Omul
este in masura sa actioneze deoarece el are capacitatea de
a descoperi relatii cauzale, care determina schimbarea si
devenirea universului. Actiunea necesita si presupune categoria
de cauzalitate. Numai un om care vede lumea in lumina cauzalitatii
este in masura sa actioneze. In sensul acesta putem afirma
despre cauzalitate ca este o categorie a actiunii. Categoria mijloace
si scopuri presupune categoria cauze si efecte.
Intr-o lume fara cauzalitate si regularitate a fenomenelor, n-ar
exista nici un domeniu al deliberarii umane si al actiunii
umane. O asemenea lume ar fi un haos in care omul ar fi neputincios sa
gaseasca orice fel de orientare si indrumare. Omul nu este nici
macar capabil sa-si imagineze conditiile unui asemenea
univers haotic.
Acolo
unde omul nu vede nici un fel de relatie cauzala el nu poate
actiona. Aceasta afirmatie nu este reversibila. Chiar daca
cunoaste relatia cauzala in chestiune, omul inca nu poate
actiona daca nu este in masura sa influenteze
cauza
Arhetipul cercetarii cauzale a fost: unde
si cum trebuie sa intervin pentru a modifica mersul evenimentelor de
pe calea pe care ar urma-o in absenta interventiei mele, intr-o
directie care se potriveste mai bine dorintelor mele. In sensul
acesta ridica omul intrebarea: cine sau ce se afla la originea
lucrurilor? El cauta regularitatea si "legea" deoarece doreste
sa intervina. Abia mai tarziu a fost aceasta cercetare
interpretata de catre metafizica mai larg, ca o cautare a
cauzei ultime a fiintei si a existentei. A fost nevoie de secole
pentru a readuce aceste idei exagerate si extravagante indarat,
la intrebarea mai modesta: unde trebuie sau ar trebui sa
intervina cineva pentru a-si atinge telul?
Tratamentul
acordat problemei cauzalitatii in ultimele zeci de ani, datorita
unei confuzii provocate de anumiti fizicieni eminenti, a fost mai
degraba nesatisfacator. Putem nadajdui ca
acest capitol neplacut din istoria filozofiei va servi drept avertisment
filozofilor care vor urma. [p.23]
Exista
modificari ale caror cauze sunt, cel putin in momentul actual,
necunoscute. Uneori reusim sa dobandim
cunostinte partiale, astfel incat suntem in masura
sa spunem, in 70% din toate cazurile A are drept consecinta pe
B, iar in celelalte cazuri pe C, sau chiar pe D, E, F, s.a.m.d.. Pentru a
substitui aceste informatii fragmentate cu o informatie mai
precisa, ar fi necesar sa divizam pe A in elementele sale
componente. Cata vreme nu putem realiza aceasta, trebuie sa ne
multumim cu ceea ce se numeste o lege statistica. Dar aceasta nu
afecteaza semnificatia praxeologica a cauzalitatii. Ignoranta totala sau
partiala a anumitor domenii nu anihileaza categoria de cauzalitate.
Problemele
filozofice, epistemologice si metafizice ale cauzalitatii
si ale inductiei imperfecte se situeaza in afara domeniului
praxeologiei. Noi
nu trebuie decat sa stabilim faptul ca, pentru a actiona, omul
trebuie sa cunoasca relatia cauzala dintre evenimente,
procese, sau stari de lucruri. Si numai in masura in care el
ucnoaste aceasta relatie poate actiunea sa atinge scopul
urmarit. Suntem pe deplin constienti ca afirmand aceasta ne
miscam intr-un cerc, deoarece dovada ca am perceput corect relatia
cauzala este furnizata numai de faptul ca actiunea
ghidata de aceasta cunoastere are drept consecinta
rezultatul anticipat. Dar nu putem evita acest cerc vicios, tocmai deoarece
cauzalitatea este o categorie a actiunii. Si pentru ca este o
asemenea categorie, praxeologia nu poate evita acordarea unei anumite
atentii acestei probleme fundamentale a filozofiei.
