Clasicismul muzical

CLASICISMUL MUZICAL

"Muzica face pe om sa iasa din el insusi

si din lume; ea il inalta deasupra lui insusi

si a lumii, fiind cea mai frumoasa revelatie

a lui Dumnezeu"-Goethe

In veacul al XVII-lea, Europa a cunoscut unele momente de echilibru datorita monarhiei, care a fost un fel de arbitru intre nobilime si burghezia in ascensiune. In secolul urmator, continental va deveni teatrul unor mari framantari politice, cauzate de monarhiile absolutiste care au purtat razboaie de cucerire sub diferite pretexte. Succesiunea la tronul Spaniei sau la cel al P oloniei erau prilejuri folosite de monarhii puternici pentru a-si asigura suprematia in diferite parti ale Europei. Razboiul de sapte ani(1756-1763), cel Nordic, ca si forta a ambitiilor politice si de extindere a stapanirii lor. In 1789, in Franta are loc batalia dintre nobilime si burghezie, ultima recurgand la revolutie pentru implinirea demagogicelor sale idealuri de egalitate, fraternitate si libertate.

Viata culturala este dominata de clasicism, manifestata in literatura franceza in a doua jumatate a veacului al XVII-lea, prelungit si in veacurile urmatoare "in centrul creatiilor clasice se afla omul, tipul clasic avand o frumusete ideala, fara particularitati individuale. Sunt eroi ideali in imprejurari ideale, plini de virtuti si fara o evoluttie interioara, fiind condusi de ratiune si nu de pasiune"¹

Notiunea de clasic-provenind terminologic de la latinescul "classicus" (adjectiv din substantivul "classis"-desemnand cetatenii clasei superioare sociale, descriind ceva ce apartine rangului celui mai inalt)-contine fie semnificatia conformitatii fata de cele mai inalte exigente ale gustului unui anume public (aristrocratic), fie ideea de vechime (in opozitia clasic/modern) fie pe cea de model, autoritate, caracter exemplar (astfel, putem afirma despre Mozart ca este un clasic al secolului XVIII, A.Schomberg un clasic al secolului XX).

"Secolul luminilor este cunoscut in istoria culturii drept secolul Clasicismului, cele doua denumiri necesita o definire separata, sensurile lor nefiind sinonime. Este adevarat ca autorii iluministi (ca de exemplu: Montesquieu, Voltaire sau Diderot) pot fi vazuti drept clasici, dar nu toti clasicii pot fi asimilati curentului illuminist."²

Izvorul inspiratiei Clasicismului a fost Antichitatea greaca, chiar orientala, nu eroi ai prezentului. Estetica clasica tinde spre simplitatea si claritatea expresiei, spre logica tratarii temelor, evitand contrastele puternice si excesele detaliilor, universal fiind considerat un tot armonios.

Clasicismul cultiva ordinea, claritatea, precizia arhitecturala, aspectele stabile, senine, armonia si unitatea spiritului moderat, ratiunea si echilibrul, coexistand cu barocul german. Aceasta coexistenta a doua stiluri opuse clasic/baroc a dat nastere la discutii interminabile in istoria artelor si literaturii, iar cum muzica a reflectat, ca intotdeauna, tendinta stilistica ce a predominat in domeniile conexe, unde a preluat anumite idealuri estetice din ele, astfel confuzia terminologica se mareste. Exista argumente suficiente care pledeaza pentru clasicismul lui Jean-Baptiste Lully(1632-1687).

Formarea clasicismului muzical al secolului XVIII nu a prezentat decat putine analogii cu cel literar, al carui scop era sa disciplineze sentimentul, pasiunea, lirismul individual in beneficiul legii si ratiunii. Patrunderea termenului de clasic in principalele limbi europene se definitiveaza in secolele XVI, XVII, consacrandu-se in dictionare. Poetii francezi ai secolului XVIII nu s-au  considerat clasici insa E.T.A. Hofmann ii considera pe cei trei vienezi - Haydn, Mozart, Beethoven- "romantici".

De altfel, inca spre sfarsitul secolului XVIII (asadar concomitent cu Haydn si Mozart in muzica), curentul romantic se face deja simtit prin acea miscare "Sturm und drang" ("Furtuna si Avant"), prin transformarea de optica asupra sentimentului naturii, asupra goticului criticat de clasici, prin deplasarea accentului spre tumultul sentimentului, spre subiectivitate. In acest context, interferenta stilurilor este evidenta. Se vorbeste adesea despre "criza romantica" la Haydn si Mozart, nimic altceva decat o subiectivizare a expresiei care nu s-ar inscrie in canoanele clasice.

