Simfonia ca forma si gen in clasicism

SIMFONIA CA FORMA SI GEN IN CLASICISM

La inceputul secolului al XVII-lea s-a creat simfonia, ca gen orchestral al carui continut era la inceput tot de divertisment,  apoi din ce in ce mai sobru, mai divers si mai adancit. Pe tiparul ciclului de sonata se constituie simfonia, izvorata din uvertura italiana. Uvertura de opera care purta titlul de simfonie, era o piesa orchestrala menita a pregati atmosfera dramei. Avand puterea de a trezi interes prin ea insasi, uvertura trece in muzica instrumentala de concert devenind simfonie, gen care prezinta initial trei miscari (repede, rar, repede) dupa tiparul uverturii italiene. Adoptand bitematismul in prima parte si intercalandu-se menuetul, ca o a patra parte, se ajunge la simfonia clasica, a carui forma si stil, vor fi consacrate de Haydn. Nu numai simfonia, ca gen al muzicii orchestrale, este un produs al intrepatrunderii muzicii de opera cu cea de camera ci insusi limbajul muzicii clasice se datora acestei interinfluente.

In stilul muzicii instrumentale se resimte o puternica influenta a melodismului italian. Daca melodica pieselor instrumentale polifonice, din trecut are o tenta impersoanala, melodia mai calda si mai accesibila a operei italiene poate traduce elocvent un continut de idei si sentiment, evocate cu deosebita austeritate de muzica preclasica polifonica. Melodismul italian imbinat cu simfonismul german, dar si cu vivacitatea ritmica si simtul echilibrat al artei franceze, vor da nastere limbajul clasic, o sinteza de diferite elemente stilistice.

Nu putem omite aportul muzicii populare germane, cehe si poloneze, care aduc simplitatea si vitalitatea formulelor lor muzicale. Astfel, din piesa de salon adesea formala, simfonia devine un gen complex.

De asemenea, un rol hotarator in alcatuirea acestui mare discurs muzical care este simfonia l-au avut formele arhitectonice care au imprimat si au stabilit ordinea si proportia, claritatea si simetria, un echilibru armonios intre toate elementele componente.

Inceputurile afirmarii genului apartin marilor scoli europene de la mijlocul secolului XVIII si renumitilor lor reprezentanti , care au contribuit la dezvoltarea lui. Astfel simfonia s-a nascut prin contributia scolilor italiene, franceze, engleze, germane, grupul muzicienilor de la Mannheim inscriindu-se alaturi de celalalte scoli.

O schema a simfoniei clasice ar arata astfel:

I - Allegro de sonata; "

II - Lied sau Tema cu variatiuni;

III - Menuet;

IV- Rondo

S-a atribuit multa vreme lui Haydn crearea simfoniei, de unde provine si numele de"parinte al simfoniei", desi in privinta limbajului el nu a inovat toate elementele si nici ciclul simfoniei clasice, ci ele se gasesc in creatia compozitorilor inaintasi. De cele mai multe ori simfoniile predecesorilor sai nu redau un continut adanc si variat, ele marginandu-se la speculatii sonore adesea formale. In creatia simfonica, Haydn este cel care stabileste numarul partilor la patru si dezvoltarile temelor contrastante ale formei de sonata(partea I ) urmarind functionalitatea tonala. (urmeaza imagine fragment simfonie Haydn)

Alaturi de structurarea si de cristalizarea formelor arhitectonice ale fiecarei parti a simfoniei, de grija pentru compunerea "unei melodii frumoase", aportul lui Haydn in ce priveste armonia sau orchestratia nu este mai putin insemnat. Cu toate acestea atunci cand el a ascultat ultimele simfonii de Mozart si-a dat seama de faptul ca a intrebuintat prea putin grupul instrumentelor de suflat de alama, ceea ce ar fi dat amploare, culoare, vigoare si o anumita nota de dramatism simfoniilor sale.