CRIMELE DE GENOCID PE PLAN INTERNATIONAL

SECTIUNEA I

PRINCIPII ALE COOPERARII

INTERNATIONALE IN DOMENIU

Preocupari pentru crearea unei jurisdictii penale internationale au existat si dupa 1945, in cadrul Adunarii Generate a ONU. Aceste preocupari s-au manifestat in doua planuri:

q      planul consolidarii raspunderii internationale penale pentru comiterea de crime contra pacii, crime de razboi si crime contra umanitatii.

q      institutionalizarea unei instante internationale de judecata.

Principiul raspunderii internationale penale, consacrat in Statutul Tribunalului de Ia Nürnberg, cunoscut sub numele de „ Principiile de la Nürnberg” , si in judecata acestuia, a fost confirmat de Adunarea Generala a ONU[1].

Adunarea Generala cerea Comitetului pentru Dezvoltarea Progresiva si Codificarea Dreptului International (denumit si Comitetul pentru metode) sa formuleze principiile recunoscute in Statutul Tribunalului de la Nürnberg si in timpul desfasurarii lucrarilor acestuia.

Comitetul care a tinut o singura sesiune in 1947, a elaborat un raport continand recomandari asupra modalitatilor de actiune pentru indeplinirea acestei misiuni, pe care Comisia de Drept International, organ nou creat, a trebuit sa tina seama.

In baza acestui raport, Adunarea Generala a ONU, prin Rezolutia 177/II din 1947, a cerut Comisiei de Drept International sa elaboreze un Cod al crimelor contra pacii si securitatii omenirii.

Aceste crime, care cuprindeau anumite crime de drept international pasibile de pedeapsa pe plan intern, erau „acte care, daca ar fi comise sau tolerate de catre un stat ar aduce in mod normal atingere relatiilor internationale intr-un mod periculos pentru mentinerea pacii”.

Ele cuprindeau:

q      folosirea fortei armate cu violarea dreptului international si, in special, recurgerea la un razboi de agresiune sau la amenintarea cu un asemenea razboi:

q      incitarea la un razboi civil intr-un alt stat;

q      anexarea de teritorii cu violarea dreptului international;

q      violarea clauzelor militare ale tratatelor internationale;

q      crima de genocid;

q      fabricarea si posedarea de arme interzise prin tratate internationale.

Comisia de Drept International a consacrat acestei probleme trei sesiuni, intre anii 1949 si 1951. La cea de-a treia sesiune Comisia a adoptat Proiectul de cod al crimelor contra pacii si securitatii omenirii[2].

Raspunderea penala internationala, reafirmata in Principiile de la Nürnberg este in prezent a institutie unanim recunoscuta, autoritatea sa inregistrand progrese considerabile odata cu consacrarea in diverse tratate internationale postbelice[3], si in recunoasterea in diferite constitutii (de exemplu, Constitutia Frantei, Italiei, Japoniei si alte state latino-americane) si declaratii guvernamentale a caracterului criminal al razboiului de agresiune.

SECTIUNEA A II-A

CONVENTIA PRIVIND PREVENIREA SI REPRIMAREA

CRIMEI DE GENOCID DIN 9 DECEMBRIE 1948

Termenul genocid califica crime care au drept consecinta grele pierderi de vieti omenesti - distrugerea ca atare in mod deliberat a unui grup national, etnic, rasial sau religios.

La originea acestei crime se afla faptele abominabile ale nazistilor germani care, odata cu venirea la putere in cel de-al treilea Reich (1933) au folosit genocidul ca arma impotriva unor grupuri nationale, etnice, rasiale sau religioase cu scopul de a le distruge complet.

Reactia comunitatii internationale la exterminarea a multor milioane de evrei si a altor grupuri nationale, etnice sau religioase in timpul celui de-al doilea razboi mondial a fost atat de vehementa incat a determinat Adunarea Generala a O.N.U. sa inscrie repunerea acesteia pe ordinea de zi a primei sale sesiuni din 1946.