Analiza: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film Eseu: Istoria cinematografului - pe ani

Din punct de vedere muzical nu se pot trasa limite cu strictete intre baroc, clasic si romantic. Unii numesc "preclasici" multitudinea compozitorilor din baroc, iar altii numesc "preclasici" pe acei autori din jurul mijlocului de secol XVIII, in a caror muzica se simte pregnant amestecul de stiluri propriu unei perioade instabile de trecere-cum ar fi reprezentantii scolii de la Mannheim(Johann Stamitz, fii lui Bach- Johann Christian, Wilhelm Friedemann, C.Ph.Emanuel ca si Leopold Mozart s.a.)

"Prin cultul formelor armonioase, chiar prin unele maniere, clasicismul vienez reflecta spiritul clasic."³ Aceasta se releva si prin unele momente de stil galant, de curte, si prin caracterul de divertisment al unor genuri ca serenade, casatiunea, divertismentul, chiar simfonie la inceputurile ei si, desigur, muzica de camera.

Pe masura ce viata muzicala  cuprinde un public tot mai larg si apar acele "concerte publice", muzica paraseste treptat spiritul curtean si apeleaza la elemente populare.

Schimbarea, de la gramatica muzicala a barocului la aceea a clasicismului vienez este mult mai spectaculoasa comparativ cu aceea de la clasicism la romantism; sistemul tonal ramane unificator insa noua sintaxa, omofonia ia loc polifoniei, predominanta pana atunci. Este adevarat ca simplificarea maxima propusa de "stilul sensibil", ecou al rococo-ului din plastica va conduce la mari diferente intre ultimele creatii bachiene si contemporane cu acestea, primele lucrari haydniene.

Cu timpul, fiecare dintre clasicii vienezi va integra in discursul muzical elemente polifonice. Dupa 1770 sinteza clasica intre omofonie si polifonie va conduce la realizari artistice exceptionale: fugile din cvartetele de coarde haydniene, finalul "Simfoniei Jupiter" (fuga-sonata) sau "Recviemului" de Mozart , ultimile sonate pentru pian, "Marea fuga" op.133 sau "Missa Solemnis" de Beethoven, s.a.

In stransa legatura cu predominanta omofoniei apar noi genuri si forme muzicale; de la sonata pentru pian sau doua instrumente (pian si vioara, pian si violoncel, etc), trio-ul (pian, vioara, violoncel cel mai adesea, dar si in alte componente), cvartetul de coarde si pana la lucrari camerale mai ample, sau la concertul instrumental ( pentru pian si orchestra, vioara ai orchestra, dar destinat si altor solisti-clarinet, flaut, harpa, fagot, oboi, etc); de la simfonie (inclusiv cea de tip concertant cu solisti, reminescienta a concerto-ului grosso baroc) atat de definitorie pentru cei trei clasici vienezi (104 simfonii-Haydn; 41 simfonii-Mozart; 9 simfonii-Beethoven), la celalalt gen de amploare si anume, opera, parcurgand o evolutie dinspre modelele italiene seria si buffa, spre Singspiel-ul spatiul german, sinteza ce va conduce spre opera nationala germana("Flautul fermecat" "Fidelio").Daca forma de fuga reprezinta in epoca anterioara a Barocului chintesenta gandirii structurale, acum forma prin excelenta clasica devine cea de sonata.

