Geneza muzicii religioase in primele secole ale istoriei

I. 1. Inceputul cantarii bisericesti

Muzica bisericeasca a poporului roman s-a concretizat o data cu crestinizarea lui, proces ce a luat fiinta o data cu venirea Sfantului Apostol Andrei pe meleagurile dacice care, prin invataturile luate de la Mantuitorul Iisus Hristos, a reusit sa atraga atentia multor locuitori si sa creeze imboldul nasterii crestinismului. Originea apostolica a credintei noastre este data de multe dovezi existente pe teritoriul fostei Dacii romanizate, origine raportata la cea generala decisa de marile patriarhii de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim etc.

Inca din secolul al IV-lea, documentele ne atesta existenta unei adevarate organizatii crestine in care credinciosii se rugau la Dumnezeu alaturi de episcopi si preoti, ascultau cuvantul Domnului cantat de diaconi si la perioade de timp respectau anumite sarbatori crestine.

Aceleasi documente ne relateaza si despre prima episcopie, de la Tomis, ce a avut noua episcopi, din anul 369 pana in anul 553. Mircea Pacurariu considera ca, avand in vedere vechimea acestei cladiri (si ea fiind atestata de mai multe documente), nu se infirma faptul ca insusi Apostolul Andrei sa fi hirotonisit un episcop pentru Tomis"

O alta episcopie, Iustiniana Prima, apare in documentele stravechi, numita in acest fel dupa numele imparatului Iustinian care stapanea Dacia romaniazata si teritorii de langa ea.

In acest timp, crestinismul se raspandeste in tarile vecine Romaniei, Bulgaria, Serbia si Rusia kieveana datorita ucenicilor fratilor Chiril si Metodiu care, alungati din Moravia, gasesc teren prielnic propagarii crestinismului.

In secolul al VIII-lea in mai multe documente apare termenul de vlahi, denumire adresata de catre popoare romanice sau celtice. In secolul al XII-lea termenul de vlahi se transforma in imperiul vlaho-bulgar, condus de fratii Petru si Asan.

Lacasurile de cult crestin incep sa se inmulteasca o data cu recucerirea malului stang al Dunarii de catre Imperiul Bizantin sub conducerea imparatului Iustinian, loc unde s-a gasit cel mai vechi lacas de cult ortodox.

O alta urmare a alipirii partii de nord a Dunarii la Imperiul Bizantin este aceea a folosirii limbii grecesti in manifestarile culte crestine.

In conditiile slabirii puterii bizantine datorita cruciadelor - avand ca urmare mutarea capitalei imperiului la Niceea - se infiinteaza in secolul al XIII-lea patriarhia Tarnovo ce face ca influenta ritului bizantino-slav sa creasca.

Si in Tarile Romane se simte aceasta influenta insa numai dupa ce patriarhia este desfiintata datorita cuceririi Vidinului de catre turci, mai exact a venirii multor preoti si calugari pe teritoriu valah la manastirile Vodita, Tismana, Neamt etc.

Aceasta este - pe scurt - evolutia istorica a crestinismului, lucru subliniat pentru a contura mai departe evolutia muzicii crestine in spatiul romanesc.

Inca de la inceputul crestinismului se gasesc unele marturii despre muzica bisericeasca din spatiul danubiano-pontic. Primul cantaret atestat de acele documente este Sava Gotul, originar din Capadocia, insa traind mult timp prin muntii Buzaului, acolo unde isi gaseste si sfarsitul, in apa Buzaului .

Episcopul carturar Epifanie Norocel aminteste de existenta unui indrumator al lui Sava Gotului, Sansala, care i-a fost si duhovnic si profesor, dascal care l-a pregatit si l-a invatat sa cante in biserica. Astfel Sansala devine cel mai vechi dascal de muzica bisericeasca (religioasa) din perioada formarii poporului roman.

Contemporan cu Sava Gotul este Niceta de Remesiana un episcop (intre 380-420) de origine daco-romana, care este considerat de patrologul Stefan Alexe ca fiind "inzestrat cu darul cantarii si cu dragostea pentru cantarea in comun( . ) a facut din muzica psltica un instrument util in activitatea sa" .