Intr-o rezolutie adoptata in decembrie acelasi an , considera genocidul drept o crima de dreptul gintilor, pe care intreaga lume civilizata o condamna si cei ce se fac vinovati de comiterea ei trebuie pedepsiti cu severitate, indiferent de pozitia lor sociala si de motivele in numele carora au actionat[4].

Statele membre ale O.N.U., au fost invitate sa adopte masuri legislative in acest sens. Consiliul Economic si Social a insarcinat pe Secretarul general al O.N.U., sa pregateasca un proiect de Conventie asupra crimei de genocid care, dupa ce a fost dezbatut si revizuit a fost adoptat de Adunarea Generala a O.N.U[5]. si deschis spre semnare, ratificare si aderare, la 9 decembrie 1948, cu o zi inainte de proclamarea Declaratiei universale a drepturilor omului[6].

Conventia este alcatuita dintr-un preambul, in care se mentioneaza ca Adunarea Generala a O.N.U. “a declarat ca genocidul este o crima la adresa dreptului gintilor” si ca in toate perioadele istorice el “a produs mari pierderi umanitatii” si din 19 articole.

In baza articolului 1 din Conventie, statele parti “confirma ca genocidul, comis atat in timp de pace cat si in timp de razboi, este o crima de drept international” si se angajeaza sa-l previna si sa-l pedepseasca.

Cel mai important articol din Conventie cu privire la genocid este cel cu numarul doi, care defineste crima de genocid. In conceptia data de Conventie, genocidul se refera la oricare din actele de mai jos, comis cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

q      omorarea membrilor unui grup;

q      atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup;

q      supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala;

q      masuri care vizeaza scaderea natalitatii in sanul grupului;

q      transferarea fortata a copiilor dintr-un grup in altul.

In cel de-al treilea articol sunt enumerate actele ce vor fi pedepsite, si anume:

q      genocidul;

q      intelegerea in vederea comiterii genocidului;

q      incitarea directa si publica la comiterea unui genocid;

q      tentativa de genocid;

q      complicitatea de genocid.

Datorita gradului extrem de mare de violari a drepturilor omului, in Conventie s-a prevazut ca ele vor fi pedepsite indiferent de pozitia oficiala a faptuitorilor - conducatori, functionari sau particulari[7].

Statele parti trebuie[8] sa ia masuri, in conformitate cu constitutiile respective, masurile legislative necesare pentru asigurarea aplicarii dispozitiilor Conventiei, mai ales sa prevada sanctiuni penale eficace care sa afecteze intr-adevar persoanele vinovate de genocid sau de celelalte acte in legatura cu genocidul (asocierea in vederea savarsirii faptei, instigarea, complicitatea etc.).

In acest mod statele isi asuma obligatia sanctionarii genocidului prin legislatia lor interna, care trebuie sa preia si sa incorporeze, insotite de sanctiuni penale corespunzatoare, prevederile Conventiei privind genocidul si modalitatile de savarsire sau participare la savarsirea acestuia.

Conventia creeaza posibilitatea aducerii persoanei acuzata de crima de genocid fie in fata tribunalelor competente ale statului pe teritoriul caruia a fost comis actul, fie in fata Curtii Internationale de Justitie de la Haga.

Intrucat O.N.U. nu judeca decat diferende internationale supuse numai de state‚ aceasta este singura situatie cand in fata sa pot aparea si persoane. Pana in prezent o asemenea situatie nu s-a ivit.

Genocidul, nu este considerat o crima politica, ca atare partile se angajeaza sa acorde in acest caz extradarea persoanelor invinuite.

REFERAT: Drept constitutional - subiecte si raspunsuri pentru examen REFERAT: Omisiunea sesizarilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal

Asadar, potrivit Conventiei din 1948 (art. VI) persoanele acuzate de genocid sau de o fapta in legatura cu acesta (intelegerea in vederea comiterii, incitarea, complicitatea sau tentativa), vor fi aduse in fata tribunalelor competente ale statului pe teritoriul caruia s-a comis actul sau in fata Curtii internationale, care va fi competenta cu privire la acelea dintre partile contractante care i-ar recunoaste jurisdictia.

