Actiunea de romanire a cantarilor psaltice

Pentru a intelege procesul de romanire a cantarilor psaltice trebuie sa aflsm ce inseamna termenul de romanire. Acesta nu poate exprima decat o autohtonizare sau o traducere in limba romana a cantarilor psaltice.

Ca si in cazul inceputurilor muzicii bisericesti, acest proces de adaptare a cantarilor bizantine la caracteristicile locale nu se stie cu exactitate cand a aparut pentru prima data.

In prima jumatate a secololui XVI-lea se traduc primele carti liturgice in limba romana, iar tiparirea lor se face in cea de a doua jumatate a aceluiasi secol. O suta de ani mai tarziu se incepe traducerea cartilor de strana dupa care se canta, cu exceptia Octoihului

Cea mai veche piesa muzicala cunoscuta pana acum - care reprezinta si un inceput al cantarii corale in tara noastra - este oda Ia de pre noi Tu, Doamne, mania Ta, din colectia Odae cum harmoniis a lui Honterus.

In anul 1570 este scrisa cartea de cantari cunoscuta sub numele de Fragmentul Teodorescu avand opt pagini ce cuprindeau cantari de psalmi, cantari versificate, scrise in limba romana, traduse din Cartea de cantece calvine a lui Francisc David. Acesta a avut la baza si Caretea de cantece a lui Szegedi Gergely din 1569 , care era de asemenea calvina.

Orasul Brasov este renumit mai intai prin faptul ca, pentru prima data s-a citit in limba romana Evanghelia si Apostolul, apoi s-a rostit, tot pentru prima data, Crezul si Tatal nostru si s-au tinut cele dintai predici, in care crestinii interpretau Evangheliile. Prima carte de strana introdusa la biserica din Schei si in scoala de aici a fost Octoihul mic, transcris de Oprea Diacul la 1570.

In acesta perioada se inlatura de la sctana cantarile in limba slavona si se introduc cele in limba romana deoarece una din materiile principale care se predau in aceasta scoala era muzica bisericeasca iar cantarile formau o parte integranta a slujbei care trebuia romanizata. Bineinteles ca Octoihul slavonesc s-a scos de la strana si de la scoala introducandu-se cel in limba romana.

Actiunea de romanire a cantarilor psaltice apare mai tarziu in Tara Romaneasca si Moldova, mai exact la jumatatea secoluli al XVII-lea. Acesta convertire a cantarilor psaltice la limba romana nu s-a facut imediat, astfel ca in acea vreme inca se canta in cele doua limbi la strana din dreapta in limba greaca iar la cea din stanga in romaneste.

La data de 3 aprilie 1657, dupa modelul bisericilor din Caransebes si Lugoj, este infiintata Scoala romaneasca din fagaras de catre principesa Lorantffi care duce o actiune de convertire la Reforma populatiilor din imperiu.

In Tara Romaneasca pe vremea domnitorului Constantin Brancoveanu, se canta in lsimba romana la strana din partea dreapta, de vreme ce exista incheiat in anul 1713 manuscrisul lui Filothei sin Agai Jipei, care cuprinde toate cantarile in limba romana si, bineinteles, in strana din partea stanga se canta in limba greceasca de catre Stravinos grecul.

Epoca in care a trait Constantin Brancoveanu (1688-1714) a fost una de renastere culturala si artistica a Tarii Romanesti care a devenit un centru nu numai politic ci si cultural pentru sud-estul Europei si Orientul ortodox, aflat sub apasarea musulmana. Constantin Brancoveanu a alcatuit un plan maret de inflorire a culturii romanesri reusind sa faca din epoca sa un punct culminant al evolutiei culturale inceputa in tara de mai bine de doua secole fiind alaturi de mari carturari straini si din tara ca: Stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanu, episcopii Mitrofan si Damaschin de Buzau, fratii Radu si Serban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, fratii Teodor, David si Matei Corbea, patriarhul Dositei si Hrisant Nottara si altii.

