Criminologia – Notiune, obiect, scop, functii

Criminologia – Notiune, obiect, scop, functii

1. Obiectul criminologiei

Evolutia criminologiei ca stiinta a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul sau de cercetare, functiile, metodele si tehnicile stiintifice de explorare a criminalitatii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului infractional si capacitatea de a elabora masuri adecvate pentru prevenirea si combaterea acestuia.

Nu intamplator, unul dintre punctele sensibile ale controverselor sti­intifice din domeniul criminologiei il reprezinta obiectul sau de studiu.

In anul 1950, in Raportul general cu privire la 'Aspectele socio­logice ale criminalitatii', prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres International de Criminologie, care s-a desfasurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie ca este un fel de 'regina fara regat', subliniind astfel ca problema obiectului crimino­logiei este departe de a fi rezolvata.

Contributia specialistilor din acest domeniu a adus numeroase clarificari, dar se poate afirma ca si in prezent exista opinii divergente, preocuparile stiintifice pe aceasta tema fiind mereu in actualitate. Aceasta situatie este consecinta obiectiva a modului in care a aparut si s-a impus, ca stiinta, criminologia. Dezvoltarea temporara a acestei discipline in cadrul altor stiinte a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinta si tehnici de cercetare proprii acelor stiinte. Rezultatul a fost atat fragmentarea obiectului de cercetare criminologica in diverse laturi si aspecte ale fenomenului infractional, cat si o anumita lipsa de unitate intre teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozitiile unor discipline diferite.

Astfel, datorita faptului ca, la inceput, cercetarea criminologica a fost initiata de antropologi, acestia au preferat studiul infractorului.[1]

Orientarea cercetarii stiintifice catre subiectul activ al actului infrac­tional a constituit ulterior o constanta a pozitiilor teoretice care conside­ra personalitatea individuala drept cauza exclusiva sau prioritara in savarsirea faptelor antisociale[2].

Aceste teorii cuprind o arie larga de modele explicative, de la cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, pana la teoriile 'per­sonalitatii criminale', in variantele lor moderne. In consecinta, si conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasati in zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit carora fapta antisociala constituie obiectul crimi­nologiei sunt specifice, acelor specialisti care abordeaza criminalitatea de pe pozitiile sociologiei si psihologiei sociale[3]. In cadrul acestei orientari, conceptului de infractiune i se confera, uneori, o acceptiune care depaseste sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, socio­log american, intelege prin crima orice incalcare a normelor de condui­ta din societate, indiferent daca acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice , iar criminologul german Hans Goppinger sustine ca infractiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerata atat ca fenomen juridic, cat si, in stransa legatura cu religia, morala si cultura .

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, initial, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat in diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale, ale conflictului de cultura etc. Intr-o masura importanta, fenomenul infractional este inclus in formele mai largi de devianta sociala, astfel incat in aceasta perspectiva, criminologia se confunda cu sociologia deviantei[6].

Principala carenta a teoriilor monocauzale consta in abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul intrebarii autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasa in afara criminologiei fenomenul infractional, dupa cum abordarea criminalitatii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicand 'socialul prin social', neglijeaza partial sau total personalitatea celui care incalca legea penala[7].

Modelele explicative mono-cauzale au inceput sa fie abandonate in favoarea unor modele mai complexe, care se bazeaza pe o analiza multifactoriala a cauzelor criminalitatii.

Considerand ca 'obiectul il constituie factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului criminal'[8], teoria multifactoriala asupra cauzelor criminalitatii reprezinta un progres in raport cu pozitiile anterioare, dar ea nu constituie o conceptie apta sa integreze diferitele niveluri de analiza cauzala intr-un model explicativ unitar ci, mai degraba, o lista bogata de factori implicati in geneza crimei .

Eforturile de sinteza sustinute de criminologii secolului XX au reusit - fara un succes deplin - sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale criminologiilor specializate; incercand o unificare, in planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate.

Intre exponentii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaseaza HERMAIMN MANNHEIM si JEAN PINATEL.

H.Mannheim sustine ca, prin criminologie, in sens restrans, se intelege studiul crimei, iar in sens larg, se includ penologia[10], meto­dele de prevenire a criminalitatii, de tratament si resocializare a infractorilor . Autorul considera ca este absolut necesara descoperirea cauzelor criminalitatii, in scopul identificarii masurilor prin care societa­tea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La randul sau, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri[12]:

- cel al crimei - care se ocupa de studiul actului criminal;

cel al criminalului - care studiaza caracteristicile infractorilor si factorii care au influentat formarea si evolutia personalitatii acestora;

cel al criminalitatii - care studiaza ansamblul de acte criminale care se produc intr-un anumit teritoriu, intr-o anumita perioada de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologica, obiect ce reclama o analiza diferentiata a diverselor sale niveluri (infractiune, infractor, fenomen infractional). Totusi, faptul ca J.Pinatel, in Tratatul sau de criminologie, dupa ce releva aceste diferente, impar­te disciplina intr-o 'criminologie generala' (cu caracter enciclopedic, dar si sintetic, ce urmareste sa compare si sa unifice datele crimino­logiilor specializate) si o 'criminologie clinica' (avand ca obiect abor­darea multidisciplinara a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori[13] ca fiind de natura sa rupa individualul de fenomenul global al criminalitatii, vitregind efortul de sinteza.

