Orientarea psihologica - criminologie

Orientarea psihologica - criminologie

1. Consideratii generale

In cadrul orientarii psihologice, sunt grupate principalele teorii si conceptii criminologice, a caror trasatura comuna rezida in centrarea explicatiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separa sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai putin exclusivist al determinismului psihologic.

Prin intermediul orientarii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca si variante mai nuantate a caror linie de demarcatie fata de orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat, apartenenta rezultand in ultima instanta, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori.

Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vietii psihice sau ale psihicului uman. Ele cuprind o suma minima de cunostinte privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de alta parte, analiza lor critica, efectuata in scopul dezvaluirii meritelor si neajunsurilor pe care le prezinta, ne faciliteaza intelegerea corecta atat a rolului mediului extern in determinarea vietii psihice, cat si a rolului pe care diferite laturi ale acestei vieti il au sau il pot avea in explicarea unor comportamente.

Orientarea psihologica pleaca de la ideea ca intre comportamentul normal si cel delincvent nu exista o diferenta de natura, ci de grad, incadrand devianta in domeniul psihologiei si considerand-o ca rezultat al unui conflict intre individul marcat de anumite particularitati psihice si anturajul sau. Aceasta orientare infatiseaza merite, indeosebi sub raportul metodologic, intalnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului, si anume cel indisciplinar -psihologic, medical si sociologic; retinem, de asemenea, preocuparea pentru latura practica a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologie o poate avea atat in individualizarea pedepsei, cat si in cea de resocializare a infractorilor.

Analiza comportamentului criminal implica suficiente elemente de ordin individual, strans legate de personalitatea faptuitorului, pentru ca intreaga paleta de atitudini si actiuni deviante sa poata fi analizata in toata complexitatea si profunzimea lor numai in cadrul conflictului dintre individ si societate, intre persoana si autoritatea instituita.

In concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculeaza, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care imping in prim-planul genezei delincventei particularitatile de ordin psihic si deficientele sau reactiile de personalitate ale infractorului.

Initiatorii orientarii psihologice. Teorii premergatoare

Studiul psihologic asupra infractorului 'normal' a luat avant in primele decenii ale secolului XX, odata cu trecerea treptata in planul secund a scolii antropologic-criminologice.

In istoria criminologiei, Lombroso si altii din vremea aceea au sustinut teza cu privire la criminal, potrivit careia acesta este un tip aparte si, in plus, criminalii constituie o categorie deosebita de oameni, care se deosebesc prin natura lor de noncriminali. Treptat-treptat, in masura in care au avansat cercetarile antropologice, psihologice si sociologice, sustinerile lui Lombroso n-au ramas in esenta lor in picioare. Cercetarile lui Goring, Hooton si altii au aratat ca multe din trasaturile criminalului se regasesc si la populatia noncriminala.

Dovezi cu privire la existenta unor trasaturi specifice criminalilor provin si din partea lui Garofalo, care, la data aceea, a sustinut existenta unei periculozitati criminale speciale la unii infractori. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trasaturi psihice si morale care inspirau neincredere si teama in conduita acestuia (comportari brutale, lipsa de mila, indisciplina grava) si, pe de alta parte, de la felul de viata pe care il duceau dupa liberare (parazitism, lipsa de munca, conflicte cu alti oameni). Dupa aceste criterii, criminalul este o persoana care prezinta trasaturi criminale, care arata o personalitate criminala, deosebita de personalitatea noncriminala. Este adevarat ca, de data aceasta, nu mai este o deosebire de natura, ci o deosebire cantitativa, o deosebire de grad. Asa s-a ajuns la teoria personalitatii criminale, reprezentata de criminologul francez J. Pinatel.

Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare sa fie incadrata in scoala de antropologie, desi nu s-a identificat cuLombroso, in numeroase randuri criticand ideile acestuia, cu conditia ca in lucrarile sale 'ii este garantat ca stiinta psihologiei criminale este cel mai important capitol'[1].