In tot acest timp numarul scolilor sporeste si se infiinteaza cinci tipografii. La Bucuresti, Buzau, Snagov, Ramnic si Targoviste, tiparindu-se zeci de carti, atat bisericesti cat si alice.

Totusi in biserici slujba era facuta si in limba romana si in limba graca, cea de a doua nu prea era inteleasa de lume, astfel ca domnitorul Brancoveanu infiinteaza scoli speciale in care cantecele erau invatate pe note si in limba romana.

Cel ce foloseste pentru prima data acest termen de romanire si care il promoveaza indeajuns ca sa creeze un nou inceput al muzicii crestine, este Anton Pann .

Romanirea cantarilor bisericesti poate fi urmarita in patru fraze:

- de la aparitia lor pana spre sfarsitul secolului al XVII-lea, faza in

care cantarea romana se face pe "cale orala", fara neume bizantine;

- din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, pana la reforma lui

Christan;

- pana la Macarie si Anton Pann;

- de la Dimitrie Suceveanu, Neagu Ionescu, Stefanache Popescu

etc., pana la Popescu Pasarea, ultimul care si-a spus cuvantul in

procesul de romanire a cantarilor eclesiastice.

Cel de-al doilea pas al romanirii cantarilor psaltice poate fi impartit la randul lui in doua etape:

a)      romanirea cantarilor psaltice la Filothei sin Agai Jipei;

b)      romanirea cantarilor psaltice la Moldovlahul, Iosif Protopsaltul de la Neamt si la alti psalti din ultimele decenii ale veacului XVIII si primele decenii ale celui de al XIX-lea.

Opera de traducere din greceste a cartilor de strana era legata de dificultatea potrivirii textului romanesc la melodia bizantpina traditionala, care nu putea fi schimbata. Aceasta impunea randuirea cuvintelor romanesti in asa fel, incat sa aiba ritmul cerut de necesitatile muzicale.

Filothei sin Agai Jipei (1639-1722) realizeaza prima si cea mai suprinzatoare opera muzicala ecleziastica romaneasca ajutat de temeinica lui cultura teologica, filologica si mai ales muzicala, acumulata in tara si la Athos. El este primul psalt care, datorita conceptiei sale umaniste inaintate, si-a propus si a realizat o caret de Psaltichie, in limba romana, adaptand textile romanesti, luate fie din manuscrisele existente, fie din traducerile facute de el personal, la melodiile traditionale bizantine si invers.

Asadar, prima carte cu neume muzicale psaltice, in limba romana, cunoscuta pana acum pe teritoriul Romaniei este manuscrisul de sub cota nr.61, de la Biblioteca Academiei Romania, terminat de scris la 24 decembrie 1713, ucenic al parintelui Teodosie din aceasta mitropolie. Daca tinem seama de marele numar de cantari din aceasta Psaltichia el trecuse cu mult de 70 de ani, putem afirma ca Filothei a inceput opera de romanire a cantarilor cu multi ani inainte de anul 1713, si anume incepand din ultimele decenii ale secolului XVII.

Manuscrisul lui Filothei are 259 folio si cuprinde aproape toate slujbele din timpul anului (1255 cantari), dupa cum urmeaza: Catavasiile, troparele, condacele si hvalitele fiecarui praznic imparatesc; randuiala utreniilor si a celor trei liturghii, irmoase veselitoare, urmate de polihronii si cantari in cinstea domnitorului, mitropolitului si al marilor demnitari; Paraclisul; o gramatica a psaltichiei vechi, foarte sumara; Anastasima, Antologhionul si Penticostaru, sfarsind cu Rugaciunea lui Filothei pentru Constantin Brancoveanu, la care se adauga, la inceputul manuscrisului, Anixandarele lui Iosif Protopsaltul de la Manastirea Neamt, iar la sfarsit o Doxologie a lui Balas, preotul taringradeanul, scrise mai tarziu de alta mana.