Episcopul Niceta este autorul unui cunoscut imn de preamarire a lui Dumnezeu, scris in limba latina si raspandit la toti crestinii inca din acea vreme - Te deum laudamus (Pre tine te laudam), dar si a primului tratat consacrat educatiei in general dar mai ales celei muzicale -De psalmodiae bono - in care gasim istoria teologica si liturgica, istoria literaturii si a pedagogiei si istoria muzicii romanesti bazata indeosebi pe muzica bizantina.

Autorul acestui tratat a dorit sa scoata in evidenta puterea imensa a muzicii asupra omului sau mai bine spus asupra sufletului sau atragand atentia asupra celor mai importante calitati pe care trebuie sa le indeplineasca muzica de cult: sa fie facuta cu inima curata, sa exprime armonia cu cugetarea, sa evite exagerarile teatrale, sa fie comuna, omogena si uniforma. Din acest punct de vedere acesta apare ca un adevarat teoretician al educatiei muzicale, la vremea cand se pun temeliile imnografiei crestine, care trebuie sa devina principalul mijloc de manifestare a noii credinte.

Lucrarea isi propune sa raspunda unor acuzatii orientale, care preced sinodul de la Laodiceea considerand ca intonarea de psalmi si de imne nu concorda cu evlavia necesara cultului crestin. Sinodul amintit pune capat acestor ofensive subtile care tinteau eliminarea profetiilor despre venirea lui Mesia, opinie sustinuta cu vehementa in cultul crestin primar. Niceta de Remesiana aminteste indemnurile de a practica psalmi, imne si cantari duhovnicesti si marturii din vechiul Testament: cantarea lui Moise la iesirea din Egipt, cantarea Deborei din Deuteronom, psalmii lui David si cantarea din chitara care a potolit duhul rau care il chinuia pe Saul ( in citharasua viter imno fortiter canens, malignum spiritum qui operahatur in Saule aompescuit). Cei mai multi psalmi apartin acestui cantorum princeps adica regele cantaretilor.   

Lucrarea este anuntata in una anterioara - Despre priveghere, De vigiliis, in care promite sa se ocupe in mod special de problemele de evlavia imnalor si a psalmilor, cat sunt de placuti lui Dumnezeu.

Cel mai important reprezentant al patristicii balcanice, Niceta de Remesiana, considera cantarea un prinos de jertfa duhovniceasca si citeaza ca exemple evanghelice cantarea lui Zaharia la ascultarea rugaciunii de a i se dea un copil, cantarea ingerilor la Nastera Domnului, cantarea copiilor la intampinarea Domnului in templu, cantarea mantuitorului si a Apostolilor la Cina cea de taina si indemnurile Apostolului Iacob si cele din Apocalipsa privind rolul cantarii psalmilor, imnelor si cantarilor duhovnicesti in viata crestinilor. Acestea sunt modelele adevarate ale cantarilor crestine si reprezinta noua jertfa spirituala considerata mai de pret decat jertfele de animale.

Cunoscator al literaturii patristice a epocii, episcopul Niceta il citeaza pe sfantul Ciprian, cu lucrarea sa, "Ad Donatum" : Sa rasune masa de psalmi caci tu ai o memorie buna si o voce melodioasa() mai mult hraneste pe cei dragi daca vom avea o auditie spirituala.

Cantarea de preamarire a lui Dumnezeu - in conceptia nicetiana- ne uneste cu sfintii, cu profetii, cu mucenicii si cu ingerii, toti slavindu-si Creatorul. Conceputa ca o parte integranta a cultului, cantarea trebuie executata in acest spirit si autorul merge chiar spre indicatii metodice, de invatare si de interpretare corespunzatoare:cantarea inslesnesneste invatarea mai rapida si mai temeinica a textelor Facile retinetur dum frequentius psaltiurr. Et guod legis austeritas ab humanis mentibus extorquere non poterat, haec per dulcendinem cantonis expromit. Nam quicquid lex, quicquid prophetae, quicquid evangelia ipsa receperunt, in his carminibus suavi meditantium dulcedine continetur adica, mai usor se retine cand se canta. Si ceea ce austeritatea legii nu poate sa scoata de la ceea ce cuprind legea, Profetii si Evanghelia insasi se gasesc in dulceata placuta, in aceste cantari. Principalele consideratii din acesta opera sunt:

Referat: Istoria cinematografului - pe ani Referat: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film

- ascultandu-se cu placere cand se canta, psalmul patrunde in suflet, in timp ce-l desfata;

- insusirea temeinica este asigurata prin repetitie, facuta cu placere prin intermediul muzicii;

