Principiul confidentialitatii surselor de informatii

Principiul confidentialitatii surselor de informatii

Majoritatea codurilor deontologice mentioneaza ca jurnalistii au obligatia morala de a proteja sursele confidentiale de informatie. Spre exemplu, Codul deontologic elaborat de Conventia Organizatiilor de Media stipuleaza ca „jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care solicita sa isi pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune in pericol viata, integritatea fizica si psihica sau locul de munca”.

La fel, articolul 6 al codului adoptat de Clubul Roman de Presa prevede ca „ziaristul va pastra secretul profesional privind sursele informatiilor obtinute confidential. Este la latitudinea propriei sale constiinte sa respecte confidentialitatea surselor, chiar si in fata justitiei. Confidentialitatea surselor de informatii este garantata de reglementarile internationale la care Romania este parte”.

Multi jurnalisti sunt convinsi de faptul ca anumite informatii nu pot fi obtinute decat daca identitatea sursei nu este divulgata. Daca este folosita la momentul si la locul potrivit, confidentialitatea surselor de informatie este un istrument esential, in special pentru jurnalismul de investigatie.

Pentru a lua decizia corecta cu privire la asumarea promisiunii de confidentialitate trebuie sa se tina seama de mai multi factori, printre care importanta articolului si motivele sursei.

Uneori, sursele, stiind ca nu vor fi identificate, pot inventa sau exagera unele informatii. De aceea, jurnalistii trebuie sa se asigure ca sursele nu folosesc presa pentru a lansa informatii neadevarate[1]. De asemenea, jurnalistii trebuie sa tina cont de riscurile la care este supusa sursa in situatia divulgarii identitatii: distrugerea unor perspective profesionale, pierderea locului de munca sau chiar, in cazuri extreme, se poate ajunge la razbunari fizice si la situatii de punere in pericol a vietii[2].

Multi editori incerca limitarea utilizarii surselor anonime, deoarece se tem ca unii reporteri le folosesc din comoditate, iar riscul ca reporterul sa inventeze informatiile si sa pretinda ca le-a obtinut din surse anonime este foarte mare. In plus, foarte multe surse, sub protectia anonimatului, pot furniza informatii lipsite de acuratete ori isi pot sluji propriile interese.

Liderii politici folosesc de multe ori sursele anonime pentru a lansa „baloane de incercare”, adica povesti inventate care au ca scop testarea opiniei publice. Spre exemplu, un oficial de la primarie ii dezvaluie unui reporter, fara a-i permite sa-l citeze, informatii legate de un proiect al primarului. Dupa aparitia informatiei in presa, oficialii urmaresc reactiile publicului. Daca exista reactii pozitive, atunci proiectul va fi pus in aplicare, daca insa reactiile sunt negative, se va anunta oficial ca informatia initiala era falsa, iar primarul isi va asigura electoratul ca un astfel de proiect nu va fi niciodata pus in aplicare[3].

Si procurorii utilizeaza uneori astfel de tactici. Atunci cand nu au suficiente probe pentru a acuza pe cineva, dezvaluie anumite detalii legate de investigatii, sperand ca informatiile facute publice ii vor speria pe cei anchetati sau ca vor incuraja mai multe persoane sa depuna marturie[4].

In cazul in care sursei i se promite pastrarea anonimitatii, aceasta promisiune trebuie respectata. Se recomanda ca jurnalistul sa negocieze cu multa precautie acest lucru cu sursele sale, iar in cazul in care face o astfel de intelegere este obligat sa o respecte.

Protectia surselor – garantie legala

In dreptul nostru, confidentialitatea surselor de informare este garantata prin mai multe acte normative: Legea audiovizualului nr. 504/2002[5], Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune[6] si Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe[7].

Legea audiovizualului nr. 504/2002 prevede in art. 7 alineatul 2 ca orice jurnalist sau realizator de programe este liber sa nu dezvaluie date de natura sa identifice sursa informatiilor obtinute in legatura directa cu activitatea sa profesionala. Potrivit legii sunt considerate date de natura sa identifice o sursa: numele si datele personale, precum si vocea sau imaginea unei surse; circumstantele concrete ale obtinerii informatiilor de catre jurnalist; partea nepublicata a informatiei furnizate de sursa jurnalistului si datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate de activitatea pentru obtinerea informatiilor difuzate.