Pinatel a tinut seama, in elaborarea teoriei sale, de teoriile biologice, psihologice si sociologice din criminologia contemporana, mai ales datele retinute de criminologia clinica, unde teoria este verificata de practica. In acest domeniu, cercetarile lui Kretschmer, Kinberg, de Greef, di Tulio, care au examinat in mod riguros procesul de criminogeneza si procesul de criminodinamica, au relevat trasaturi de baza ale criminalului.

Ernest Kretschmer (1888-1864), psihiatru german, a observat existenta unei relatii precise intre unele tipuri morfologice si anumite tulburari psihice; pornind de la aceasta observatie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer ce intereseaza criminologia a fost 'Structura corpului si caracterul'.[2]

Kretschmer considera ca, in functie de constitutia corporala, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie avand o inclinatie mai puternica spre comiterea unor infractiuni specifice:

- tipul picnicoform (sau picnic);

- tipul leptomorf (sau astenic);

- tipul atletomorf (sau atletic);

- tipul displastic.

Olof Kinberg a formulat teoria inadaptarii bio-psihice, teorie ce se regaseste in doctrina criminologica fie sub denumirea 'Teoria inadaptarii' (J. Pinatel), fie sub denumirea 'Teoria inadaptarii biologice' (R. Gassin).

Pentru Kinberg, omul nu este o fiinta doar biologica, ci si psihologica si sociala, caracterizata prin 'plasticitate', adica prin facultatea de a-si modifica reactia nu numai in functie de influentele fizice si chimice, dar si in functie de factorii psihologici si sociali. Daca plasticitatea nu se coreleaza cu influentele mediului, se creeaza o stare de inadaptare intre organism si mediu. Inadaptarea poate avea surse si forme diferite. Toate aceste forme de inadaptare pot, pe cai diferite, sa ajunga la o inadaptare sociala si, cu sau fara alte simptome, la delict.

Manifestarea inadaptarii sub forma unei incalcari a legii reprezinta, deci, o reactie a individului la diversi stimuli ai mediului. Dar, cum individul reactioneaza in general, in opinia lui Kinberg, in functie de propria sa structura bio-psihica, rezulta ca, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se realiza structura bio-psihica a individului sau, altfel spus, personalitatea acestuia.

O alta teorie care a influentat orientarea psihologica in criminologie este teoria constitutiei criminale a lui Benigno di Tulio. Prin constitutie criminala, autorul intelege o stare de predispozitie specifica spre crima, altfel spus, capacitatea care exista in anumiti indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigari exterioare ce raman sub pragul ce opereaza asupra generalitatii oamenilor.

Pentru di Tulio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci totdeauna biosociologic. In acelasi timp, biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece in realitatea organica a corpului uman nu exista nici o functie, afara de cele pur vegetative, care sa se poata detasa de activitatea psihica. Rezulta ca personalitatea individului nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii biopsihologice.

Psihiatria ocupa un loc important in dezvoltarea si evolutia teoriei psihanalitice a lui Freud, putand astfel fi considerata un punct de plecare al orientarii psihologice.

Psihiatria, ca stiinta, a venit si a imbunatatit metodele medicale in tratarea problemelor de baza ale bolilor mentale. Controlul comportamentului periculos al mentalului si emotionalului a constituit o preocupare inca din cele mai vechi timpuri, in societatile timpurii, cand deontologia reprezenta un sistem de gandire, acesta a dat o explicatie adecvata atat pentru crima facuta, cat si pentru starea de nesanatate a celui care a comis-o: influenta spiritelor rele sau a Diavolului[3].

Trebuie recunoscut ca aceasta era chiar un obiectiv al scolii naturaliste de gandire medicala din Grecia antica a anului 600 i.e.n.

Gandirea respectiva se baza pe teoriile lui Pythagoras (580-510 i.e.n.), Alcmaeon (550-500 i.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490-430 i.e.n.) siHippocrates, parintele medicinei, al carui Juramant este solemn asumat de toti cei care practica aceasta meserie.

Pythagoras si elevul sau Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul mintii si, plecand de aici, au precizat ca bolile mintale sunt disfunctii ale acestui organ.

Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalitatii, care au fost folosite sute de ani si care, de exemplu, explicau ca delirul si alte boli mentale sunt aspecte ale functiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia si melancolia erau descrise stiintific si lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice alta afectiune umana.

