate, ci in texte inchegate, pornind totdeauna de la experienta elevului. Greutatea nu consta insa sa inveti pe elevul surdomut sa pronunte vorbele, ci in a-l face sa inteleaga sensul lor, sa conceapa ideile pe care vrea sa le exprime. Comunicarea pe cale orala devine posibila prin demutizare si care da posibilitatea instruirii copilului surd. Dar aceasta se realizeaza mult mai lent, mai anevoios decat la copiii cu auz.

Cantitatea de cunostinte necesare si accesibile trebuie stabilita tinand seama de conditia de surzenie a copilului. In acest sens atragea atentia: "Sa nu uitam insa nici un moment, in nici o ora, cand intram in clasa, ca avem inaintea noastra elevi care nu aud, care au venit la scoala sa invete sa vorbeasca cat se poate de bine si sa inteleaga ce le spun cu viu grai alte persoane si, numai pe baza solida a acestei realizari, sa dam elevilor cunostinte din programa". In acelasi sens, sfatuia: "Sa nu ne lacomim la cuvinte multe si rau pronuntate. La orice obiect de invatamant, in orice clasa, greseala de pronuntare se corecteaza pe loc". El cerea ca vorbirea sa fie clara, mereu trebuind sa fie urmarita obtinerea unei vorbirii clare, care sa fie usor inteleasa de oricine, nu numai de dascalul clasei.

I. Cioranescu isi dadea seama de greutatile de percepere a vorbirii de catre surzi numai pe calea vazului. Dar el atragea atentia asupra faptului ca miscarile vizibile ale organelor vorbirii nu fac asupra surdomutilor aceeasi impresie pe care o au asupra auzitorilor. Prin staruinta neincetata putem sa le trezim in minte toate imaginile concrete ale miscarilor specifice din cursul vorbirii. De exemplu, atunci cand rostim raspicat tata, apa, supa etc. miscarile gurii observate cu atentie de catre surdomut ii invie in minte imaginea respectiva. Urmarea cu staruinta calitatea vorbirii. "Cu perseverenta se pot invinge chiar greutatile cele mai mari." In vederea fixarii cuvintelor mai grele, elevii buni erau pusi sa repete de 2-3 ori, iar ceilalti de 4-5 ori. El corija vorbirea elevilor pana ce aceasta era inteleasa de orice persoana din jur. La randul lor, elevii se familiarizau cu vorbirea celor din jur.

I. Cioranescu acorda atentie vorbirii uzuale de care are nevoie copilul surdomut in toate zilele: in clasa, in recreatie, la masa, acasa, in oras. De aceea ei trebuie sa stie dialoga. Vorbirea ocazionala trebuie exploatata, deoarece in aceste situatii este necesara mobilizarea cunostintelor de vorbire ale elevului. O intamplare, o vizita, un fenomen - sunt ocazii care trebuie utilizate. Profesorul era in permanenta intre elevi - in clasa, in recreatie, in orice imprejurare - stimulandu-le in permanenta vorbirea. "Elevul care incearca sa spuna ceva prin viu grai trebuie sa fie incurajat sa spuna chiar si daca spunea gresit. Se incurajau elevii care aduceau ceva nou in discutie. Asupra acestora se insista sa se exprime din ce in ce mai complet si mai corect." Acorda o mare importanta aplicarii practice imediate a cunostintelor. Prin toate mijloacele urmarea ridicarea nivelului de cunostinte al elevilor, verifica cunostintele zilnic, dar si la intervale mari de timp, cand prezenta si material intuitiv nou.

Intuitia directa era folosita ca mijloc de formare a gandirii notionale; el spunea: "Surdomutul este omul relatiilor vizuale concrete."; "lui ii scapa din vedere orice este abstract."; "lui sa-i arati din natura daca vrei sa inteleaga ceva, ori sa-l lasi in pace." Lectiile sale se terminau cu reproducerea din plastilina a obiectelor prezentate sau cu desenarea lor. Referitor la desen, Cioranescu face o remarca deosebita: "Corectarea nu se face peste desenul executat de elev, ci alaturi. Nu trebuie dojenit [elevul] pentru desenul lui defectuos, caci aceasta l-ar descuraja."