- psalmodierea inlesneste intelegerea dar si trairea textului, de aici deriva obligatia sincronizarii celor doua elemente: sunetul sau melodia sa se cante in armonie cu sfintele invataturii Sonus estiam vel melodia consentiens sanctae religioni psallatur;    

- cantarea psalmilor ofera posibilitatea contactului permanent cu invatatura crestina, dominata de nasterea , patimile si invierea Mantuitorului;

- prin intermediul lui David, Dumnezeu a pregatit acea bautura care este dulce la gust prin cantarea si in stare sa vindece ranile pacatelor ;

- cantarea psalmilor este un prilej de imbogatire sufleteasca, in aceeasi masura in care in diferitele mancaruri desfata trupul;

- cantarea aduce impacarea intre oameni caci nimeni nu poate canta Domnului cu inima invrajbita de ura, aici intalnindu-se cu contemporanul sau, Sfantul Vasile cel Mare, care se intreba cum poti sa fii dusman cu cel impreuna cu care ai cantat psalmi ;

- psalmii indeplinesc acest rol exceptional, cu conditia sa fie cantati nu numai din gura ci si din inima;

- o alta conditie de baza a cantarii crestine, formulata de Niceta de Remesiana, priveste evitarea teatralitatii : sa nu se strige ca in piesele tragice, ci sa arate adevarul duh crestin; sa nu se asemene cu ceea ce este teatral, ci sa urmareasca sa determine pocainta pentru pacate;

- in cantarile crestine pruncul isi afla hrana materna, copilul ceea ce sa laude, adolescentul ceea ce- i indrepteaza viata proprie, tanarul ceea ce sa urmeze, batranul modul de rugaciune. O invata pe femeie bunacuviinta. Orfanii isi gasesc parintii, vaduvele pe cei ocrotitori, cei saraci pe protectori, strainii pe paznic.

- prin cantare se arata Dumnezeu, chipurile idolilor sunt luate in deriziune, credinta se practica, se repudiaza viclenia, se instaureaza dreptatea, se opreste nedreptatea ; este laudata milostenia, cade cruzimea, reinvie adevarul, este condamnata inselaciunea; este acuzata durerea, se recomanda inocenta, se leapada mandria, se inalta smerenia ; se predica pocainta, se arata ca pacea trebuie urmata, se cere pretectia impotriva dusmanilor, se promite eliberarea, se nazuieste spre ceva sigur. Si ceea ce este mai presus de toate, se canta tainele lui Hristos.

Acest superb poem inchinat muzicii se completeaza cu cel care sondeaza resorturile pshihologice ale acestei arte puse in slujba idealurilor crestine.

Pornind de la ideea ca nu toti credinciosii au o voce melodioasa si cantabila, ierarhul ce trebuie inregistrat ca cea mai veche personalitate reprezentand pedagogia din spatiul balcanic, crede ca se impune o tinuta artistica deosebita pentru cantarea religioasa realizabila printr-o intensa educatie muzicala. De aceea el formuleaza recomandari practice pentru interpretare, precizand ca fiecare este invitat sa-si asocieze vocea cu umilinta in cadrul comunitatii care canta. Pentru cei mai putin dotati, el recomanda sa cante cu voce mai redusa, astfel ca sa nu tulbure pe ceilalti. Toate acestea releva un exceptional cunoscator al problemelor cu care se confrunta un educator muzical, un fin observator al psihologiei. Este important de precizat si vasta diversitate de genuri muzicale la care se refera "De psalmodiae bono" : canticum, carmen, lauda cantatio, misterius hymnus, meditium, psalmus, spiritualia cantica, cantilena, decantatione, cantor, cantiones davidicas, chrous, psalto, vox, lauda, sonet, cantorum princeps etc.

Lucrarea ne ofera informatii de exceptie pentru organizarea cultului crestin din spatiul balcanic si al stramosilor nostri. Utila este si remarca lui A. L. Tautu, citata de exegetul lui Niceta de Remesiana, care scrie ca ritul SfantuluiNiceta n-a fost nici grec - bizantin, nici roman- latin, ci a fost ritul propriu al marei unitati ecleziastice a liricului, a Dacilor, format prin cladirea elementelor locale daco- latine, asupra schemei liturgice primare stabilite de Sfintii Apostoli si primilor ucenici raspandotiri ai crestinismului in toate centrele principale, rit care mai exact s-ar putea numi daco- latin. De altfel si apartenenta vestitului imn, Te Deum Laudamus, Te Domine confitemur poate fi intarita de ideile lucrarii analizate.