Orientarea psihologica a fost intens stimulata de aparitia lucrarilor lui Sigmund Freud si ale succesorilor sai, lucrari cu un impact remarcabil in domeniul studiului psihologic al infractorului normal.

Scopul orientarii psihologice

In ansamblul preocuparilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de lupta impotriva criminalitatii, care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna fenomenul infractional, iar atunci cand s-a comis o infractiune, cei vinovati sa fie trasi la raspundere penala.

Pe langa scopul general exista si un scop particular si imediat, acesta constituind criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit rele­varea cauzelor care ii determina sa savarseasca atare acte reprobabile. In acest sens, criminologul francez J. Leaute considera ca scopul criminologiei generale este sa cerceteze raporturile in cadrul carora se produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelmcvent, pe cand scopul criminologiei clinice il constituie reconstituirea interactiunilor particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.

Indiferent de orientarea teoretica, 'criminologia traditionala' a fost dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor masuri de profilaxie a criminalitatii[4].

Orientarea psihologica urmareste aceeasi linie a teoriilor cauzale si, respectiv, a criminologiei traditionale, incercand sa ofere un tablou creionat in termeni psihologici al cauzelor orientarii antisociale a individului.

Orientarea psihologica are drept scop demonstrarea existentei unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare ai acesteia.

2. Teoria psihanalitica a lui Sigmund Freud

Sigmund Freud si psihanaliza.

Sigmund Freud (1856-1939), medic neurolog si psihiatru vienez, este creatorul psihanalizei, care, dupa cum o numea el insusi, este a treia mare infrangere a orgoliului uman: 'Copernic a aratat ca Pamantul nu este centrul universului, Darwin ca omul este un animal printre altele si psihanaliza demonstreaza ca «eul nu este stapan la el acasa» '.

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindca si Freud insusi si-a revizuit de cateva ori ideile, iar urmasii sai au continuat sa propuna revizuiri si extinderi ale acestora si dupa moartea sa[5]. Ea a abordat domenii delicate ale vietii umane (copilaria, sexualitatea, arta) in care imixtiunea luciditatii investigatoare se izbeste, prin traditie, de multe prejudecati .

Freud considera ca fortele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul - ca sistem pulsional hedonic si vital - si Thanatosul - ca sistem distructiv; sau, altfel descrise, Erosul - ca instinctul vietii sau al dragostei si Thanatosul - ca instinctul urii si al mortii.

El a fost primul care a operat radical asupra intelegerii notiunii de inconstient psihologic intr-un dublu sens: pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de alta parte, stabilind modul si finalitatea cunoasterii ei.

Demersul cel mai caracteristic al freudismului consta in extinderea determinis­mului la intreaga viata psihica, sub forma cauzalitatii absolute. intemeiat pe analiza a nenumarate cazuri, patologice si normale, Freud afirma, pentru prima oara in acest mod categoric, ca in viata psihica nu exista nimic arbitrar, nimic intamplator si nedeterminat, totul pana la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emotii, avand fie o cauza constienta, fie de cele mai multe ori o cauza ascunsa in structurile adanci ale inconstientului, ca atunci cand este vorba de uitari de nume, pierderi de obiecte, greseli de pronuntie, greseli de scris, substitutii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include in clasa manifestarilor de psihopatologie cotidiana. 'Anumite insuficiente ale psihicului nostru - spune el - si anumite acte in aparenta neintentionate se dovedesc, daca le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate si determinate de factori ce scapa con­stiintei'.

Prin studiile efectuate, Freud a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare a acesteia. Pe buna dreptate se considera ca psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminala la criminologia patologica.

Teorii psihanalitice post-freudiene

Freud nu a fost un criminolog. Preocuparile sale in legatura cu mecanismele psihologice care declanseaza comportamentul infractional au fost mai degraba episodice. In schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influentat in mare masura cercetarile criminologice ulterioare, rezultand un numar important de teorii al caror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

August Aichorn, un psiholog orientat psihanalitic, sustine existenta mai multor surse alternative pentru declansarea actului criminal, bazandu-se pe anii de experienta din institutiile pentru delincventi.