In ultimele doua decenii ale secolului XX, evolutia modelelor teoretice in domeniul criminologiei a determinat noi si serioase dispute in legatura cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei - analiza sintetica. Considerand drept corect si fundamentat stiintific punctul de vedere 'traditional' cu privire la obiectul criminologiei, trebuie sa aratam ca acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii stiintifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia.

Totodata este necesar ca tratarea acestei probleme sa fie facuta in mod echilibrat si judicios astfel incat obiectul de studiu al criminologiei - care ii confera identitatea si ii stabileste locul in sistemul stiintelor - sa nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrans nejustificat.

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

Avand in vedere importantele acumulari stiintifice care au avut loc in domeniul criminologiei, precum si problematica majora analizata de pe pozitiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infractiunea, infractorul, victima si reactia sociala impotriva criminalitatii.[14]

a) Criminalitatea ca fenomen social

Imbratisand opinia ca obiectul sintetic al criminologiei il reprezinta criminalitatea ca fenomen social, consideram ca, pentru a transforma aceasta notiune intr-un concept operational care sa permita explicarea fenomenului studiat, este necesara adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezinta un sistem cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Daca avem in vedere dimensiunea criminalitatii ca fiind totalitatea infractiunilor savarsite pe un anumit teritoriu intr-o perioada de timp data, se pune in evidenta doar componenta cantitativa a fenomenului. Astfel, tinand seama de masura in care criminalitatea este cunoscuta precum si de masura in care mijloacele de drept penal reactioneaza impotriva acesteia, poate fi impartita in criminalitate reala, aparenta si legala.

Criminalitatea reala reprezinta totalitatea faptelor infractionale savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioa­da de timp determinata. Acest lucru inseamna ca in practica, exista tot timpul o diferenta cantitativa intre numarul infractiunilor comise in realitate si numarul celor prevazute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor semna­late autoritatilor judiciare si inregistrate ca atare.

Criminalitatea aparenta este diferita de criminalitatea reala, deoarece aceasta nu poate fi cunoscuta si cuantificata din urmatoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunostinta organelor abilitate ale statului si inregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsa de timp, neincredere in autoritati, prejudiciu mic, teama etc.);

nu toate faptele penale sesizate in urma cercetarilor cu finalitate si nu in toate cazurile se pronunta o hotarare judecatoreasca definitiva;

o buna parte din faptele sesizate raman cu autori neidentificati.

Criminalitatea legala reprezinta totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronuntat hotarari de condamnare ramase definitive.

Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta este denumita cifra neagra a criminalitatii si reprezinta faptele antisociale care, din diverse motive, raman necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are in vedere criminalitatea reala, cercetarea stiintifica incercand sa surprinda dimensiunile adevarate ale acestui fenomen.

b) Infractiunea

Infractiunea reprezinta mani­festarea particulara a fenomenului infractional, avand identitate, parti­cularitati si functii proprii. Potrivit art. 17 C.pen., infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

Includerea faptelor antisociale in obiectul de studiu ai criminologiei trebuie sa aiba la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al deviantei comportamentale, determina dificultati metodologice si conceptuale[15] precum si o nedorita interferenta cu alte discipline, cum ar fi sociologia si psihologia sociala.

Consacrat in cuprinsul unei norme juridice  acest concept reflecta aspectul material, uman, moral si juridic al continutului infractiunii, evidentiind factorii de conditionare si determinare sociala ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia .

Avand rolul instrumentului de cunoastere stiintifica a fenomenului infractional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia isi aduce contributia la procesul de perfectionare a reglementarii juridice, la realizarea unei mai bune concordante intre legea penala si realitatea sociala pe care o protejeaza.

Infractorul

Sub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovatie, savarseste o fapta sanctionata de legea penala. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o semnificatie complexa datorita conditio­narilor bio-psiho-sociale care il determina pe individ sa incalce legea.

Intrucat, pana in prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferentieze infractorul de non-infractor, persoana care incalca legea penala este considerata ca un esec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat si continua sa studieze coordonatele biolo­gice, psihologice, sociale, economice, culturale etc, care au relevanta pentru alegerea conduitei infractionale si trecerea la actul infractional.

Victima infractiunii

In ultima vreme, s-a evidentiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei si anume victima infractiunii. Pe buna dreptate s-a reprosat criminologilor ca si-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijand aproape in totalitate studiul victimologic. Lucrarile criminologice de data recenta au demonstrat existenta unei relatii complexe intre faptuitor si victima, constatandu-se ca, in producerea actului infractional, contributia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex .

Pe de alta parte, se sustine[18] importanta pe care studiile de victimizare o prezinta pentru identificarea dimensiunii criminalitatii reale.

Reactia sociala impotriva criminalitatii

Orientata catre identificarea modalitatilor prin care fenomenul infractional poate fi prevenit si controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul sau de studiu, reactia sociala formala si informala asupra criminalitatii.

