Imunodeficientele umorale

IMUNODEFICIENTELE UMORALE

Imunodeficientele umorale pot fi determinate primar sau secundar.

Imunodeficientele primare sunt boli genetice cu un mecanism de transmitere predominant recesiv autosomal.

In aceste deficiente, nivelul seric al imunglobulinelor sau al unor clase de  imunglobuline este scazut. Desi precursorii limfocitelor B sunt prezenti, in formele congenitale de agamaglobulinemie (forme in care sunt afectate toate clasele de Ig), limfocitele B sunt absente.

Factorii care determina deficienta de crestere si de diferentiere a limfocitelor B nu sunt cunoscuti. Aceste imunodeficiente se pot insoti de deficiente ale imunitatii celulare (manifestate in special la nivelul limfocitelor Th).

Deficientele secundare se datoreaza frecvent tratamentului citostatic si a celui imunosupresiv, utilizat in controlul rejectiei grefelor.

In literatura veche, momentul aparitiei simptomelor era luat ca principal indicator in stabilirea caracterului primar sau secundar al afectiunii. Conform acestuia, aparitia bolii la varsta adulta, impunea etichetarea etiologiei secundare. Azi se stie ca, desi unele actiuni au determinism genetic, ele nu au corespondent clinic de la nastere, acesta urmand sa se manifeste mai tarziu in cursul vietii.

Spectrul manifestarilor clinice determinate de imunodeficienta limfocitelor B este dominat de aparitia infectiilor, a bolilor autoimune si a malignitatii.

Limfocitul B are un rol esential in apararea organismului fata de infectiile cu Hemophilus influenzae si Staphylocoeus aureus. Acestia pot determina infectii ale cailor respiratorii, ale meningelor si septicemii. Frecventa mare a infectiilor cu acesti agenti reprezinta un simptom major al deficientei de imunoglobuline.

In apararea antivirala, imunoglobuline nu joaca un rol la fel de important ca cel al limfocitelor T. Totusi, un nivel seric crescut al anticorpilor in momentul patrunderii particulelor infectioase in organism, poate diminua pana la disparitie exprimarea clinica a infectiei. Indivizii la care functia limfocitelor B este compromisa nu vor dezvolta imunitate fata de virusul infectant, de aceea se pot reinfecta. Infectiile virale la aceasta categorie de bolnavi se bucura de o relativa benignitate, o exceptie o constituie insa infectia cu virusul ECHO, ce poate determina la anumiti pacienti, o encefalita demielinizanta.

Infectia cu paraziti produce diaree acuta sau cronica. Severitatea infectiilor creste in cazul asocierii cu imunodeficienta; astfel, infectia cu Giardia Lamblii poate fi atat de severa incat parazitii sa captuseasca suprafata mucoasei determinind malabsorbtia.

Bolile autoimune apar cu o frecventa variabila in agamaglobulinemii. Doua concluzii interesante pot fi deduse din aceasta: una este aceea ca imunglobulinele nu sunt necesare pentru unele forme de boli autoimune, si cealalata este aceea ca infectiile cronice pot cauza autoimunitate.

Malignitatea, in special cu origine limfoida, a fost asociata intr-un procent ridicat cu agamaglobulinemiile. Aceasta constatare sugereaza faptul ca malignitatea reprezinta un alt aspect al defectelor genetice sau ca sistemul limfoid raspunde starii de deficienta imuna printr-o dezvoltare maligna.

Referat: Vitaminele - surse alimentare de vitamine Referat: 41 de sfaturi pentru viata lunga recomandate de doctor

Deficientele imunitatii umorale se exprima prin absenta (agamaglobulinemie) sau nivele scazute ale imunglobulinelor totale (hipogamaglobulinemii) sau a principalelor clase de imunoglobuline (disgamaglobulinemii). In unele cazuri, se pot observa niveluri serice crescute ale unei clase de imunglobuline (exemplu imunodeficienta cu hiper IgM), alaturi de valori scazute ale celorlalte clase.

Valoarea serica a imunoglobulinelor variaza cu varsta. Concentratia IgG in primele luni de viata este determinata de IgG materne, de aceea hipergamaglobulinemia este greu de evaluat. Totusi absenta serica a IgA si IgM sustine diagnosticul.

Tratamentul imunodeficientei umorale este un tratament de substitutie, prin administrarea de gamaglobulina intramuscular. Terapia se incepe cu doza de 1,4 ml/kg corp, urmate de 0,4 ml/kg corp, lunar. Administrarea intravenoasa a IgG, in doza de 100-400 mg/kgcorp lunar, este indicata in cazul asocierii infectiilor cronice. In aceste situatii se indica si antibioterapia cronica.

1. AGAMAGLOBULINEMIA X ASOCIATA (XLA) SAU AGAMAGLOBULINEMIA CONGENITALA A BAIETILOR

In agamaglobulinemia X asociata (sindromul BRUTPN) sau agamaglobulinemia congenitala recesiv autosomala, limfocitele B sunt absente si, ca urmare, exista o panhipogamaglobulinemie.

Imunitatea pe linia celulelor T este normala, atat din punct de vedere structural, cat si functional. Precursorii celulelor B sunt prezenti dar nu ajung la stadiul de limfocite B. Incidenta XLA este de 1/50.000 din populatia generala. Au fost descrise asocieri ale XLA cu deficienta hormonului de crestere.