In general cantecele nicetiene exprima ideea de unitate a oamenilor cu sfintii, profetii, mucenicii si cu ingerii care isi slavesc Creatorul, asa cum a explicat-o el insusi.

Un alt moment important in evolutia muzicii bizantine romanesti il constituie Gerardo din Sagredo, un episcop carturar din localitatea banateana Morisena, ce devine in scurt timp un bun organizator de scoala, dar si un adevarat teoretician. Acesta este conducatorul celebrei manastiri Cenad si a scolii de la Morisena in care se invata si muzica, acestea fiind atestata inca din secolul al XI-lea, atunci cand slujba se facea in limba greaca.

Scoala in discutie este un argument stabil pentru inscrierea inca de la inceputul mileniului I a educatiei muzicale religioase in orbita inter-culturala. In aceasta orbita, trimiterea la antichitatea elina, inca la acea vreme, este caracteristica de baza a scolii, organizata dupa modelul scolilor de cant din Italia, Germania si Franta, cu un local propriu, cu doi profesori, specializati pe cele doua domenii de baza : lectura si muzica. Scoala de la Morisena, viata monahala de la Cenad si muzica practicata aici au fost un model in zona balcanilor.

Adept al muzicii vocale, orientale, Gerardo stabileste muzicii un loc central in educatia religioasa a credinciosilor, fapt atestat de valoroasa sa lucrare Deliberato( . ) asupra hymnum trum puerorum.

Organizarea vietii bisericesti, culminand cu intemeierea primelor mitropolii in Tara Romaneasca si in Moldova, in secolul al XIV-lea, in paralel cu organizarea politica a celor doua principate romane, corespunde unei alte etape de structurare a muzicii bizantine in tara noastra. Pe plan muzical se cere, pe de o parte, racordarea la noile reforme ale cantarii realizate si definitivate la Constantinopol si in alte centre ortodoxe orientale, pe de alta parte se are in vedere depasirea formei simple de prelucrare a cantarilor bisericesti, dupa auz, conform modelului oferit de practica populara. Aceasta presupune trecerea la o activitate cvasi - institutionalizata, mai ales in manastiri, unde fiecare calugar are ucenici, pe care ii invata elementele de baza necesare cultului si cantarile bisericesti in concordanta cu noile cerinte ale unor reformatori de talia lui Ioan Cucuzel. Apare astfel scoala de muzica de psaltichie care, incepand din secolul al XIII- lea, este singura institutie de invatamant din trecutul cultural romanesc. In aceste centre manastiresti si episcopale se vor pune bazele invatamantului ce va genera traducerile si apoi letopisetele, dar si primele manuscrise muzicale. Se poate vorbi, de aici inainte, de aparitia specialistilor, dascali si psalti, care ii invatau pe discipoli cantarile de cult. Acest proces de invatare, chiar in forme incipiente, este legat de aparitia manuscriselor muzicale, atat ale celor care cuprindeau textele cantarilor cat si ale celor care vor face loc notatiei muzicale si explicarii ei.

In secolul al XIV-lea romanii transilvaneni aveau o organizare bisericeasca asemanatoare cu a romanilor de la sud si est de Carpati, in frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau insa un sediu stabil, ci erau nevoiti sa stea acolo unde le permiteau carmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci.

Dupa ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei - creat in 1541, cand Ungaria a fost transformata in pasalac turcesc, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit in acest oras, se pare din 1572, unde a ramas pana la inceputul secolului al XVIII-lea.

Aici au pastorit mitropolitii Ghenadie I (1579-1585), sprijinitor al diaconului tipograf Coresi din Brasov, Ioan de la Prislop (1585-c. 1605), in timpul caruia Mihai Viteazul a ridicat o noua catedrala si o resedinta mitropolitana in Alba-Iulia Simion Stefan (1643-1656), sub care s-a tiparit Noul Testament de la Alba-Iulia din 1648, prima editie in limba romana si altii.