Referat: Istoria cinematografului - pe ani Referat: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film

Psaltichia romaneasca scrisa de Filothei sin Agai Jipei a fost promovta si cultivata in primul rand de el personal, apoi de catre psaltii si protopsaltii care au functionat la Mitropolia Ungro-Vlahiei in vremea lui Brancoveanu, si anume : Coman, dascalul domnesc, impreuna cu cei 50 de copii de la Scoala Domneasca de musichie, dintre care s-au evidentiat : Bucur Gramaticul- adus de domnitor special de la Sambata de Sus - , Stoica si Vasile, de asemenea dascali , Mihul, Bunea, Radul (tatal lui Sarban pevetul),Bogdan, Mihai si Matei gramaticii si Sarban pevetul, viitorul mare protopsalt al Tarii Romanesti.

Fragment din Anastasimatarul lui Filothei Ieromonahul

Anastasima (Anastasimatarul) lui Filothei Ieromonahul, scris la sfarsitul secolului al XVII.lea si inceputul secolului al XVIII-lea a fost transcris in intregime identic sau cu infime modificari neesentiale in mai multe manuscrise. Pana acum exista cinci asemenea manuscrise incepand cu unul care a fost descoperit in vara anului 1982 la Chinoviul romanesc Prodrom din Muntele Athos, manuscris scris in preajma anului 1717, si pana la cel al lui Acachie Ieromonarhul de la Caldarusani, terminat de scris in anul 1821.

Prezenta mai multor manuscrise ulterioare, identice cu cel al lui Filothei, confirma folosirea neintrerupta a muzicii lui in biserica romana.

Cel de-al doilea manuscris de psaltichie, in intregime in limba romana, afara de sase cuvinte in limba slavona care apare dupa cel al lui Filothei, este un Anastasimatar de 100 folio, scris pe la jumatatea secolului al XVIII-lea care se afla in Biblioteca Centrala Universitara din Cluj-Napoca. Cercetand indeaproape cantarile acestui Anastasimatar, canstatam ca acestea, cu mici deosebiri, neesentiale, seamana cu cele in Anastasima lui Filothei.

Primul mare protopslat, dupa Filothei sin Agai Jipei, care contribuie la romanizarea cantarilor, scriind, si mai ales prcticand muzica bizantina in limba romana, este Sarban, care la 1689 era pevet la Biserica din Curtea Domneasca, pe la 1716 gramatic, iar la 1733 era de mult protopsalt in locul tatalui sau Radu, functie in care poate fi urmarit pana in anul 1759, acoperind astfel nu mai putin de 70 de ani in strana Bisericii Domnesti, timp in care a avut multi ucenici si in care a cultivat si promovat muzica bizantina cu text romanesc.

De numele lui Sarban sunt legate si Catavasiile Florilor, pe care Macarie Ieromonahul le-a invatat de la dascalul sau, Constandin. Se presupune ca Sarban a fost ucenic al lui Filothei sin Agai Jipei deoarece el a promovat muzica romanesca a dascalului sau, si dupa manuscrisul sau manuscrisele sale, caci un ucenic al acestuia, Ioan sin Radului Duma Brasoveanu, termina de scris in Bucuresti la 1 august 1751, pe vremea lui Ioan Grigore Ghica voievod si a mitropolitului Neofit, o voluminoasa Psaltichie romaneasca, de 339 file, copie identica dupa cea scrisa de Filothei.

In predoslovia "catre cantaretii acestii carti si catre celalalt norod pravoslavic", mai bogat argumentata decat cea a lui Filothei - pentru ca lupta grecilor impotriva romanirii cantarilor se intetise - Ioan Duma arata cu textele din Noul Testament, ca fiecare popor poate canta in limba sa, "pentru ca iaste mai de folos fiestecarui neam crestinescu a canta pre limba sa decat pre limba altuia, pe care nu o intelege"[7].

