Remediul este mai rau decat raul insusi

Remediul este mai rau decat raul insusi

In urma cu douazeci si cinci de secole, pe insula Kos, Grecia, un profesor de medicina purtand o barba lunga, Hipocrate, asezat la umbra unui platan oriental de pe varful unei coline incantatoare, adresa disci-polilor sai un aforism substantial si profetic: "Hrana ta va fi leacul tau". Nimeni pana in ziua de azi nu a fost mai elocvent in a preda un mod de a trai.

Profesiunea medicala pretinde ca se straduieste sa urmeze invata-tura Parintelui tuturor Medicilor si, intr-adevar, toti adeptii ei sunt obli-gati, inainte sa-si obtina diploma, sa pronunte juramantul lui Hipocrate, una din cele mai sublime declaratii de inalta valoare morala care au fost redactate vreodata. Astazi insa mii de cercetatori, bacteriologi sau chi-misti, in laboratoare de un alb imaculat si echipate cu aparate straluci-toare, incearca sa puna la punct panacee magice si sintetice pentru bolile cunoscute. Deviza lor pare a fi, contrazicand-o pe cea a lui Hipocrate, "Vei lua drept leac ultima noastra inventie".

Si, totusi, in ciuda progreselor tehnologice si a miliardelor cheltuite pentru programele de cercetare medicala, spitalele si azilurile sunt pline de bolnavi si de dezechilibrati. Chiar si in Statele Unite, tara abundentei materiale si a standardelor de viata cele mai ridicate de pe glob, este mai greu sa gasesti o persoana intr-adevar sanatoasa si radioasa, decat o per-la in interiorul unei scoici. In ciuda standardelor foarte scazute pentru masurarea aptitudinii fizice, circa 40% dintre tinerii americani au fost declarati inapti pentru serviciul militar in timpul ultimului razboi mon-dial. Asa incat aceasta tara, care este cea mai bogata din lume, se numa-ra, in acelasi timp, printre cele in care starea de sanatate este dintre cele mai precare. De ce? La ce ne putem astepta in viitor?

Previziunile in ceea ce priveste cresterea continua a mortalitatii da-torate cancerului, dar si bolilor de inima si circulatorii sunt mai degraba pesimiste.

In mod sigur, tehnici si medicamente noi vor intra in lupta impo-triva acestor ucigasi. Unele vor fi eficiente, dar cea mai mare parte a noilor produse sunt, dupa cum declara chiar cei care le fabrica, niste esecuri. Cum nici un medicament nu este inofensiv, noile produse tre-buie cu atat mai mult sa inspire temeri, cu cat reactiile pe care le-ar putea produce sunt inca necunoscute si risca sa nu se manifeste decat mult mai tarziu. Dependenta de medicamente constituie un alt inconve-nient serios, iar atunci cand unii profani folosesc medicamente prescrise altora, consecintele pot fi intr-adevar catastrofale.

Pacientii vin fuga la cabinetele medicale si cer un "tratament rapid" cu ajutorul unui "medicament-miracol" despre care au  citit in ziare, ca sa descopere apoi serioase tulburari secundare, fata de care se impune un nou tratament. Asa incat usurarea pe care o cauta este adesea platita cu grave prejudicii aduse corpului.

In ciuda milioanelor cheltuite pentru cercetari de laborator, studie-rea actiunii si a efectelor acestor medicamente riscante se afla inca in-
tr-un stadiu incipient. Intr-o buna zi, un medicament nou este lansat pe piata printr-o puternica campanie publicitara si salutat ca un panaceu, iar sase luni mai tarziu este retras direct din circulatie ca o arma ucigasa. Daca pacientii care cer medicului lor sa le fie prescris cel mai recent medicament miraculos ar vrea sa inteleaga ca punerea la punct a unui medicament nou cere luni si chiar ani de cercetare si experimentare, s-ar mai gandi ei, oare, sa joace rolul de cobai?

Din nefericire, majoritatea oamenilor, cuprinsi de neliniste si influ-entati de publicitatea facuta de mass-media isi inchipuie ca sanatatea este un aliment eliberat de farmacist intr-un flacon. Ei uita - daca au stiut vreodata - ca sanatatea nu se obtine decat ascultand de legile clar definite ale Naturii.

Exemplele sunt numeroase: va amintiti de consecintele tragice da-torate absorbtiei tranchilizantului numit Thalidomida, cum trebuie sa va amintiti si de nou-nascutii infirmi, fara maini sau picioare, adusi pe lume de mamele care facusera apel, in timpul sarcinii, la acest medica-ment!