Biserica Ortodoxa Romana din Transilvania a avut permanente legaturi cu domnitorii si ierarhii din Tara Romaneasca si Moldova ce au ridicat biserici si manastiri in Transilvania: Prislop, Lancram, Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului, Toplita, Catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ridicata de Mihai Viteazul, biserica din Turnu Rosu-jud. Sibiu de Matei Basarab, manastirea de la Sambata de Sus, toate ctitorita de Constantin Brancoveanu s. a. In schimb, un numar de manastiri si biserici de mir din Tara Romaneasca si Moldova erau ctitorii ale transilvanenilor.

Trebuie consemnat Biserica Ortodoxa Romaneasca din Transilvania nu era o religie de stat, oficiala, ci dimpotriva, o religie "tolerata", spre deosebire de celelalte patru confesiuni care aveau statutul de "recepte". Dupa ce Transilvania a ajuns sub stapanirea Habsburgilor (1688-1918), o parte infima a clerului, si credinciosilor romani au fost siliti, prin presiuni si amagiri, sa accepte "unirea" cu Biserica Romei (1698-1701), in timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a ajuns astfel la o "dezbinare" a Bisericii romanesti, desi pur formala, caci in afara de recunoasterea primatului papal, intreaga doctrina, cultul si organizarea noii Biserici unite au ramas neschimbate.

In 1701, Curtea din Viena a desfiintat vechea Mitropolie ortodoxa a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, iar in locul ei s-a creat o Episcopie unita, supusa arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom. Sediul ei a fost mutat apoi la Fagaras (1723) si Blaj (1737) si ulterior, in 1853, a fost ridicata de papa la rangul de Mitropolie. In 1810 au obtinut dreptul de a-si alege un episcop de neam roman, pe Vasile Moga, stabilit in Sibiu, ce s-a interesat, in pofida restrictiilor ce i-au fost impuse, de scolile romanesti din eparhie, de pregatirea preotilor, de tiparituri, dar a militat si pentru emanciparea politico-sociala a neamului sau.

Spre deosebire de Tara Romaneasca si Moldova, in Transilvania n-au existat manastiri mari din cauza ca nu era nici o clasa conducatoare cu stare materiala corespunzatoare, care sa contribuie la ridicarea lor. Aici traia numai un popor de tarani, indrumat de putinii lor ierarhi si de preoti. Ei au ridicat un numar apreciabil de schituri si manastiri ortodoxe si au sprijinit si anumite actiuni cu caracter cultural.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea a activat la Brasov unul din cei mai vechi tipografi din vechea cultura romaneasca, diaconul Coresi, originar din Targoviste. El a tiparit peste 25 de carti, in slavona si romana.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator au activat marii carturari uniti Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Sincai (1754-1816) si Petru Maior (1756-1821), autorii unor remarcabile lucrari istorice si lingvistice, prin care cautau sa dovedeasca originea romana a poporului roman si a limbii sale, precum si continuitatea elementului roman in Dacia.

Ca si dincolo de Carpati, in incinta unor manastiri si schituri din Transilvania si Banat functionau scoli pentru copiii din satele invecinate. O scoala romaneasca cu vechi traditii era cea din incinta bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului.

Datorita lipsurilor materiale prin care treceau, manastirile de aici n-au ajuns niciodata sa poata desfasura o activitate culturala si filantropica la nivelul celor de peste munti. De altfel, prin anii 1761-1762, majoritatea manastirilor si schiturilor existente atunci in Transilvania, peste 150, au fost distruse cu tunurile sau incendiate, din ordinul generalului Nicolaei Adolf Bukow, trimisul imparatesei Austriei, Maria Tereza.

Practic, dupa aceasta data, in Ardeal a incetat orice urma de viata monahala.

Revolutia cu caracter national-social din 1821, care a dus la crearea statului roman modern, a deschis o epoca noua si pentru Biserica Ortodoxa Romana. Regulamentele Organice au pregatit, intr-o prima faza, unificarea organizatiei Bisericii din Tara Romaneasca si Moldova.

In ianuarie 1859 a avut loc o prima etapa a procesului de unificare politica romaneasca, prin unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, sub conducerea unui singur domn, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

La 3 decembrie 1864, printr-un decret semnat de A.I. Cuza, s-a proclamat "autocefalia" sau "independenta" Bisericii din noul stat si constituirea unui Sinod general al acestei Biserici, masura absolut necesara pentru realizarea unificarii bisericesti. In acelasi scop, la 11 ianuarie 1865 s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de "mitropolit primat".

In timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de masuri care au dus la schimbari profunde in viata bisericeasca, de pilda, secularizarea averilor manastiresti in 1863, iar in 1872, s-a elaborat Legea Organica, prin care s-a constituit Sfantul Sinod, cea mai inalta autoritate in Biserica Ortodoxa Romana.

Sfantul Sinod era alcatuit din: mitropolitul primat ca presedinte, din mitropolitul Moldovei, cu sufraganii lor, episcopii de Ramnic, Buzau, Arges si respectiv Roman, Husi si Dunarea de Jos (Galati), infiintata in 1864 si cate un arhiereu-vicar la fiecare eparhie.

Dupa proclamarea independentei de stat a Romaniei la 9 mai 1877, au urmat noi tratative cu Patriarhia, in vederea recunoasterii autocefaliei, care era un act pur formal, caci Biserica romaneasca s-a bucurat si pana atunci de o situatie speciala, in comparatie cu alte Biserici ortodoxe, de o autocefalie relativa fata de Patriarhia Ecumenica. Abia la 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a dat obisnuitul "tomos", pentru recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Romania.

Biserica romaneasca din Bucovina, Episcopia de Cernauti, a fost ridicata la treapta de Mitropolie, in 1873, autoritatile habsburgice impiedicand orice legatura ale ei cu celelalte eparhii romanesti.

Biserica din Moldova de dincolo de Prut, Basarabia, trecuta in stapanirea ruseasca in 1812, s-a constituit intr-o Arhiepiscopie, cu sediul la Chisinau, dependenta de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul ei carmuitor a fost romanul Gavriil Banulescu Bodini (1812-1821) sub care s-a infiintat un Seminar teologic la Chisinau si s-a tiparit o noua editie romaneasca a Bibliei la Petersburg.

Biserica Ortodoxa din Transilvania a fost carmuita, in aceasta perioada, de marele ierarh aroman Andrei Saguna, ce a reusit sa restaureze vechea Mitropolie a Transilvaniei, in 1864, de data aceasta, cu sediul la Sibiu si a dat o noua organizare mitropoliei, prin cunoscutul Statut Organic din 1868, dupa care s-a condus Biserica din Transilvania pana dupa 1918 si ale carui principii au stat si la baza legiuirilor bisericesti ulterioare din intreaga Biserica Ortodoxa din Romania intregita.

Doua sunt principiile de baza ale acestui Statut:

autonomia fata de stat

sinodalitatea, adica participarea laicilor, in proportie de 2/3 alaturi de mireni, 1/3, la conducerea vietii bisericesti la toate nivelele ei: Adunarea parohiala si Consiliul parohial, Adunarea si Consiliul eparhial si Congresul National Bisericesc (pentru intreaga Mitropolie).

A acordat o atentie deosebita invatamantului romanesc: Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, gimnaziul ortodox roman si aproape 800 de scoli elementare "confesionale", numai in Arhiepiscopia Sibiului (in toata Transilvania si in Banat existau peste 2700 de astfel de scoli), a infiintat o tipografie eparhiala la Sibiu (1850), existenta si azi, in care a tiparit aproape toate cartile de slujba, manuale didactice, lucrari istorice si de alt gen, precum ziarul Telegraful Roman, care apare fara intrerupere din 1853 pana azi. In 1861 s-a numarat printre cei care au infiintat Asociatia transilvana pentru cultura si literatura poporului roman din Transilvania, Astra, fiind primul ei presedinte.

In aceasta perioada s-a dezvoltat si presa bisericeasca: Telegraful Roman la Sibiu (1853 - pana azi), Biserica si Scoala la Arad (1877-1948), Foaia Diecezana la Caransebes (1886-1948), Biserica Ortodoxa Romana la Bucuresti (1874 pana azi), Candela la Cernauti (1881-1946), Revista Teologica de la Sibiu (1907-1947); o serie de alte foi din Transilvania si Banat cu caracter politic, literar, scolar, economic erau redactate tot de preoti.

S-a dezvoltat invatamantul teologic, prin Seminariile de la Socola-Iasi (1803), Bucuresti, Buzau, Arges (l836), Ramnic (1837), Husi (l852), Roman (1858), Ismail-Galati (l864), prin Facultatile de Teologie din Iasi, cu o existenta scurta (1860-1864), apoi prin cele din Cernauti (1875, in locul vechiului Institut Teologic, infiintat in 1827) si Bucuresti (1881).