Reactia sociala intervine atat inaintea de savarsirea infractiunii, prin programe si masuri de prevenire, cat si post-factum, prin infaptuirea justitiei, prin tratamentul, resocializarea si reinsertia sociala a infractorilor.

Includerea reactiei sociale in obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infractional si la tendintele sale evolutive. Sesi­zarea inadvertentelor permite elaborarea unor studii utile atat nivelului institutionalizat al politicii penale, cat si persoanelor implicate in actiunea concreta de prevenire si combatere a criminalitatii.

In conformitate cu optiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei - fenomenul infractional - integreaza elementele compo­nente intr-un ansamblu unitar ce se comporta ca un intreg cu pro­prietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si functiile partilor componente. Interactiunile dintre aceste elemente, precum si dintre fenomenul infractional ca sistem si sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalitatii. Cauzalitatea apare insa in dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar si de obiect al criminologiei. Desi 'paradigma etiologica' a fost vehiculata intens ca fiind parte integranta a obiectului criminologiei, trebuie evitata includerea sa ca entitate de sine statatoare, intrucat studierea fenomenului infractional, pe de o parte, si a infractiunii, pe de alta parte, presupune si analiza cauzelor care le determina si a conditiilor favorizante.

In aceeasi maniera, problematica reactiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei in masura in care schimbarea sociala accelerata determina ramanerea in urma a sistemului de aparare antiinfractionala, dupa cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire si control a criminalitatii constituie unul din scopurile acestei stiinte.

Scopul criminologiei

Ca si obiectul sau de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o data cu evolutia cercetarilor stiintifice in acest domeniu. Confruntata cu realitatea infractionala, criminologia a trebuit sa-si reconsidere si sa-si reorienteze si problematica referitoare la scop, in sensul includerii masurilor de profilaxie a criminalitatii.

Scopul general al criminologiei il constituie fundamenta­rea unei politici penale eficiente, in masura sa determine prevenirea si combaterea criminalitatii.

Asemanator  cu scopul stiintelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeste prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplina a fenomenului infractional, iar dreptul penal fiind o stiinta normativa. Aceasta distinctie necesara nu exclude raporturile perma­nente dintre cele doua discipline, ele sustinandu-se reciproc si conlucrand la elaborarea doctrinelor preventive si represive care se aplica in practica activitatii de combatere a criminalitatii.

Functiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul si scopul criminologiei se regasesc si in conceptiile despre functiile acesteia.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentantilor criminologiei traditio­nale considera ca aceasta are urmatoare functii: descriptiva, explicativa, predicativa si profilactica.

Functia descriptiva – consta in studierea si consemnarea datelor privind volumul criminalitatii de pe un anumit teritoriu si intr-o anumita perioada de timp; cunoasterea tipologiei criminalitatii in functie de:

genurile de criminalitate (criminalitatea violenta, criminalitatea organizata din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenila, coruptie etc.);

varsta autorilor (minori, tineri, adolescenti, varstnici etc.);

locul savarsirii (urban, rural, zona de frontiera etc.).

Functia descriptiva utilizeaza concepte operationale cum sunt: mediul, terenul, personalitatea si actul .

Conceptul de mediu vizeaza: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori culturali, istorici, traditionali, institutionali etc.) si mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relatiile dintre oameni, mediul ocazional-scolar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trasaturile de ordin biocobnstitutional al individului (ereditate, mutatii genetice, congenitalul si constitutionalul).

Personalitatea, semnifica subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-sociala. Chiar daca individul se adapteaza la mediul social, nu inseamna ca este in totalitate de acord cu acesta. Un dezacord exista intotdeauna si el poate evalua pana la inadaptare si conflict.

Situatia premisa, reprezinta ansamblul de imprejurari obiective si subiective care precede actul criminal, in care este implicata personalitatea individului.

Actul infractional constituie raspunsul pe care personalitatea il da unei anumite situatii.

Functia explicativa

H.Manenheim, considera ca faptele nu au nici un inteles fara interpretare, evaluare si o intelegere generala. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor care determina sau favorizeaza fenomenul infractional, reprezinta scopul cercetarii criminologice. Functia explicativa opereaza cu concepte operationale cum sunt: cauza, conditia, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant in procedura fenomenului.

Conditia este un element favorizator.

Factorul constituie orice element care intr-o masura mai mare sau mai mica are legatura cu crima. Daca factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine in producerea infractiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societatii sau grupului studiat.[19]

Functia predictiva se intemeiaza pe concepte operationale foarte variate, de la cel matematic pana la cel euristic.[20]

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoza etc. Functia predictiva presupune anticiparea fenomenului infractional in timp si spatiu.

Functia profilactica

Scopul general al criminologiei este de neconceput fara elaborarea unor metode si tehnici de prevenire si combatere a criminalitatii, pentru crearea unui climat de ordine si siguranta a comunitatii umane. In domeniul preventiv criminologia utilizeaza concepte precum: reactia sociala, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primara, prevenire secundara si prevenire tertiala.