De ce atatea femei au folosit Thalidomida, recomandand-o si altor prietene insarcinate? Pentru ca alina unele simptome dureroase perfect normale. La inceputul unei sarcini, natura face eforturi serioase pentru a elimina toate materiile toxice din organismul femeii, asa incat fetusul sa se poata dezvolta intr-un mediu chimic pur.

Studiile mele au demonstrat ca pentru a usura acest proces de cura-tire, corpul viitoarei mame elimina o mare parte din toxinele pe care le-a retinut prin ficat sub forma unei bile acre si tocmai aceasta eliminare este cea care provoaca reactiile secundare pe care le putem califica drept simptome ale sarcinii: greturi, voma, oboseala, nervozitate, indigestii, migrene.

Multe femei insarcinate au inghitit Thalidomida ca pe un remediu miraculos impotriva starii lor proaste. Cat de tragic a fost pretul pe care l-au platit apoi pentru faptul de a fi dorit sa faca mai putin suparatoare anumite simptome dureroase ale primelor luni de sarcina!

Cand un nou medicament devine la moda, el poate cauza nenorociri nebanuite. In acest sens, moda tranchilizantelor este un exemplu fra-pant. Cu ani in urma, am cunoscut moda "unturii de peste" (pe cale de disparitie acum) ca remediu impotriva rahitismului infantil. Desi am asistat la mii de nasteri (inclusiv copiii si nepotii mei), nu am prescris niciodata untura de peste. Sugarii s-au dezvoltat foarte bine, avand ca baza de alimentatie laptele si zaharul nerafinat, regim imbogatit, dupa sase luni, cu fructe si legume.

Teoria unturii de peste a fost desfiintata de experientele si observa-tiile doctorului Francis F. Pottenger Jr. (despre a carui opera monu-mentala voi avea ocazia sa vorbesc mai pe larg). Efectuand experiente pentru a dovedi ca un regim bazat pe carne fiarta sau fripta nu convenea in nici un fel animalelor carnivore, el a constatat ca pisicile hranite ast-fel deveneau foarte repede rahitice. Li s-a administrat atunci untura de peste (remediul clasic) in doze din ce in ce mai mari, pana s-a ajuns la purgatie completa. Din nefericire, pisicile ramaneau tot rahitice, apa-rand, in plus, noi complicatii: tulburarile de digestie. Asta deoarece un-tura de peste nu numai ca deregleaza chimia digestiei, dar deterioreaza si alte organe importante ale corpului, in special glanda tiroida, ficatul si inima. Si cate mame, oare, inca si astazi isi obliga copiii sa inghita aceasta untura urat mirositoare!

Experientele care confirma efectele nocive ale medicamentelor, fie acestea benigne, fie catastrofale, sunt foarte numeroase. Interesul publi-cului pentru noile medicamente, abia iesite din laboratoare, este atat de puternic, incat ziarele si revistele le consacra articole etalate in prima pagina. Dupa publicarea unor reportaje senzationale despre virtutile mi-raculoase ale unui nou medicament - scrise intr-un stil bombastic, intr-o revista de mare tiraj - doctorii pot fi siguri ca, inca de a doua zi, bol-navii se vor napusti in cabinetul lor, cerand prescrierea acestuia.

Unul dintre medicamentele in jurul caruia s-a facut mare valva este penicilina. Asa cum toata lumea stie, este un agent foarte puternic si foarte eficace in tratarea infectiilor avand la baza stafilococi. Adminis-trata insa fara discernamant impotriva febrei sau a afectiunilor cailor respiratorii, poate avea efecte toxice si alergice foarte periculoase.

Recent, ziarul "Times" din Los Angeles comenta decesul unei tine-re de 22 ani, deces survenit dupa ce i se facuse o injectie cu penicilina pentru a evita imbolnavirea de gripa. Medicamentul a provocat o reactie mortala, desi pacientei i se mai facusera inainte numeroase injectii, fara vreo urmare grava.