Se stabilea astfel o competenta jurisdictionala alternativa, a statelor pe teritoriul carora s-a comis actul sau a unei curti penale internationale.

Aceasta nu exclude si  competenta altor state in conformitate cu principiul represiunii universale.

Prin legislatia lor interna statele parti au stabilit, asa cum rezulta dintr-un studiu de specialitate[9], una din urmatoarele solutii privind jurisdictia genocidului:

q      institutionalizarea unor instante speciale, competente numai pentru judecarea crimei de genocid;

q      atribuirea competentei de judecata tribunalelor militare;

q      transmiterea competentei in sarcina instantelor ordinare nationale.

In ce priveste jurisdictia atribuita unei instante internationale, la data elaborarii Conventiei nu exista o Curte penala internationala careia sa i se fi putut da in competenta si judecarea genocidului, iar o asemenea Curte nu exista nici in prezent[10].

Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid mai cuprinde si alte prevederi cu caracter jurisdictional sau preventiv.

Astfel, partile contractante se angajeaza sa extradeze pe autorii crimelor de genocid in conformitate cu legislatia lor nationala si tratatele internationale in materie, genocidul si celelalte fapte conexe incriminate nefiind considerate crime politice care, de regula, fac imposibila extradarea autorilor faptelor.

Pentru prevenirea si reprimarea actelor de genocid sau a actelor conexe acestei crime, se prevede si posibilitatea ca oricare din statele parti sa sesizeze, atunci cand considera necesar, organele competente ale O.N.U., pentru ca acestea sa decida masurile potrivite in aceste scopuri.

Practica aplicarii incriminarii genocidului este destul de redusa, literatura juridica semnaland, in afara originalei noastre aplicari dupa evenimentele din decembrie 1989, numai doua situatii cand unele persoane au fost judecate si condamnate pentru crima de genocid (desi realitatea vietii a consemnat din 1948 si pana astazi numeroase situatii de distrugere in masa a unor populatii pentru motive ce tin de originea etnica sau nationala, rasa sau religie sau pentru un complex de motivatii in care nu au lipsit nici cele de aceasta natura):

q      in Banglades, dupa secesiunea din 1971

q      si in Cambodgia in 1979

Conventia asupra prevenirii si reprimarii crimei de genocid a fost ratificata de majoritatea statelor lumii. Reglementarile pe care le contine aceasta conventie au intrat deja in patrimoniul general al dreptului international, ele fiind produsul intentiei majoritatii statelor membre ale Organizatiei Natiunilor Unite de a condamna si reprima genocidul ca o crima de drept international ce provoaca mari daune omenirii si este contrara atat regulilor moralei universale, cat si principiilor dreptului international contemporan.

Trebuie amintit si faptul ca datorita importantei pe care o prezinta materia reglementata, foarte multe state au facut rezerve si declaratii de interpretare la diverse articole din Conventie.

In ceea ce priveste declaratiile interpretative, vom evidentia cele retinute de Statele Unite ale Americii.

Astfel, expresia „in  intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte un grup national, etnic, rasial sau religios, ca atare” desemneaza intentia expresa de a distruge, in tot sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios, ca atare, prin acte specifice articolului II. Expresia “atingere integritatii mentale”, care figureaza la articolul II b) desemneaza o deteriorare permanenta a facultatilor intelectuale prin recur­gerea la droguri, tortura sau la tehnici analoage.

Angajamentul de a acorda extradarea in conformitate cu legislatia nationala si cu tratatele in vigoare, care figureaza in articolul VII, se refera numai la acte care sunt calificate drept criminale atat in termenii legislatiei statului care cere, cat si ai statului caruia i se cere. Nici a dispozitie a articolului VI nu aduce atingere dreptului fiecarui stat de a aduce in fata tribunalelor proprii pe oricare dintre nationalii sai pentru actele comise in afara statului respectiv.

Actele comise in cursul conflictelor armate fara intentia expresa enuntata in articolul II nu sunt suficiente pentru a constitui un genocid in sensul Conventiei.