In Transilvania se infiinteaza Seminarii si Institutii teologice la Blaj (1754), Sibiu (1811), Arad (1822) si Caransebes (1865). Biserica din Ardeal si Banat a pus bazele a peste o suta de fonduri si fundatiuni, din care se acordau burse si ajutoare elevilor, studentilor si tinerilor meseriasi saraci.

Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei, cu vechea Romanie in 1918 prin care s-a creat statul roman unitar, a dus si la o serie de prefaceri in viata Bisericii.

Dupa 1918, statul a preluat, mai cu seama in Transilvania, multe din atributiile care reveneau pana atunci Bisericii, cum ar fi in invatamant, rolul ei limitandu-se de acum inainte mai mult la probleme spirituale.

Ierarhii din tinuturile alipite au intrat in componenta Sfantului Sinod din Bucuresti, iar intre 18 - 31 decembrie 1919, in scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvaneanul Miron Cristea, pana atunci episcop de Caransebes, unul din marii luptatori pentru Unire.

Indata dupa aceea, au inceput lucrarile de unificare bisericeasca, incheiate la 6 mai 1925, cand s-a promulgat Legea si Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Sagunian.

La 4 februarie 1925, Sfantul Sinod a hotarat sa infiinteze Patriarhia Ortodoxa Romana, iar mitropolitul primat sa fie ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru infiintarea Patriarhiei a fost promulgata la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc investitura si inscaunarea primului patriarh Miron Cristea (1925-1939).

Urmasul sau a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948), autor a numeroase lucrari teologice originale, traducator din literatura teologica rusa. Sub acesti doi patriarhi s-au infiintat cateva eparhii noi la Oradea, Cluj, Constanta, Maramures, Timisoara si o Episcopie misionara pentru romanii ortodocsi din America.

S-a dezvoltat invatamantul teologic prin Facultati de Teologie la Bucuresti (din 1881), Cernauti (1875) si Chisinau (1927), Academii teologice in Sibiu, Arad, Caransebes, Cluj si Oradea si o serie de seminarii cu 8 clase.

O serie de preoti au fost prezenti in viata culturala a tarii: prozatorii Gala Galaction si Ion Agarbiceanu, arheologul Constantin Matasa, intemeietorul Muzeului din Piatra Neamt, istoricii Gheorghe Ciuhandu, Candid Muslea si altii, folcloristii Teodor Balasel din Valcea, Gheorghe Dumitrescu din Bistrita-Mehedinti, specialistul in muzica bizantina Ioan Petrescu de la biserica Visarion din Bucuresti etc.

Au aparut o serie de noi periodice bisericesti, pe langa cele vechi: Biserica Ortodoxa Romana si Studii Teologice la Bucuresti, Candela la Cernauti, Revista Teologica la Sibiu, Luminatorul si Misionarul la Chisinau, buletine eparhiale pentru fiecare eparhie.

S-a dezvoltat arta bisericeasca cu toate ramurile ei, indeosebi arhitectura si pictura, prin bisericile monumentale ridicate intr-o serie de orase ale tarii, mai ales in Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timisoara, biserici in Targu Mures, Sighisoara, Turda, Resita, Satu Mare, Zalau, Craiova, Buzau, Constanta, Galati, Piatra Neamt, Balti etc.); s-au refacut ori s-au ridicat din temelie cateva manastiri.

Ca urmare a organizarii vietii bisericesti in tara noastra prin aparitia celor doua mitropolii si a mai multor episcopii si cantarea religioasa intra intr-o alta etapa. Ea incepe sa fie inscrisa in carti speciale, cuprinzand texte si apoi si neume muzicale, fiind insusita in cadrul unor scoli de muzica, adevarate surse ce incep sa fie specializate. Asa vor aparea primele incercari de manuale, cu indicatii metodice rudimentare si cele dintai manuscrise psaltice, scrise de romani pentru romani si care jaloneaza istoria muzicii noastre.

Aceste doua momente, al aparitiei manuscriselor si al scolilor si dascalilor conscrati cantarii de cult, coincid sau urmeaza celor ale definitivarii procesului de codificare a textelor liturgice in muzica practicata in toata lumea ortodoxa si aparitiei melugilor, musurgilor si maistorilor, care compun sau infrumuseteaza melodii pe texte mai vechi.