Una dintre marile primejdii pe care le prezinta seria antibioticelor (mai lunga pe zi ce trece) este faptul ca medicii recurg la ele prea des. Anumite persoane devin sensibile la antibiotice dupa ce acestea le-au fost administrate frecvent. Cauza acestei sensibilitati este faptul ca mo-leculele mari, prezente in antibiotice, au tendinta sa formeze impreuna cu proteinele antigene. Cand are loc acest proces, in organism se for-meaza anticorpi. Daca in acest moment se administreaza o injectie cu penicilina, dezastrul se produce atunci cand, in celule, ea intra in contact cu anticorpii. Persoanele sensibile devin alergice la acest medicament. In anumite cazuri alergia se poate manifesta printr-o simpla iritare a pie-lii, in alte cazuri insa poate determina decesul, ca urmare a unui soc ana-filactic. Statisticile medicale au inregistrat peste o suta de decese ca ur-mare a unor injectii cu penicilina. Unul dintre cazurile semnalate este acela al unei femei care isi scrantise un deget la picior; cum, mai ina-inte, acceptase sa faca injectii cu penicilina in cazul unor imbolnaviri usoare, a acceptat si de aceasta data; dar nu a mai iesit in viata din cabi-netul doctorului.

Din fisele pe care le-am intocmit, cunosc doua cazuri in care medi-cii au recurs la penicilina cu rezultate nefericite. O femeie de 36 ani, aparent sanatoasa, suferea de o mica raceala si de dureri de cap. I s-a ad-ministrat penicilina, cu toate ca starea ei nu era prea grava si nu facuse nici febra. Injectia a agravat migrena. A doua zi, i s‑a administrat din nou penicilina, iar durerile de cap au devenit si mai mari. Ca urmare a unei stimulari excesive, glanda pituitara si-a marit volumul si a compri-mat delicatii nervi optici. Bolnava a orbit fara nici o speranta de a se vindeca. Orbirea a fost rezultatul unei umflari excesive a glandei pitui-tare, cauzata de penicilina, medicament toxic. Ea este, intr-adevar, atat de toxica, incat este expulzata de rinichi in numai cateva secunde dupa injectare, si asta in ciuda eforturilor savantilor de a impiedica eliminarea ei rapida. Penicilina permite frecvent obtinerea unor rezultate miracu-loase stimuland energic glandele endocrine. Dar in cazul tocmai expus - stimularea excesiva a glandei pituitare - a condus la un rezultat tragic.

Al doilea caz este cel al unei tinere care a facut o gripa usoara cu numai cateva zile inainte de nunta. Medicul i-a prescris penicilina. Con-secinta a fost o vaginita acuta (iritatie, inflamatie si dureri) care a durat mai multi ani, impiedicand orice relatie sexuala.

Principala valoare terapeutica a penicilinei consta in capacitatea pe care o are de a "biciui" glandele endocrine spre o functionare mai ac-centuata. Glandele suprarenale actioneaza primele de obicei. Daca sunt sanatoase si puternice, inceputul secretiei lor in sange este puternic sti-mulat. Supraoxidarea care rezulta de aici mareste rezistenta in asa fel incat febra, durerile si celelalte simptome dispar ca prin farmec. Dar dupa fiecare din aceste biciuiri, energia glandelor suprarenale sca-de, iar daca tratamentul este continuat, acestea se vor epuiza.

"Slabiciunile pot aparea oriunde in umorile (fluidele) corpului nostru ca urmare a unui tratament nenatural." - a afirmat un batran si intelept profesor de medicina de la Universitatea din Leida, Herman Boerhave. Desi s-a nascut in 1668, cuvintele lui s‑ar putea aplica tot atat de bine reactiilor - benigne sau fatale - care survin dupa intrebuintarea penicilinei.

Pentru a atenua sau vindeca aceste reactii, farmacologii au pus la punct alte medicamente. Avem astfel in fata noastra un exemplu clasic de dracusor care goneste alt dracusor. Este inspaimantator sa gandesti la raul pe care il poate face corpului omenesc suprapunerea a doua sub-stante iritante. Acest gand este urmat imediat de un altul: toate medica-mentele care sunt introduse in corp pot provoca efecte fie favorabile, fie defavorabile. Si atunci nu este oare intelept sa le folosim cat mai rar cu putinta? Unul dintre domeniile in care este in mod cu totul deosebit re-comandat sa evitam medicamentele miraculoase - mai ales penicilina - este banala raceala. Penicilina nu are nici un efect curativ in cazul racelii!