I. Cioranescu tinea seama de particularitatile individuale ale elevilor si se baza pe resturile de auz, acolo unde existau. Se ocupa in mod deosebit de cei mai putin dotati. Urmarea sa activeze pe toti elevii. Dar el combate pe oralistii puri, care afirma ca se pot alcatui clase cu copii atinsi de mutism dobandit, adica dupa deprinderea vorbirii, sau cu cei talentati si dotati la care sa se predea numai dupa metoda orala. In cazul acesta - afirma I. Cioranescu - invatamantul oral e o pedagogie de lux in folosul numai al surdomutilor privilegiati. Experienta permanenta, urmata in zeci de ani de la introducerea metodei orale in scoli, ne arata hotarat ca orice surdomut, din orice categorie de surdomutitate, este apt sa dobandeasca limba graita, daca nu este atins de tulburari mintale. Mai mult, el considera ca un copil surd este capabil de instructie ca si un copil auzitor.

In anul 1927 a fost numit inspector scolar pentru intregul invatamant special din tara: «surdomuti, orbi, slabi de minte, viciosi si cu defecte morale». Desi era director si inspector, a functionat ca profesor, pentru care primea singurul salariu. In 1934 a primit «Rasplata muncii» pentru activitatea sa intensa si rodnica.

I. Cioranescu s-a ingrijit de recrutarea si pregatirea cadrelor didactice. A alcatuit un regulament pentru recrutarea si pregatirea cadrelor didactice pentru invatamantul special al surdomutilor in care unul din criteriile de baza il constituia buna pregatire profesionala. Pregatirea consta din studiu individual si din asistente la clasa pe langa un profesor titular, timp de 2-3 ani, la scoala de baieti din Bucuresti, cu I. Cioranescu, care era directorul scolii. In final, candidatul prezenta lectii de proba si sustinea un examen in fata unei comisii instituite de minister. Examenul consta din probe - scrise si orale -, la psihologie si metodica invatamantului special si o lectie practica cu elevii surdomuti.

In anii scolari 1938/1939 si 1939/1940, la propunerea sa, Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor a infiintat cursurile pentru pregatirea corpului didactic necesar scolilor de surdomuti. Cursurile au fost organizate pe langa facultatea de psihologie si facultatea de medicina, pe o durata de doi ani, si se tineau dupa o programa aprobata de minister. Obiectele psihologia generala si speciala, anatomia si fiziologia omului, psihiatria si neurologia au fost predate de profesori de la universitate; metodica, didactica speciala, surdopedagogia, istoria surdopedagogiei, lucrarile de laborator si seminariile erau tinute de I. Cioranescu.

I. Cioranescu, cu ocazia inspectiilor, recomanda sistemul interasistentelor. Perceptele pedagogice cerute celor care lucreaza cu copii surzi sunt: metoda, tact, multa rabdare si devotament. "Orice profesor de surdomuti trebuie sa fie un bun desenator". Surdul poate recurge la desen atunci cand uita denumirea.

Alcatuieste un abecedar pentru invatamantul primar - primul abecedar in culori in tara noastra, premiat in 1907 -, Abecedar, partea I si a II-a pentru clasa I primara (Editura "Cultura Romaneasca", Buc., 1927-1928) si unul pentru scolile de surdomuti, Abecedar pentru scolarii surdo-muti spre a invata vorbirea, cetirea cu graiu si scrierea (Cernauti, 1932). In colaborare, a elaborat manuale de citire, aritmetica, geometrie, comert si contabilitate, geografie, culegere pentru lecturi scolare, exercitii pentru gramatica si compunere, caiet pentru caligrafie si desen geografic - in total peste 25 de titluri. Impreuna cu G. Stoienescu si Gh.N. Costescu a elaborat programa analitica pentru scolile elementare de 7 ani, cu indrumari metodice pentru fiecare obiect de studiu.

A intocmit un Anteproiect de programa pentru scolile de surzi, publicat in Revista Asociatiei Corpului Didactic medico-pedagogic din Romania (an. V, nr. 8, Cernauti, 1935). In acest anteproiect sunt incluse indrumari metodice, unele amanuntite, pentru fiecare obiect de studiu. Exercitiile introduse in programa pentru perioada preabecedara sunt considerate ca valabile si astazi. Indrumarile privind emiterea sunetelor, exercitiile de scriere, sunt foarte pretioase. Cerea sa nu se dea definitii gramaticale, iar "denumirile gramaticale sa fie cu zgarcenie date". El considera ca "nomenclatura des intrebuintata ca si regulile ingreuneaza mersul natural al vorbirii." Dupa I. Cioranescu, limba nu se studiaza, ci se invata in mod natural, prin practicarea ei in lectii ocazionale, uzuale in conversatii etc.

Referitor la pregatirea profesionala a elevilor surdomuti, I. Cioranescu considera ca surdomutului ii sunt potrivite toate meseriile, afara de cele care se bazeaza pe auz.