Structura sonatei, implicate aproape intotdeauna in prima parte, eventual si in a doua (sonata fara dezvoltare) sau in ultima (uneori in ipostaza de rondo-sonata) a genului de sonata, a cvartetului, a concertului sau simfoniei, constituie acel spatiu de dezbatere al ideilor clasice punand in complementaritate (si nu atat in opozitie "masculin/feminina" cum se afirma de obicei) doua teme principale (sau doua grupuri tematice) spre deosebire de principiul monotematic care guvernase in Baroc. Aparitia celei de a doua teme a adus schimbari majore, imbogatind discursul muzical, aducand contraste mai vii. Aceasta se manifesta din 1472 si  "inventatorul" ei este considerat C.Ph.Em.Bach; pe de alta parte, muzicologul Italian Fausto di Torrefranca il considera pe violonistul venetian Giovanni Plati ca autor al celei de a doua teme. In realitate, initial nu apartine niciunuia, la inceput de secol se contureaza deja o schita de tema a doua intr-o serie de lucrari incepand cu unele sonate de Bach din 1720-pentru vioara si clavicin, dupa 1730 in sonatele lui Leclair, iar Scarlatti in lucrarile sale opune o idee ritmica stralucitoare unei a doua idei pur melodice. Sectiunile formei de sonata-expozitia (cu tema I, punte, grup tematic secund la dominanta), dezvoltarea (modulatii si diverse faze de transformare si modificare a elementelor tematice prezente in expozitie) si repriza (cu sau fara coda)- nu reprezinta doar simple scheme arhitectonice, ci ele trebuie intelese in stricta conexiune cu armonia clasica, cu sistemul de functii al tonalitatii, cu modulatiile ce confera muzicii dramaturgia necesara tensiunilor si relaxarilor in succesiunea disonantelor si consonantelor, fiecare din cei trei vienezi clasici individualizandu-se stilistic si din acest punct de vedere.

Alaturi de forma de sonata, alte structuri in continuitate sau in contrast cu epoca baroca, vor fi preferate in discursul clasic, adica: cea variationala, cea de lied, cea de rondo, s.a. Sentimentul dramatic (din Baroc) este inlocuit de actiunea dramatica in Clasicism.

In forma de sonata clasicii vienezi nu repeta expozitia in repriza,ci o reinterpreteaza. Repriza este variata, dar nu prin ornamentatie, ci prin abilitatea de a conferi o noua semnificatie a unei fraze, plasand-o in alt context. Ideea de clasicism vienez, reprezentat de triada Haydn, Mozart, Beethoven, s-a incetatenit in scrierile germane ale secolului al XIX-lea prin analogie cu "Clasicismul de la Weimar", creat de Goethe si de Schiller.

Friederich Glume extinde granitele clasicismului de la mijlocul secolului al XVIII-lea pana in primele decenii ale celui de-al XIX-lea, incluzand si creatia lui Schubert. Charles Rosen restrange stilul clasic in principal la lucrarile instrumentale de maturitate ale lui Haydn, Mozart si Beethoven.

"Artistii clasici nu se vor multumi cu orizontul limitat al zugravirii omului izolat ca in Baroc, ci se vor ridica pe culmile generalizarii prin surprinderea vietii in cele mai generale aspecte ale ei".⁴

Muzica instrumentala, ale carei imagini constituiau in trecut doar instantanee ale vietii, va reda acum viata in miscarea ei. Desprinsa de cuvant sau de gest, muzica instrumentala isi va gasi forma artistica adecvata exprimarii vietii in continua transformare. Se desluseste un nou limbaj muzical si noi structuri, capabile sa sugereze prin abstractizare realitatea vietii in ceea ce are ea mai general.

Clasicismul impune muzica instrumentala, datorita dezvoltarii muzicii de camera (de casa), lucrarile de divertisment prezentand treptat un bogat continut de idei. Crearea si dezvoltarea unor noi tipuri de instrumente vor inlesni aparitia unor ansambluri mai mari si a unor orchestre cu variate posibilitati timbrale. Pentru muzica de divertisment a palatului sau a salonului aristrocratic nu era necesar un ansamblu mare, dar pe masura abordarii unei tematici serioase si vaste, in muzica instrumentala era necesar un organism sonor cu mari potente expresive.

Dezvoltata mult in opera, orchestra va renunta la simplul ei rol de sustinere si va trece din salon in sala publica, pentru a canta piese cu un continut mai bogat si mai variat.

Un rol hotarator in muzica instrumentala il aveau serenadele, divertismentele si casatiunile, niste suite scrise pentru delectarea auditiei. Serenadele incepeau si se terminau cu un mars, iar intre ele se cantau piese lirice ce alternau cu menuetele. De obicei se executau ca muzica festiva in cinstea unei personalitati la aniversari, onomastici sau cu alte prilejuri. Fara a avea obligatoriu marsul serenadelor, divertismentul si casatiunea erau tot niste suite, scrise de unii autori pentru un grup de instrumente soliste, fiind sortite a fi executate intr-un cadru mai restrans.