Debutul bolii este frecvent in primul an de viata. Simptomatologia este determinata de lipsa imunoglobulinelor, ceea ce determina o susceptibilitate crescuta la infectiile bacteriene. Bolnavii prezinta pneumonii, meningite, rinosinuzite, iar in formele severe septicemii.

O caracteristica a acestei boli este hipoplazia/absenta tesutului limfoid din tubul digestiv, iar tesutul limfoid ganglionar este paucicelular in zona timo-independenta.

Tratamentul consta in administrarea de gamaglobuline.

Antibioterapia cronica este indicata in cazul asocierii bolilor pulmonare cronice.

2. AGAMAGLOBULINEMIA CU DEBUT TARDIV

Apare la varste mai inaintate si poate afecta ambele sexe. Simptomatologia este asemanatoare formei precedente. Sinuzitele constituie o adevarata problema, bolnavii fiind predispusi la infectii pulmonare cronice. Ganglionii limfatici sunt normali sau hipertrofiati. Splina poate fi crescuta. S-au descris cazuri de hiperplazie a formatiunilor limfatice intestinale reprezentate de proliferarea limfocitelor B; la acestia riscul malignitatii este crescut. Frecventa bolilor autoimune la bolnavii cu aceasta afectiune este mult crescuta.

Investigatiile de laborator indica: un numar normal al limfocitelor B, un nivel seric al IgG crescut, uneori si peste 500 mg/dl, absenta IgA si IgM. Raspunsul cu anticorpi la stimularea prin antigene este absent.

Boala se asociaza frecvent cu defecte ale imunitatii celulelor T; o activitate supresoare excesiva a fost gasita in peste 50% din cazuri. Rareori au fost evidentiati anticorpi anti-celule T sau anti-celule B.

Tratamentul este asemanator formei precedente.

3. DEFICIENTA SELECTIVA DE IMUNGLOBULINA A

Este cea mai frecventa stare de imunodeficienta. Incidenta sa este de 1/600 din populatia generala. In cele mai multe cazuri este asimptomatica, uneori poate insa ridica mari probleme de sanatate. Incidenta bolilor alergice este de 6 ori mai mare la bolnavii cu deficienta selectiva de IgA, decit cea din populatia generala. De asemenea, frecventa bolilor autoimune si a spruei netropicale la aceasta categorie de pacienti este mult crescuta.

Cauza exacta a acestei deficiente nu este bine cunoscuta, dar par a fi implicate mai multe mecanisme: alterarea diferentierii limfocitelor S, alterarea raportului Th/Ts, prezenta de anticorpi anti-IgA. Pacientii care au primit tratament cu dilantin sau cu penicilamine pot dezvolta o imunodeficienta IgA printr-un mecanism nenunoscut.

Expresia clinica a imundeficientei este variabila, dependenta de factorii coexistenti. Astfel, desi deficienta este determinata de afectarea celulelor B, s-au descris si o serie de modificari la nivelul celulelor T, acestea determinand tabloul clinic. Bolile pulmonare cronice sunt mai bine corelate cu defecte ale unor subgrupuri de IgG, defecte cu care deficienta de IgA este frecvent asociata.

Pacientii cu imunodeficienta de IgA pot dezvolta anticorpi anti-IgG, daca li se administreaza IgA, fie prin transfuzii, fie prin injectii de gamaglobuline. O noua administrare de IgA poate sa declanseze socul anafilactic. Daca administrarea de sange este necesara, trebuie luate toate masurile pentru prevenirea anafilaxiei. Se recomanda            folosirea de sange ce provine de la donatori tot cu imunodeficienta IgA.

Nu exista un tratament specific pentru aceasta imunodeficienta, se poate incerca un tratament de substitutie cu IgG intravenos.

Infectiile se vor trata cu antibiotice.

4. DEFICIENTA SELECTIVA DE IMUNOGLOBULINE DE CLASA M

Formele primare ale acestei deficiente sunt foarte rare. Simptomul caracteristic al acestei afectiuni este reprezentat de aparitia brusca si severa a formelor de septicemie cu germeni incapsulati, ca pneumococul. Pacientii cu imunodeficienta IgM pot dezvolta socul septic in cateva ore de la infectie. In prezenta unui titru normal al IgM, acesti germeni sunt rapid sechestrati in splina.

Nu exista un tratament de substitutie, pacientii trebuind sa fie instruiti sa solicite asistenta medicala la primele semne de boala. In cazul aparitiei starilor febrile, trebuie sa se recolteze de urgenta hemoculturi si sa se administreze antibiotice pe cale intravenoasa.

5. DEFICIENTA SELECTIVA A IMUNOGLOBULINELOR DE CLASA G

S-au descris imunodeficiente a uneia sau mai multor clase de imunoglobuline G. Obisnuit, nivelul seric total al IgG este normal sau usor scazut. Pacientii au aceeasi simptomatologie ca si cei cu panhipogamaglobulinemie.Bolnavii beneficiaza de terapie de substitutie, cu imunoglobuline G.

6. IMUNDEFICIENTE CU HIPERGAMAGLOBULINEMIE M

Simptomatologia acestei forme este similara cu cea a celorlalte imunodeficiente congenitale. Mecanismul patogenic presupus se produce la nivelul transformarii IgM in alte subclase de imunoglobuline.