In urma studiilor intreprinse, a constatat ca multi copii din institutia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel ca, din punctul sau de vedere, criminalitatea si delincventa erau, in principal, expresii ale unui Sine neregulat. Aichorn a atribuit aceasta faptului ca parintii copiilor respectivi ori lipseau din viata lor, ori nu-i iubeau, astfel ca acestia au esuat in formarea atasamentului intim necesar unei dezvoltari normale a Supraeului. El si-a bazat tehnicile de tratament, pentru acesti copii, pe crearea unui mediu placut si fericit, in asa fel incat sa promoveze tipul de identificare cu adulti pe care copiii esuasera sa le exprime mai devreme.

Aichorn a utilizat notiuni referitoare la nevroze si psihoze pentru a explica anumite componente antisociale. Acesta considera ca, desi mediul social il influenteaza, individul nu trece la savarsirea faptei penale decat daca este predispus in aceasta directie. Aceasta predispozitie a numit-o 'delincventa latenta'.

Fr. Alexander si H. Staub au elaborat cea mai cunoscuta varianta a teoriei criminalului nevrotic, teorie expusa in lucrarea acestora 'Criminalul si judecatorii sai', publicata in anul 1929 la Viena.

In viziunea celor doi cercetatori, criminalitatea poate fi clasificata in urmatoarele trei categorii:

1. Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;

2. Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda instanta sa morala, in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru Eu (cazurile in care conduita criminala este consecutiva unui santaj, unei amenintari, ori unei stari apropiate de legitima aparare);

3. Criminalitatea obisnuita - aceasta categorie cuprinde, la randul ei, trei tipuri de criminali:

a) criminali organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavi mintal care prezinta alterari ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia);

b) criminali normali, caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta conform moralei acesteia; nu reprezinta conflict intre Eu si Supraeu;

c)  criminali nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente; Eul este invins de Sine, care scapa determinarii Supraeului; in aceste cazuri se constata existenta unui sentiment de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morala, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa.

Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologica a comportamentului infractional apartine lui Alfred Alder (1870-1937), care-a devenit cunoscut in urma inventarii conceptului de 'complex de inferioritate'.

Teoria lui Alder pleaca de la sentimentul de inferioritate al individului care declanseaza dorinta acestuia de a-si depasi conditia proprie, in contextul unor relatii de compensare sau supracompensare.

Complexul de inferioritate poate conduce la savarsirea de infractiuni, deoarece aceasta este o cale extrem de facila ca individul sa atraga asupra sa atentia opiniei publice, in acest fel compensandu-si psihologic propria inferioritate.

O anumita influenta asupra criminologiei au avut si tipologiile constituite pe baze psihanalitice. Cari Gustav Jung (1875-1960) joaca un rol important in acest domeniu, in principal datorita introducerii tipului psihologic si conceptelor sale de introvertit si extrovertit.

C.G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La putin timp dupa ce cade sub influenta psihologiei alderiene, Jung se separa insa de Freud si initiaza cercetari autoriome prin care incearca sa dezvolte unele aspecte ale teoriei si practicii psihanalitice.

In ceea ce priveste tipologia intro-extraversiune, Jung pleaca de la consideratia ca Freud a limitat etiologia nevrozelor la tulburari de ordin sexual, restrangand inconstientul la un continut refulat care priveste sexualitatea. Jung recunoaste valabilitatea teoriei sexualitatii, dar o considera ca exprimand un singur punct de vedere, printre altele posibile. Intr-adevar, arata C.G. Jung, A. Alder a demonstrat ca, in ceea ce priveste dinamica persoanei si inconstientul, realitatea si explicatia acestora pot fi intemeiate si din punctul de vedere al trebuintei de dominare.

Tipul introvertit se defineste ca un caracter meditativ, rezervat, care nu abandoneaza usor valorile intelectuale, morale etc, dimpotriva, le apara; tipul extravertit este tipul omului 'deschis', adaptabil la cele mai diverse situatii, impetuos etc.

O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung apartine lui H. Eysenck. incercand sa demonstreze existenta unei personalitati specifice infractorului, Eysenck considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta in esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck ajunge la concluzia ca tipul extravertit manifesta o mai redusa conditionare si apare mai frecvent printre infractori.