In ceea ce priveste mentionarea unei curti criminale internationale la articolul VI al Conventiei, Statele Unite ale Americii declara ca-si rezerva dreptul de a nu participa la un astfel de tribunal decat in virtutea unui tratat incheiat in mod expres in acest scop, cu avizul si consimtamantului Senatului.

SECTIUNEA A III-A

CONVENTIA ASUPRA IMPRESCRIPTIBILITATII CRIMELOR IMPOTRIVA UMANITATII SI A CRIMELOR DE RAZBOI

Crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii au fost declarate, din cauza gradului de pericol pe care-l prezinta, imprescriptibile, faptuitorii lor putand fi urmariti, judecati oricand, indiferent de timpul trecut de la comiterea faptelor lor criminale.

Principiul imprescriptibilitatii acestor crime a fost consacrat intr-o serie de instrumente postbelice, precum: acordurile incheiate de statele coalitiei antifasciste (intre 1941-1945); Legea nr. 10 a Consiliului de Control din Germania (20 decembrie 1945); Statutul Tribunalului militar international de la Nürnberg etc[11].

De asemenea, de la crearea sa, Organizatia Natiunilor Unite a actionat in vederea urmaririi si pedepsirii indivizilor vinovati de crime de razboi si crime contra umanitatii, recomandand statelor membre sa adopte masuri corespunzatoare in acest sens[12]. La randul sau, Consiliul Economic si Social al ONU a adoptat doua rezolutii[13] privind pedepsirea criminalilor de razboi si a persoanelor vinovate de crime contra umanitatii.

Intrucat nici unul dintre aceste documente si nici altele nu au prevazut limite de timp privind urmarirea si pedepsirea crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, la 28 noiembrie 1968, Adunarea Generala a ONU a adoptat si deschis spre ratificare sau aderare[14] Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, pornind de la convingerea ca reprimarea efectiva a crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii este un element important al prevenirii acestor crime, al protectiei drepturilor omului si libertatilor fundamentale, de natura a incuraja increderea, a stimula cooperarea intre popoare si a favoriza pacea si securitatea internationala, consacra principiul imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, asigurandu-i o aplicabilitate universala.

In Conventie sunt definite crimele de razboi si crimele contra umanitatii, inclusiv crima de genocid si se precizeaza domeniul de aplicare a acestora:

q      reprezentantii autoritatii de stat si la particulari care participa la comiterea acestor crime atat ca autori, cat si in calitate de complici;

q      cei care se fac vinovati de incitarea directa sau care participa la o intelegere in vederea comiterii in vreun fel oarecare a acestora;

q      precum si reprezentantii autoritatii de stat care tolereaza comiterea lor.

Prin Conventie statele se angajeaza sa ia masuri interne de ordin legislativ sau de alta natura pentru a permite extradarea persoanelor vinovate, precum si masuri in vederea asigurarii imprescriptibilitatii acestor crime si pedepsirea vinovatilor.

Conventia a intrat in vigoare la 11 noiembrie 1970, iar Romania a ratificat-o la 15 septembrie 1969. De subliniat faptul ca aceasta conventie nu a fost semnata decat de 11 state, iar la ea au devenit parti 31 de state, printre ele nefigurand nici unul din Occident.

La 3 decembrie 1973, considerand ca este necesar sa intensifice actiunea internationala in vederea asigurarii si pedepsirii indivizilor vinovati de astfel de crime, Adunarea Generala a adoptat documentul intitulat Principiile cooperarii internationale in ceea ce priveste depistarea, arestarea, extradarea si pedepsirea indivizilor vinovati de crime de razboi si crime contra umanitatii[15].