Si totusi, milioane de copii si adulti au fost drogati cu injectii cu pe-nicilina, pentru o simpla raceala. In aceste cazuri, corpul trebuie sa ex-pulzeze doi dusmani: raceala si medicamentul toxic. Daca acesta ar fi singurul efect nociv al abuzului de penicilina, nu ar fi vorba decat de un rau minor. Exista insa amenintarile suplimentare, ale tulburarilor pro-vocate ficatului, ochilor, rinichilor si circulatiei sanguine. Se pot produ-ce leziuni care nu pot fi descoperite decat dupa mai multi ani. Si, in sfarsit, exista numeroase decese datorate penicilinei administrate unor corpuri sensibilizate. Oameni de stiinta demni de incredere au admis ca o persoana din zece poate, in urma contactului cu alimente, cosmetice sau medicamente continand penicilina, sa capete o sensibilitate atat de mare la acest produs, incat sa nu-l mai poata suporta. Pierderea eficaci-tatii penicilinei ar fi o catastrofa cu consecinte foarte grave. N-ar trebui, oare, sa renuntam la intrebuintarea ei pentru tratarea unei simple raceli? Iar oamenii n-ar trebui sa renunte la aceasta parere, general admisa, dar falsa, care pretinde ca antibioticele pot vindeca orice boala? Aceste afir-matii sunt adevarate si pentru cealalta manie adoptata de oameni - sa se indoape cu vitamine sintetice - ca si cum aceste pilule ar putea regenera specia umana in timp ce ele, de fapt nu fac decat sa imbogateasca pe cei ce le fabrica.

Cabinetul medicului a devenit un depozit unde se gaseste un munte de medicamente - esantioane gratuite distribuite de mii de laboratoare care trebuie sa le fabrice sau sa le vanda. Cabinetul medical nu este insa facut pentru a experimenta eficacitatea unui medicament nou. Aceste experimente ar trebui facute mult mai inainte ca doctorul sa le prescrie bolnavilor sai. Nu este deloc exagerat sa ceri ca un individ sa stie daca, absorbind un medicament nou, serveste drept cobai. S-a abuzat evident de acest drept in cazul tragediei declansate de Thalidomida.

Daca este adevarat ca medicamentele care promit sa vindece orice rau se inmultesc precum iepurii, este tot atat de adevarat ca nu este vor-ba aici de un fenomen recent. Dintotdeauna, omul a cautat elixirul pu-ternic care sa faca sa i se ierte pacatele fara ca el sa inceteze sa le co-mita.

Omul a fost denumit o "asamblare ambulanta de tevarii". Si in aceste tevi, de-a lungul veacurilor, el a turnat decocturi de scorpion pi-sat, de ureche de liliac, de pinteni de pasari de curte si de seminte de iar-ba nebunilor, precum si mii de alte mixturi carora li se atribuiau virtuti curative. Ni se poate parea ca traim intr-o epoca de "hipnoza a medica-mentului", dar Publius Syrus facea, cu o jumatate de secol inainte de Christos, aceasta observatie inteleapta: "Exista leacuri care sunt mai rele decat raul insusi". Variatii pe marginea acestei observatii cinice au putut fi facute de catre bolnavi si medici multa vreme dupa aceea, si poate chiar si inainte.

Doctorii iau oare medicamentele pe care le prescriu? Nu prea, si totusi, sinonimul lui doctor este "medic". Sir William Osler, o somitate medicala a timpului sau, s-a imbolnavit intr-o buna zi, pe cand se afla la Cannes (era la sfarsitul secolului al XIX-lea). Un medic din partea locu-lui i-a prescris un medicament avand la baza un compus al mercurului, laudat ca leac pentru mai multe boli. Sir W. Osler l-a aruncat la gunoi spunand: "Dorinta de a lua medicamente constituie poate diferenta cea mai mare dintre om si animal. Medicul tanar isi incepe cariera cu douazeci de medicamente pentru fiecare boala, iar medicul batran si-o sfarseste cu un medicament pentru douazeci de boli".

Marturisesc ca si eu, imediat dupa ce mi-am luat diploma, si chiar cativa ani dupa aceea, mi-am indopat pacientii cu pilule, licori si pana-cee, pana in ziua in care am hotarat, precum Macbeth, sa "arunc medi-camentele la caini", si am putut constata cum cainii le adulmecau si apoi le intorceau spatele cu dispret.