Teoria personalitatii criminale

Conceptul de personalitate criminala

Criminologia - spre deosebire de alte discipline umaniste - abordeaza personalitatea umana din perspectiva implicarii acesteia in problematica etiologiei si profilaxiei manifestarilor infractionale, cautand sa dea raspuns la intrebari atat de dificile ca: cine e infractorul? cum apare si, spre deosebire de altii, adopta modelul comportamentului criminal?. Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, in evolutia criminologiei, interpretari diferite, aproape fiecare autor avand propria sa definitie, propriul lui punct de vedere asupra personalitatii[7].

Din multiplele cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala, cat si cele de criminologie speciala (psihologie criminala), ori, mai ales, cele de criminologie clinica, rezulta ca intre criminal si noncriminal nu sunt deosebiri de natura, ci de grad. Potrivit acesteia, si unul, si altul sunt impinsi la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul; si unul, si altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitati, de anumite acte de vointa etc. Aceste elemente psihice, fizice si altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile - agresivi­tatea, sexualitatea; si altele mai slabe - de exemplu, vointa, stapanirea de sine si altele.

Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau pe acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci pe ansamblu si, indeosebi, in felul cum se grupeaza, ca mai importanta este 'constelatia' lor, spre exemplu impulsuri puternice si vointa slaba; asemenea constelatii si structurari au un anumit accent de durata si stabilitate, de exemplu, la recidivisti aceste elemente sunt mai evidente. Se mai constata ca unii recidivisti comit uneori aceleasi crime si ca dovedesc precocitate in manifestarile criminale; ei manifesta un fel de inclinatie spre crima si, mai ales, spre anumite crime; totodata, acestia arata persistenta pe calea criminalitatii si ocolirea muncii, neincadrare in randul oamenilor cinstiti, dovedesc periculozitate sociala, fiindca au o inclinatie si pornire spre crima.

Astfel de trasaturi si manifestari ii caracterizeaza pe criminali si ii deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea nu este, dupa cum am mai spus, de natura, criminalii nu sunt o alta speta de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizeaza pe criminali.

Crima - spune Pinatel - este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii, dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci cantitativa, si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihismul criminalilor si acelasi noncriminalilor[8].

Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizeaza pe criminali. in felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala.

Aceasta problema a trasaturilor de baza si specifice criminalilor a fost sesizata de mult in criminologie, indeosebi de criminologia clinica si, in special, in problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, di Tulio, Kinberg, de Greef si altii au cercetat si au formulat, pe baza acestor trasaturi, teoria personalitatii criminale. S-au mentionat trasaturi psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenta afectiva, lipsa de inhibitie si altele.

La problema trasaturilor personalitatii criminale s-a ajuns in criminologie dupa ce s-a parcurs un drum lung si ocolit. in stiinta criminologiei s-a pus mereu intrebarea de ce infractorul nu se opreste de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care inconjoara pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmeaza dupa comiterea faptei. S-a raspuns: criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stapanire de sine, nu are putere de inhibitie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit ca aceste trasaturi sau capacitatii psihice nu sunt suficiente ca sa opreasca pornirea criminala. Criminologia moderna, indeosebi criminologia clinica, au scos in evidenta trasaturi ale criminalului care sunt mai puternice decat lipsa de prevedere, inhibitia etc. si datorita carora criminalul nu se opreste de la comiterea faptei criminale, trasaturi cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urma, care, impreuna, fac ca un criminal sa prezinte o stare de pericol social, in sensul ca acesta este inclinat sa comita crime.

Continutul teoriei personalitatii criminale a lui J. Pinatel

Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine criminologului francez Jean Pinatel.

Preluand ceea ce, in opinia autorului, constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorala, J. Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de personalitate criminala.

J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor. Dupa cum am aratat in sectiunea anterioara, J. Pinatel sustine existenta unei diferente de grad intre personalitatea infractorului si personalitatea noninfractorului ca si intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrait. Sub acest aspect, teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderata decat a predecesorilor sai.

Pentru a se pune in lumina aceasta diferenta de grad este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care determina transformarea asentimentului temperat in asentiment tolerat si mai apoi trecerea la act.