Legea precizeaza ca promisiunea de confidentialitatea obliga jurnalistii la asumarea raspunderii pentru corectitudinea informatiilor furnizate.

Instantele judecatoresti pot obliga jurnalistul sa-si dezvaluie sursa de informare numai daca aceasta este necesara pentru apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice, precum si in masura in care aceasta dezvaluire este necesara pentru solutionarea cauzei aflate in fata instantei judecatoresti, atunci cand nu exista sau au fost epuizate masuri alternative la divulgare cu efect similar si cand interesul legitim al divulgarii depaseste interesul legitim al nedivulgarii.

Aceste dispozitii au fost introduse in Legea audiovizualului in urma modificarii din 2002. Pana la acea data, doar Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune continea reglementari privitoare la protectia sursei in domeniul audiovizual. Astfel, potrivit art. 14 alineatul 11, caracterul confidential al surselor de informare a personalului de specialitate este garantat prin lege. Mai departe, la alineatul 12, se arata ca dezvaluirea acestor surse, motivata prin incalcarea interesului public, poate fi facuta numai in baza dispozitiei emise de o instanta judecatoreasca.

Din cele enuntate se poate trage concluzia ca de protectia acestor dispozitii pot beneficia doar jurnalistii angajati cu caracter permanent. Colaboratorii sau jurnalistii independenti nu beneficiaza de o astfel de protectie.

O referire expresa privind protectia sursei gasim si in Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

Articolul 91 prevede ca editorul sau producatorul, la cererea autorului, este obligat sa pastreze secretul surselor de informatii folosite in opere si sa nu publice documente referitoare la acestea. In alineatul urmator se arata ca dezvaluirea secretului este permisa cu consimtamantul persoanei care l-a incredintat sau in baza unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Domeniul de aplicatie al art. 91 il constituie numai operele asa cum sunt definite de Legea nr. 8/1996. Deci, materialele de presa trebuie sa fie rezultatul unei creatii intelectuale constand intr-un aport de idei originale. Majoritatea materialelor de presa sunt stiri sau informatii brute, neprelucrate prin comentariu, care nu beneficiaza de protectia acestei legi.

Incalcarea art. 91 atrage, dupa caz, raspunderea civila sau penala. Potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996, titularii dreptului incalcat pot cere instantei recunoasterea dreptului, incetarea incalcarii si repararea prejudiciului conform normelor legale.

Dezvaluirea surselor informatiilor confidentiale poate atrage raspunderea penala instituita de art. 196 C. pen. privind divulgarea secretului profesional, care prevede ca divulgarea, fara drept, a unor date de catre cel caruia i-au fost incredintate sau de care a luat cunostinta in virtutea profesiei sau functiei, daca fapta este de natura a aduce prejudicii persoanei se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

Justificarea confidentialitatii

Se poate intampla ca jurnalistul care a promis confidentialitatea sa ajunga in fata instantei. Poate fi obligat sa divulge sursa informatiei?

Pentru foarte mult timp, opinia dominanta a fost ca jurnalistii nu trebuie sa se bucure de o protectie speciala atunci cand sunt somati sa dezvaluie instantei numele unor surse confidentiale.

Daca in fata legii orice cetatean este obligat sa contribuie la stabilirea in justitie a adevarului, de ce ar avea jurnalistul indreptatirea sa se sustraga de la aceste indatoriri atunci cand detine date referitoare la un proces?

Jurnalistii, pe de alta parte, sustin ca pentru a-si scrie articolele au nevoie de confidentialitatea surselor si chiar au fost cazuri cand au preferat sa intre in inchisoare sau sa plateasca amenzi decat sa deconspire numele surselor care le-au dat informatii confidentiale.

In celebrul proces Manson, asasinul actritei Sharon Tate si al prietenilor aflati in locuinta ei, instanta a hotarat ca procesul se va desfasura cu usile inchise. Un ziarist a obtinut de la doi dintre cei sase avocati copii dupa declaratiile martorilor acuzarii, documente utilizate intr-un articol de un succes rasunator. Judecatorul l-a somat pe ziarist sa dezvaluie numele celor doi avocati care au violat ordinul de judecare cu usile inchise. Jurnalistul a refuzat invocand secretul confesiunii, lucru recunoscut si acceptat de tribunal.