Inspirandu-se din principiile si scopurile enuntate in Carta ONU in ceea ce priveste dezvoltarea cooperarii intre popoare in mentinerea pacii si securitatii internationale, Adunarea Generala proclama in acest document urmatoarele principii:

q      crimele de razboi si crimele contra umanitatii, indiferent de locul sau momentul unde si cand au fost comise, trebuie sa faca obiectul unei anchete si indivizii contra carora exista probe ca ar fi comis astfel de crime trebuie sa fie cautati, arestati, adusi in justitie si, daca sunt recunoscuti culpabili, pedepsiti;

q      orice stat are dreptul sa-i judece pe proprii resortisanti pentru astfel de crime;

q      statele vor coopera pe o baza bilaterala si multilaterala pentru a face sa inceteze si sa previna crimele de razboi si crimele contra umanitatii si sa ia in acest scop masuri nationale si internationale indispensabile;

q      statele isi vor acorda reciproc concursul in vederea depistarii, arestarii si judecarii indivizilor banuiti a fi comis astfel de crime;

q      indivizii impotriva carora exista probe ca ar fi comis crime de razboi si crime contra umanitatii trebuie sa fie adusi in justitie si, daca sunt recunoscuti vinovati, pedepsiti, ca regula generala, in statele in care au comis crimele;

q      statele vor coopera in vederea strangerii de informatii si documente care sa faciliteze judecarea faptuitorilor;

q      statele nu vor acorda azil indivizilor asupra carora exista banuieli temeinice ca au comis o crima contra pacii, o crima de razboi sau o crima contra umanitatii;

q      statele nu vor lua nici o masura legislativa sau de alta natura care ar putea sa aduca atingere obligatiilor internationale asumate in ceea ce priveste depistarea, arestarea, extradarea si pedepsirea indivizilor vinovati de crime de razboi si crime contra umanitatii.

Semnificatia larga, politica si umana a acestor instrumente juridice, care resping ideea de prescriptie a crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii nu consta numai in faptul ca statele de pretutindeni au adoptat prin hotararea lor comuna diverse mijloace pentru combaterea si reprimarea crimelor internationale, dar si rolul lor activ in pozitia ferma de a nu lasa nesanctionate asemenea fapte.

Existenta in dreptul international umanitar a unor numeroase acte investite cu autoritatea natiunilor lumii, unite in lupta pentru pace - prin care se condamna savarsirea de crime de razboi si crime contra umanitatii - creeaza un cadru legal eficient pentru urmarirea si pedepsirea tuturor celor vinovati pentru comiterea unor astfel de crime, pentru impiedicarea lor de a se sustrage de la dreapta judecata a umanitatii.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate atat dreptului intern al fiecarui stat, cat si potrivit dreptului international. Ea consta in distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane concepute ca entitati nationale, etnice, rasiale sau religioase.

Genocidul este o negare a existentei unor intregi grupuri umane, asa cum omorul este o negate a dreptului la viata al unei fiinte umane individuale.

El face parte din categoria crimelor indreptate impotriva umanitatii in general si nu numai impotriva unor indivizi determinati, chiar daca in final victime sunt in primul rand acestia.

Insasi etimologia cuvantului genocid, arata ca faptele pe care Ie include acest concept aduc atingere unei colectivitati umane si, in final, intregii umanitati.

Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane in baza unor motivatii diverse, politice, nationale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare si nu simple acte de barbarie s-au savarsit in toate perioadele istorice ale umanitatii si in toate zonele sale geografice, si din pacate, inca se mai savarsesc, producand mari daune umanitatii si conditiei umane in general, numarul victimelor omenesti variind, in situatii concrete, de la cateva zeci sau sute de persoane la mii si milioane, adesea in perioade destul de scurte.

Unele dintre faptele ce se incadreaza in categoria crimelor contra umanitatii figureaza si printre infractiunile clasice de drept comun.

Crimele contra umanitatii se deosebesc, insa, de infractiunile de drept comun prin unele trasaturi proprii, in special, prin gravitatea deosebita, caracterul de masa si mobilul savarsirilor.

La incriminarea in concret a unor fapte de categoria crimelor contra umanitatii, una sau alta din trasaturile care le caracterizeaza (gravitatea deosebita, caracterul de masa si mobilul savarsirii) poate sa prevaleze, dar de regula ele trebuie sa fie intrunite cumulativ.