Sintetizand ceea ce cercetarile criminologice relevasera pana atunci, J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii. Numai o reuniune a unor astfel de trasaturi intr-o constelatie confera personalitatii un caracter specific si ii imprima o anumita orientare.

Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca o rezultanta, si nu ca un destin. Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea, indiferenta afectiva.

In cele din urma, vom analiza, in lumina conceptiei lui Pinatel, aceste trasaturi care stau la baza personalitatii criminale.

A. EGOCENTRISMUL. Egocentrismul, ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin tendinta de a raporta totul la propria persoana, atat din punct de vedere afectiv, cat si cognitiv. In anumite limite, egocentrismul priveste conser­varea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propria persoana este punctul de reper pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine. Dar, procedand astfel, omul se rupe de realitatea imediata si cade in subiectivism, nerecunoscand importanta lumii inconjuratoare, indeosebi lumea sociala, ceilalti oameni.

Egocentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si insuccesele, iar atunci cand greseste, in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.

Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar cand acesta nu reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari afective care imping pe om la izolare sau conflict cu oamenii[9].

Aceste stari pot evolua intr-o directie psihotica, spre manie, paranoia etc. De multe ori, egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care inseamna punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalti oameni, ale societatii.

Egoismul inseamna lipsa sentimentului de simpatie si generozitate fata de alti oameni. Egocentricul, marcat si de egoism, ajunge usor la conflict cu ceilalti membri ai societatii si la comiterea de infractiuni, fie infractiuni contra persoanei - amenintare, vatamari corporale, ale moralei, fie infractiuni contra patrimoniului, furturi, inselaciuni, falsuri etc.

Egocentrismul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de inavutire etc, iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi infractiunile contra persoanei. Chiar si la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivisti - etc, egocentrismul joaca un rol stimulator si declansator de infractiuni.

In ceea ce priveste rolul egocentrismului (si egoismului) in stimularea, de­clansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista (si egoista) este mai puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima, orice tendinta de retinere de teama oprobriului social sau de teama amenintarii cu pe­deapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsa este mai mica in comparatie cu orgoliul, vanitatea, tendinta de dominare, intoleranta ori aroganta, alimentate de egocen­trismul criminalului.

B. LABILITATEA. Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si sti­mulata de o alta trasatura de baza a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trasaturi provine de la cuvantul latin 'labilis', care inseamna ceva ce 'se tine intr-un fir de par', a fi gata sa cada, a se rupe, a aluneca. Este vorba de o structura psihica si morala care este opusa structurii solide, structurii stabile.

Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, cu vointa slaba, cu putere de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea, supusa unor fluctuatii; prevederea redusa si nesigura; initiativa, insotita de renuntare; puterea de vointa sovai­toare si schimbatoare; influentabilitate si sugestibilitate pronuntate; luarea de hotarari pripite si apoi parasite; relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare; labilul este ca un lichid fara forma care ia forma vasului in care se toarna.

Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este pronuntata si la tipul de criminal impulsiv; de asemenea, se constata si o lipsa de control al starilor emotionale. In cazurile de stari psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slaba, iar trecerea la comiterea unei crime este mai usoara.

C. AGRESIVITATEA. In procesul de trecere la comiterea unei infractiuni (crime), trasatura agresivitatii infractorului joaca un rol important. De regula, cele mai multe infractiuni constau intr-o fapta pozitiva -, se face ceva - intr-o actiune comisiva (se loveste, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotararii, inlaturarea temerii de oprobriul opiniei publice si de pedeapsa prevazuta de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etapa ultima, adica trecerea la savarsirea concreta a faptei (cand se loveste, se sustrage un bun etc). Atare actiuni presupun forta si acte de agresiune.

Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent in lumea animala si cea umana, anume tendinta sau instinctul de combatere (combativ), care consta in acte de inlaturare a unor obstacole ce intervin in mo­mentele de impiedicare a animalului sau omului de a-si consuma hrana, apa etc, pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, aparare de un pericol etc). In atare situatii, agresivitatea este utila in limite necesare. In cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseste in limite depasite si in scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestandu-se printr-un comportament violent si distructiv.