Politica fanariota, care nu a putut impiedica desfasurarea actiunii de romanire a cantarilor, a ridicat tot felul de greutati in calea traducerii din greceste, mergand pana la defaimarea limbii romane, cum reiese din prefata lui Ioan Duma; autorul combate cu vehementa pe acei care "defaima si hulescu limba noastra cea rumaneasca, zicand ca iaste grozava si necuvioasa. De care lucru de vreme ce pizma nu sufere ciale de folos, unii ca aceia bine sa stie ca fiestecare om limba lui intru care s au nascut i se pare a fi mai frumoasa si mai lesne decat toate limbile. Pentru ca D(u)mnezeu nu cauta la frumusetea limbii, nici cantand cu buzele si cu limba, iar inima si mintea sa ramaie desarte si fara de roada . Primiti dar, o iubitori de dumnezeiestile laude, cinstiti parint(i) si de bun neam boiari si aceiia ce v-a impodobit D(u)mnezeu cu veselitoarea si de suflet folositoare musichie cantand pre dansa cu intelegere si cu dulciata sufleteasca"[8]

Ioan Duma isi incheie graitoarea si convingatoarea predoslovie cu indemnul : "sa nu pregetati a invatarea pe cat(i) le vor pohti" .

In cea de-a doua jumatate a secolului XVIII, romanirea cantarilor este continuata cu mai multa intensitate in Tara Romaneasca si Moldova, iar mai sporadic, si numai in anumite zone ale Transilvaniei. Evoluand in conditiile de transmitere orala, datorita lipsei de scoli organizate, incepand de la 1701 - cand o parte o romanilor ortodocsi s-au unit cu Roma - muzica psaltica de aici a dobandit un stil specific, fiind influentata de muzica altor confesiuni: de muzica occidentala si mai ales de muzica populara romaneasca. In

schimb, muzica bisericilor romanesti din Transilvania a fost mai ferita de influentele generate de epoca fanariota, de sursa greco - turco- araba.

La 4 iulie 1767 Constantin Ftori, plaslt al episcopiei Ramnicului - ucenic al dascalului Constantin din aceeasi episcopie, la randul sau ucenic al lui Sarban Protopsaltul - termina de scris un Antologhion romanesc de 339 de folio, care se afla in Biblioteca Academiei Romane si care cuprinde slujba din perioada Mireiului si a Penticostarului . Acest Antologhion ne dezvaluie faptul ca manuscrisul lui Constantin Ftori este o copie identica a unei parti insemnate din manuscrisul lui Filothei sin Agai Jipei, si anume a Antologhiului Stihirar si a Penticostarului Stihirar, micile deosebiri constand din numarul putin mai restrans aflate in manuscrisul lui Constantin Ftori. Cu aceasta se dovedeste faptul, semnificativ pentru noi, ca si in a doua jumatate a secolului XVIII, se cantau cantarile lui Filothei sin Agai Jipei.

In acelasi an cand Constantin Ftori rescrie, la Ramnic, Antologhionul prescurtat dupa mauscrisul lui Filothei sin Agai Jipei. Mihalache Moldoveanu, roman din Moldova, iscusit in stiinta cantarilor, impins de acelsi sentiment patriotic, a talmacit la Bucuresti Anastasimatarul grecesc in limba romana, in anul 1767. Acest manuscris, mentionat de Anton Pann, s-a pierdut sau poate inca nu s-a descoperit pana acum, ori mai degraba a fost intrainat de vreun calugar grec sau roman athonit. Aceasta opera a fost transcrisa insa de diferiti cantareti romani.

Cercetari viitoare ne vor ajuta, poate, sa identificam pe Mihalache Eftimivici cu Mihalache Moldoveanu, cel care a talmacit Anastasimatarul la 1767 si care a functionat ca dascal de musichie la scoala de la Sfantul Sava si la metocul[11] episcopiei de la Ramnic din Bucuresti pe la anii 1784 - 1786, cu "Mold.", cu Mihalache Iesanul), si cu "Mihalache cantaretul Sfintilor 40 de m(u)cenici".

In acest caz, Anastasimatarul lui Mihalache Moldoveanu (pierdut) ni se pastreaza in cele doua manuscrise - copii mai sus amintite. Luate separat, ele sunt incomplete, folosite insa anandoua la transcriere, am putut reconstitui o valoroasa opera care pana acum a fost considerata irecuperabila.