La scurt timp, insa, inainte de finalizarea procesului lui Manson, ziaristul a fost transferat la serviciile de presa ale procuraturii din Los Angeles, iar judecatorul a revenit cu solicitarea de a-si dezvalui sursele, argumentand ca privilegiul reporterului nu mai functioneaza daca ziaristul si-a parasit profesiunea. Ziaristul a continuat sa refuze sa depuna marturie: intre dezvaluirea sursei si inchisoare, el a preferat inchisoarea, facand apel la Curtea Suprema. Dupa 45 de zile a fost eliberat din inchisoare ca urmare a deciziei Curtii Supreme[8].

De sute de ani secretul confesiunii este recunoscut ca privilegiu profesional in fata legii pentru trei profesiuni: clerul, medicii si avocatii.

Avocatii sau medicii nu sunt chemati sa depuna marturie in instanta despre clientii sau pacientii lor, pentru ca este recunoscut faptul ca acestia presteaza servicii care se bazeaza pe confidentialitate. De exemplu, pentru a pune un diagnostic corect medicii trebuie sa cunoasca detalii intime despre pacienti, iar acestia nu pot fi deschisi si directi daca se tem ca informatiile vor fi facute publice.  

Jurnalistii incearca si ei sa obtina pe cale legala un privilegiu similar, iar in unele tari chiar au reusit acest lucru. Spre exemplu, in mai multe tari europene, printre care Austria, Franta, Germania, Suedia, necesitatea protectiei sursei beneficiaza de o reglementare legala. Suedia a instituit chiar o obligatie de natura constitutionala privind protectia identitatii sursei. De la aceasta obligatie sunt specificate urmatoarele exceptii: atunci cand sursa consimte, cand sursa e banuita de tradare, spionaj sau alte infractiuni similare, cand nedezvaluirea pune in pericol siguranta statului si cand dezvaluirea este necesara pentru protejarea unui interes public sau privat care are preeminenta.

In Franta si Austria, dreptul de a nu divulga sursa are cam acelasi continut: daca un jurnalist este chemat martor in fata instantei, are dreptul sa nu raspunda la intrebarile referitoare la sursa de informatii. Legea germana federala acorda jurnalistilor dreptul de a-si proteja informatiile care le-au fost dezvaluite in cursul exercitarii profesiei.

In general, insa se considera ca nu poate fi pus semnul egalitatii intre relatia medic-pacient, avocat-client, preot-enorias si relatia jurnalist-surse de informare, pentru ca sursele nu depind de jurnalist asa cum depind pacientii de medic, clientii de avocat, enoriasii de preot, iar recunoasterea acestui privilegiu pentru presa, nu se bazeza atat pe nevoia sursei de a vorbi cu un jurnalist, cat pe nevoia publicului de a primi informatii despre infractiunii, abuzuri sau alte incalcari ale legii, care altfel ar ramane nepublicate.

In sprijinul recunoasterii acestui privilegiu a intervenit si Curtea Europeana pentru Drepturile Omului, care a constatat in mai multe randuri ca obligarea jurnalistilor sa divulge sursa informatiilor obtinute confidential ingreuneaza obtinerea acestora, fiind lezat astfel dreptul cetateanului de a fi informat si, in consecinta, incalcat art. 10 al Conventiei. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este Goodwin vs. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord.

In 1989, Wiliam Goodwin era jurnalist in practica la publicatia „The Engineer”, cand o sursa i-a oferit o informatie privind problemele financiare ale companiei Tetra Ltd. Compania, aratand ca Goodwin pregateste un reportaj pe baza acestei informatii care provenea din sustragerea unui document secret al companiei, a obtinut din partea Curtii Supreme a Marii Britanii un ordin prin care se interzicea publicarea materialului si il obliga pe ziarist sa divulge sursa informatiei. Compania si-a sustinut solicitarea pe argumentul ca publicarea materialului ar duce la falimentarea sa, creditorii nemaifiind interesati sa investeasca afland de aceste probleme financiare, ceea ce va determina concedierea a aproximativ 400 de angajati. Goodwin a refuzat sa plateasca amenda de 5.000 de lire sterline si a facut apel la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Curtea a dispus suspendarea ordinului prin care i s-a cerut jurnalistului dezvaluirea sursei, motivandu-si decizia prin faptul ca libertatea presei este mai importanta decat interesul privat. „In absenta unei astfel de protectii sursele ar putea fi intimidate si nu ar mai oferi presei date care sa permita informarea opiniei publice in probleme de interes general”[9].