Agresivitatea este, dupa teoria criminologica, de mai multe feluri: autoagresivitate, ce consta in indreptarea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilari, tendinte de sinucidere; agresivitate fiziologica (adica forta fizica, forta fiziologica a omului), care este influentata de emotii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc); agresivitatea patologica, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, betie, in cazul unor maladii mintale).

Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta; este intalnita cu precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvolta in cazul impiedicarii satisfacerii unor trebuinte, do­rinte (cand nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinta). O asemenea obstructionare provoaca emotii vii, tulburare, manie si, prin aceasta, agresivitatea creste. Nu sunt lipsite de importanta cazurile de frustrari, de lipsire violenta de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburari morale mai intense. Agresivitatea, ca structura psiho-fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni.

D. INDIFERENTA AFECTIVA. Indiferenta afectiva este o stare fizico-psihica ce devine o trasatura caracteristica a unor Criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si sentimente de simpatie, prietenie intre oameni, datorita carora oamenii nu-si fac rau unul altuia sau unii altora. Acestea creeaza o sensibilitate a omului fata de semenul sau, emotii si sentimente de participare la bucuria si durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morala, adica o sensibilitate la ceea ce este bine si rau pentru altul. Aceste stari afective sunt mijloace de solidaritate primara intre oameni si mijloace de netrecere la savarsirea de infractiuni.

Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin J. Pinatel, a dezvaluit ca o trasatura importanta a criminalului este lipsa acestor stari afective, este asa-numita indiferenta afectiva, inclusiv indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea de infractiuni. Adica, in cazul in care infractorul a invins oprobriul public fata de comiterea unei infractiuni, daca a invins teama de pedeapsa ce il ameninta, el ar putea sa se retina de la comitere, datorita sentimentului de mila fata de victima, datorita rezistentei sale afective (durerea, suferinta victimei). Dar, in cazul criminalului stapanit de indiferenta afec­tiva, stapanit de lipsa de mila, el nu mai intalneste nici o piedica emotiv-morala si trece la savarsirea infractiunii.

Indiferenta afectiva releva ideea ca infractorul este lipsit de inhibitia necesara pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibitie pe care o aduce suferinta altuia. Cercetarile psihiatrice au aratat ca la tipurile de criminali perversi exista o rautate, o inafectivitate.

Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio-constitutional mostenit. Perversiunea criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca suferinta altuia. Dar aceste origini pot fi si de ordin educativ si datorate mediului social. in familiile in care parintii au atitudini si comportari dure, cu acte de violenta frecvente, copiii seamana cu parintii. De Greef a cercetat cazuri patologice unde, fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul isi impune un proces de inhibitie afectiva, un proces care inabusa manifestarea emotiilor si sentimentelor de simpatie si mila pentru altii, ca apoi sa poata savarsi fapta mai usor. Este un proces de stingere a emotiilor si sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de 'salbaticire' afectiva[10].

Referindu-se la rolul fiecareia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii, Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o componenta activa, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva - au rol de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua corect in considerare aprecierea sociala ori sentimentul de compasiune si simpatie pentru altul.

Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale libera de manifestare a agresivitatii. Pe buna dreptate, Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii, trecandu-se in umbra rolul negativ al tuturor celorlalte compo­nente ale personalitatii, desi, in realitate, comportamentul delincventional devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei franelor care, in mod obisnuit, inhiba la indivizi normali starea de agresivitate.

El mai observa, de asemenea, in mod intemeiat, ca fiecare din cele patru componente negative ale personalitatii se pot infatisa cu grade de intensitate diferite: in hiper-, mezo- sau hipo-, fara a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric.

Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa la doua conditii: o prima conditie, care deja am sesizat-o, intrunirea tuturor trasaturilor de mai sus (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta afectiva); si o a doua conditie, persoana respectiva sa prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasa. Autorul mentioneaza ca in 15% din cazuri pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala; din aceasta categorie se recruteaza cei mai multi infractori recidivisti sau ocazionali.

Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale criminalului care vin sa intregeasca conceptul de persbnalitate criminala.