In afara de Anastasimatar, Mihalache Moldoveanu a scris in limba romana si alte multe cantari, dupa cum se poate vedea din diferite manuscrise, printre care mantionam cinci (greco-romane) de la Biblioteca Academiei Romane, scrise: primele doua in ultimile decenii ale secolului al XVIII-lea, al treilea in pragul secolului al XIX-lea, si celelalte doua la inceputul secolului al XX-lea. In primele doua manuscrise, gasim polieleul Robii Domnului, in cel de-al treilea o Slavoslovie, in cel de-al patrulea Ceea ce esti mai cinstita, iar in cel de-al cincilea un Heruvic, cantari care din punct de vedere stilistic fac trecerea de la prima la cea de-a doua etapa a acestei faze.

Aceasta perioada coincide si cu triumful definitiv al limbii romane in biserica - si cu o adevarata inflorire a ei, ce cunoaste pagini de inalta arta - intrucat ultimile carti care mai ramasesera netiparite - cele 12 Mineie dupa care se canta la strana - se tiparesc acum la Ramnic, sase de catre Episcopul Chesarie, intre anii 1776 -1779 si sase de Episcopul Filaret in anul 1780.

Cam in aceeasi vreme, o contributie la romanirea cantarilor aduce si Ion Psaltul, cum reiese dintr-un manuscris redactat pe teritoriul Romaniei aflat la Biblioteca Centrala de stat din Bucuresti. In acest manuscris sunt incluse un numar de sapte cantari in limba romana, unele traduse, altele adaugate de Ioan Psaltul, dupa diferiti autori greci si anume : un heruvic si un chinonic dupa Kiril Arhiereul de Tinos, doua heruvice dupa Ieremia Psalt(ul), un heruvic dupa Petru Domesticul, unul dupa Nicolau si un altul dupa un anonim.

Contemporan cu Mihalache Moldoveanul si Ioan Psaltul este Naum Ramniceanu ce contribuie si el la actiunea de romanire a cantarilor, scriind in anul 1788 un mic Antologhion care se afla in Biblioteca Academiei Romane si care, pe langa cantari in limba greaca, cuprinde (in limba romana) o propedie si sase cantari provenite din manuscrisul lui Filothei sin Agai Jipei.

Manuscrisul dovedeste, prin continutul sau, ca Naum Ramniceanu a cultivat nu numai in Tara Romaneasca ci si in Transilvania si Banat, aceeasi muzica romaneasca pe care o promovasera Filothei sin Agai Jipei in Tara Romaneasca, in pragul secolului al XVIII-lea, Bucur Gramaticul la Sambata de Sus in prima jumatate a secolului al XVIII-lea si Ioan Duma la Brasov si Tara Barsei - in a doua jumatate a aceluiasi secol.

Insemnatatea manuscrisului lui Naum Ramniceanu consta si in aceea ca el contine cantari grecesti pe care Filothei sin Agai Jipei - cu opt- noua decenii mai devreme - le-a tradus in limba romana, pastrand intocmai linia melodica cu care ele au circulat in versiunile grecesti.

Concomitent cu actiunea de romanire a cantarilor, asistam la o vadita patrundere a influentelor orientale care va afecta cantarea psaltica din Tara Romaneasca si Moldova, caci odata cu instauarea domniilor fanariote vin in tara - dupa relatarea lui N. Filimon - "o multime de cantareti de sarai si bisericesti."

In aceste vremuri de framantari politice si sociale, timp in care muzica

bizantina trece prin tranformari structurale si stilistice, apare la Manastirea Neamt, in ultimul sfert de secol al XVIII-lea, Scoala muzicala romaneasca din epoca lui Paisie Velicicovski, initiata si condusa de Iosif Monahul si continuata de ucenicul sau Visarion Ieromonahul.

Cantari romanesti talmacite sau compuse de Iosif Protopsaltul gasim in foarte multe manuscrise pastrate in bibliotecile de la manastirile Agapia , Varatec si mai ales in cea de la Neamt, ca si in Biblioteca Academiei Romane.