Gravitatea deosebita a crimelor contra umanitatii este exprimata de imprejurarea ca in aceasta categorie se incadreaza fapte prin care se aduc importante atingeri vietii, integritatii corporale fizice sau mentale , valori supreme ale fiintei umane, intr-un mod care poate pune in pericol existenta biologica a mai multor persoane, precum si de imprejurarea ca faptele de natura crimelor contra umanitatii se comit in baza unor planuri concertate, ele constituind actiuni premeditate.

Caracterul de masa al crimelor contra umanitatii se manifesta prin numarul mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind indreptate impotriva populatiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolati, fie ca lezarea priveste o masa amorfa de indivizi, fie ca se refera la anumite grupuri in baza unor criterii precise care le delimiteaza de populatia civila in general.

Mobilul savarsirii crimelor contra umanitatii, exprimat in sentimentul, interesul sau orice alt resort de natura subiectiva care-l determina sau incita pe autorul faptei sa actioneze, constituie de asemenea, un criteriu esential pentru existenta unor asemenea infractiuni grave.

Mobilul il constituie, de regula, in cazul unor asemenea crime o politica deliberata si urmarita consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru ca acestea ar constitui un pericol actual sau potential pentru cei ce initiaza asemenea fapte ori le savarsesc, fie ca expresie a unor convingeri de natura ideologica, etnica sau religioasa ale autorilor sau instigatorilor unor fapte de aceasta natura.

Evolutia reglementarilor internationale privind crimele impotriva umanitatii pune in evidenta o legaturi tot mai stransa a acestora cu institutia drepturilor omului, in sensul protectiei persoanelor impotriva oricaror atingeri grave ce li s-ar aduce. Astfel, proiectul crimelor contra pacii si securitatii omenirii propune incriminarea cu titlu de crime contra umanitatii atat a persecutiilor comise pentru motive politice, rasiale sau religioase, cat si a celor pentru motive sociale sau culturale, dar si a violarilor masive sau sistematice ale drepturilor omului, oricare ar fi mobilurile care ar putea sa-i ispiteasca pe autorii celor din urma.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008

Alexandru Boroi Drept penal. Partea generala , Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea speciala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008

Marica Marosan, Ionut Andrei Barbu , Justitia internationala penala de la Versailes la Roma.Analiza si documente, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2006

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2004

Ionel Closca, Ion Suceava, Tratat de drept international umanitar, Asociatia Romana de drept umanitar, Bucuresti, 2000.

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerica Lazar, Drept penal. Partea speciala, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1999.

Dumitru Mazilu, Dreptul pacii. Tratat, Editura All Beck, Bucuresti, 1998.

Oleg Balan, Terorismul - crima internationala, Chisinau, 1998.

• Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere in dreptul international public, Editura ALL, Bucuresti, 1997.

Vasile Cretu, Drept international penal, Editura Societatii Tempus, Bucuresti, 1996.

• Martian I. Niciu, Dreptul international public v. II, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1996.

Ionel Closca, Dreptul international umanitar, Casa de editura si presa „Sansa - SRL” Bucuresti, 1992.

• Adrian Nastase, Drepturile omului – religie a sfarsitului de secol, IRDO, Bucuresti, 1992.

Gheorghe Diaconescu, Genocidul, Editura Militara, Bucuresti, 1991.

Louis René-Beres, Genocid and Genocide Like Crimes, in International Criminal Law, Vol. I, Transnational Publishers Inc. Dobbs Ferry, New York, 1986.

• Grigore Geamanu, Drept international public Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, vol. II.
• Grigore Geamanu, Dreptul international penal si infractiunile internationale, Bucuresti, 1977.

S. Volodin, Conventia cu privire la prevenirea si pedepsirea genocidului, in Statul si dreptul sovietic, nr. 7/1954.

Rafael Lemkin, Le genocide in Revue International de Droit Penal, 1946.

St. Glaset, L‘Etat el le Probleme de la responsabilé individualle, Revue de droit penal et de criminologie, nr. 1/1950.

http://www.wiesenthal.com

http://www.ushmm.org/.

http://www.holocaustcenter.com/

http://www.us-israel.org/

Codul penal

Codul de procedura penala