In primul rand, sunt evocate trasaturile emotiv-active, cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la actiuni si activitati; aici trebuie mentionate diferite mobiluri si motive psihice. in aceasta privinta, se afirma cu putere ca atat criminalii, cat si noncriminalii surit impinsi la fapte de trebuinte si tendinte (foame, afirmare de sine, combativitate, teama, manie, senti­mente, pasiuni etc). Dar ceea ce il caracterizeaza pe criminal este ca la acesta aceste trasaturi sunt excesive, nestapanite, datorita carora criminalul nu se poate stapani. Mai este si vointa slaba, lipsa de putere de inhibitie. In plus, criminalii sunt caracterizati si prin trasaturi de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc, tot atatia factori subiectivi care conduc la crima. Tot aici amintim trasaturile psihopatice si neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decat la noncriminali.

O trasatura de baza, caracteristica criminalului, este si nivelul scazut de inteligenta. in cercetarile asupra criminalului se subliniaza in mod constant nivelul mintal redus. Dupa felul crimelor, se constata: cei ce comit furturi, 34% sunt debili si 26% sunt inapoiati mintal; ca cei ce comit omoruri, 47% sunt debili mintali si 26% sunt marginiti; ca cei ce comit violuri, 50% sunt debili mintali si 50% sunt inapoiati mintal.

Aspectul psihologic al criminalului, sustine J. Pinatel, trebuie completat si cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie a criminalului este, in general, scazut. Acest lucru se exprima in numarul mare de analfabeti in randurile criminalilor, numarul mare de absolventi de numai 1-3 clase scolare elementare, in numarul mare de delincventi care au intrerupt sau abandonat scoala. De aici, unele consecinte negative privind nivelul scazut de cunostinte referitoare la normele de conduita sociala, nivelul scazut de pregatire profesionala si altele.

S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a criminalului. Pinatel men­tioneaza unele forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana umana parcurge, in dezvoltarea si maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observa o stare de imaturitate sociala, ce se manifesta prin: neintelegerea si necunoasterea raspunderii sale fata de alti oameni, prin neluarea in seama a intereselor altora, refuzul admiterii ca dorintele lor au unele limite, anume dorintele, interesele altor persoane; hotul, agresivul, violatorul nu inteleg, nu admit ca si victima are anumite drepturi.

Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice comune la infractori, si anume: nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri puternice si nestapanite, egoism, absenta oricarei bunavointe pentru alti oameni, nerecunoasterea crimei comise. La acestea se mai adauga instabilitatea afectiva si saracia intelectuala.

Criminalii, dupa comiterea faptei criminale, sunt urmariti si cercetati penal, sunt trasi la raspundere penala. Tragerea la raspundere presupune, mai intai, responsabilitate, anume capacitatea mintala de a-si da seama de fapta facuta, apoi culpabilitate, adica intelegerea ca-i vinovat, apoi imputabilitate, adica intelegerea ca atribuirea faptei criminale i se face lui fiindca el a savarsit-o, ca fapta savarsita i se imputa, se pune pe seama celui care a comis-o, ca acesta trebuie sa raspunda penal, adica trebuie sa suporte pedeapsa ce i se aplica si sa o execute. Or, criminalii, ca trasaturi specifice, nu vad si nu inteleg aceste procese si stari psihice, cum le inteleg oamenii necriminali, organele de urmarire penala si judecatoresti. Criminalii le inteleg asa cum le-au trait ei, adica subiectiv, nu obiectiv, asa cum s-au desfasurat si petrecut. Criminalii, in general, au responsabilitatea, au capacitatea mintala, dar mai socotesc ca fapta savarsita de ei este o fapta de 'facere de dreptate', cu de la sine putere, ca ei au suferit frustrari, de aceea au comis crima, ca nu sunt vinovati, ca nu se poate si ca nu-i drept sa li se impute fapta si sa raspunda penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reprosul, imputabilitatea, vinovatia si raspun­derea penala.

Cum spune Pinatel, viata interioara a criminalului, asa cum este traita de acesta, nu coincide cu viata acestuia vazuta de altii - autoritati sau societate. Din pacate, in anumite cazuri dramatice, de exemplu, in caz de condamnare pe nedrept, acestia uneori au dreptate.