Cum am iesit din aceasta stare de "hipnoza a medicamentului", cum am revenit la procedee naturale si cum am ajuns sa renunt la medi-camente in favoarea alimentelor care sunt cele mai bune remedii - asta este o poveste lunga pe care o sa v‑o povestesc in paginile care urmea-za, facand in acelasi timp numeroase observatii asupra cauzei si a vinde-carii bolii. Sa spun pentru inceput ca, la un anumit moment al carierei mele, in loc sa astept medicamentul urmator - miracolul produs de cine stie ce laborator - m-am intrebat daca nu venise timpul sa redescopar cateva adevaruri stravechi, unele aspecte uimitoare ale medicinei asa cum fusese ea practicata in vechime de catre unii dintre cei mai mari medici ai lumii.

Recent, rasfoind o carte de medicina, mi-a cazut sub ochi aceasta maxima a lui Oliver Wendell Holmes, care se aplica mai mult epocii noastre decat celei in care a fost scrisa: "Cred in continuare sincer ca daca jumatate din medicina ce se practica azi ar fi inecata in adan-curile marii, ar fi cu mult mai bine pentru oameni si cu atat mai rau pentru pesti."

De-a lungul timpurilor, au existat intotdeauna medici care au sub-liniat importanta hranei si relativa ineficienta a medicamentelor, atunci cand era vorba de sanatate si de boala. Cei mai mari medici au recurs, cel mai adesea, la medicamentele cele mai simple, pentru ca erau con-stienti de rolul naturii in mentinerea sanatatii, atat in cazul oamenilor, cat si in cazul animalelor sau al plantelor. Ei stiau ca multe boli sunt "autoeliminate", adica se vindeca singure, orice am face.

Era, de altfel, si parerea lui Hipocrate: "Natura vindeca, medicul nu este decat asistentul ei". Si, cand parintele medicinei clinice a aban-donat medicamentele puternice si otravitoare in favoarea credintei pro-funde, simple si sanatoase in puterea creativa a Naturii, ajutata de aerul curat si proaspat, odihna, destindere, somn, schimbarea climei si fiziote-rapie, el a inaugurat varsta de aur a medicinei grecesti.

Pe masura ce studiam istoria medicinei, ma convingeam din ce in ce mai mult ca medicamentele nu conduc la restabilirea sanatatii. Ce a facut oare faima lui Thomas Sydenham, medic englez din secolul al XVII-lea? Cred ca un amestec de bun simt si de geniu, care a facut ca el sa fie supranumit "Hipocrate al Angliei". Sydenham intrebuinta reme-diile cele mai simple atunci cand stia de ce boala suferea bolnavul. Cand nu stia acest lucru, el observa bolnavul cu multa atentie si pe par-cursul unei perioade mai mari de timp, fara a utiliza vreun medicament. El a indraznit "sa recomande aerul curat bolnavilor de variola si plim-bari calare celor care sufereau de slabiciuni, in locul calmantelor si toxicelor recomandate de autoritatile medicale".

Aerul curat constituia o terapeutica noua la epoca lui Sydenham. In zilele noastre, aerul curat, laptele neprelucrat, alimentele naturale nefal-sificate si nici sterilizate, painea integrala - toate acestea sunt prea sim-ple si prea putin pretentioase pentru a putea fi calificate drept "tera-peutica noua in tratarea bolilor".

In zilele noastre, medicul este de asemenea tentat sa nu tina cont de intelepciunea naturala a corpului uman, sa uite ca organismul dispune de proprii sai maistri chimisti care seamana cu doua boabe de fasole: ri-nichii, ale caror sarcini sunt mai complexe decat ale oricarui ordinator electronic conceput de om. Iar medicii se arata din ce in ce mai grabiti sa scrie retete pentru pacientii care le-o cer, uitand istoria doctorului ca-re, inmanand reteta clientului sau, ii spune: "Faceti-o repede, cat aceas-ta mixtura este considerata inca un leac".

Sa ne intoarcem in anul 1855, pentru a ne aminti anuntul care ur-meaza, datorat Societatii Medicale din Massachussets: "Un premiu de 100 dolari este oferit pentru cea mai buna propunere privind preve-nirea si vindecarea bolilor fara a intrebuinta medicamentele, propunere care ar putea sa constituie un progres in favoarea umanitatii si stiintei medicale".

Sper sa pot demonstra in cartea de fata ca este posibil sa prevenim si sa vindecam fara medicamente. Am facut acest lucru in nenumarate cazuri. Desi raspunsul meu la propunerea de mai sus soseste prea tarziu pentru a mai fi recompensat, sper totusi ca el sa nu fie prea tardiv pentru a face inca mult bine.