Importanta psihologica a medicului pentru bolnav

Importanta psihologica a medicului pentru bolnav

Relatia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care se ocupa psihologia medicala. Elementul etico-afectiv, subliniaza pe buna dreptate Scripcaru, a conferit elementele de permanenta ale practicii medicale si mai ales de 'grandoare a medicinii' in fata oamenilor.Hipocrate cerea medicilor vocatie,studii,timp,loc prielnic si dragoste de munca si considera ca succesul terapeutic depinde in primul rand de cuvant si apoi de planta sau cutit. Desi medicul este mai mult criticat decat onorat, medicina ramane totusi cea mai frumoasa profesie. Acest lucru este frumos ilustrat in 'Iliada',cand spune ca 'medicii sunt ilustri peste oamenii pamantului, tot asa cum ghicitorii si cantaretii care incanta cu arta lor',iar pentru a ilustra parca si mai frumos acest lucru un vechi proverb indian spunea ca 'daca nu poti deveni rege, fa-te medic'.

Relatia medic-bolnav este pentru medicina o relatie suprema deoarece, cum pe buna dreptate subliniaza tot Scripcaru, aici este vorba de o comunicare existentiala care depaseste simplul aspect terapeutic, fiind 'tot ceea ce poate fi organizat si metodic pus in scena'.

Relatia medic-pacient trebuie privita in situatii diferite si etape diferite. Pentru medicul manat de dorinta impartialitatii obiective si stiintifice, spune Chipail,bolnavul tinde adesea sa dispara din fata bolii. Analiza riguroasa si impersonala, aproape veterinara, subliniaza autorul, pentru a decela leziunea si a aprecia cauza, va duce automat la o terapeutica, iar complexitatea mijloacelor tehnice de explorare si diagnostic duce la multiplicarea specialitatilor, asa incat bolnavul ar putea fi studiat pe bucati si pana la urma ne-am putea gandi ca un creier electronic ar integra rezultatele si ar arata consecintele. Personalitatea bolnavului este importanta dar, tot atat de importanta este si personaliatea medicului care se ocupa de bolnav (functia apostolica, in viziunea lui Balint).

Joyce subliniaza ca in contextul factorilor de mediu care actioneaza asupra pacientului, medicul ocupa locul principal, ceea ce a dus la concluzia ca boala si bolnavul indicat trebuiesc tratati de un medic corespunzator. Pentru psihologia medicala studiul relatiei medic-pacient este insasi ratiunea ei de a exista. Succesul actului medical depinde in cel mai inalt grad de buna functionare si organizare a locului in care se acorda asistenta, de constiinta profesionala si de prestigiul medicului.

In contextul diferitilor factori care actioneaza asupra bolnavilor medicul ocupa locul principal, semnificatia lui pentru bolnav determinand la acesta diferitele grade de reactie psihica (de la speranta la reactia psihica).

Dar medicul actual, influentat de numeroase elemente,a trebuit sa se transforme in decursul vremii din cauza a numerosi factori, dintre care citam doar pe cei mai importanti:

1.Tehnicizarea medicinii care l-a indepartat de bolnav, devenind treptat mai ales un dispecer sau interpret de analize (un fel de medic robot).

2.Inflatia de medicamente si de alte mijloace terapeutice care au descumpanit atat pe medici cat si pe pacienti, ambii capituland in fata 'mitului' pe care il reprezinta drogul.

Astfel, subliniaza Punescu-Podeanu,fascinatia tehnicii secolului nostru a facut ca medicul sa faca apel exagerat la metode sofisticate tehnic sau la metode multiple de laborator, la aparate, ceea ce a fost in detrimentul contactului cu bolnavul, care astfel a devenit minim.Adeseori,arata autorul, medicul dezertand de la menirea lui,a devenit un fel de dispecer sau interpret de analize. Acest tip de medic-robot s-a transformat intr-un mecanist, pseudosavant,un scientist. In terapeutica, subliniaza tot Paunescu-Podeanu am asistat la o inflatie de medicamente si mijloace terapeutice cu o viteza enorma de schimbare, care descumpanesc pe bolnav si pe medic, care vor capitula, ambii, in fata mitului medicamentului.

Un alt element care evidentiaza rolul psihologic al medicului il reprezinta numarului mare de contacte (consultatii,analize,manevre terapeutice) dintre medic si populatie (la noi intre 6-10 consultatii pe cap de om/an, adica aproximativ 230 milioane de contacte pe an).

Contactul medicului cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de morala ci el este ambele in acelasi timp. Bolnavul va suporta suferinta, in primul rand in functie de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate dar la un moment dat el se va hotari sa abordeze medicul. Acest moment, subliniaza Balint, va fi ales numai de catre bolnav, dupa unii autori fiind singurul lui privilegiu in cadrul relatiei medic-pacient.

Medicul, arata Balint, devine astfel pentru bolnav, un suport psihologic, relatiile dintre medic si bolnav fiind relatii in care acesta din urma cauta dependenta. Aceasta tendinta trebuie bine cunoscuta de catre medic, mai ales atunci cand el se afla in fata unor bolnavi cronici.

Este o mare arta de a sti cat trebuie lasat un bolnav sa regreseze si ce grad de maturitate trebuie ceruta unui individ. Scripcaru subliniaza si el ca niciodata organicul 'nu raspunde la un model prefabricat al bolii, medicul trebuind sa ia in considerare psihicul bolnavului, deoarece aici medicul nu are rolul numai de a alunga o durere fizica, ci o deznadejde,o temere si prin aceasta sa dea o speranta omului suferind.

Ideal medicul trebuie sa constituie pentru pacient un suport psihologic, pacientul in starea sa de dependenta si regresiune, despre care am vorbit anterior, cauta in relatia medic-pacient o figura protectoare pentru relatia sa de dependenta. Pe de alta parte medicul trebuie sa evite convingerea intuitiv-negativa a bolnavului despre starea sa, pentru a evita orice conflict cu acesta, iar prin comportamentul sau trebuie sa dea sperante, liniste echilibru. Se spune chiar ca medicul are intotdeauna pacientii pe care ii merita. Medicul trebuie sa promoveze o atitudine etico-afectiva fata de bolnav, fenomen care confera practicii medicale 'elementele de permanenta'(Scripcaru),intalnirea dintre medic si pacient fiind 'intalnirea dintre o incredere si o constiinta'.

Pentru Sahleanu preocuparea pentru aspectele psihice ale bolnavului reprezinta, in fond,o adevarata 'datorie morala',motiv pentru care medicul trebuie sa aiba multiple disponibilitati psihologice.Medicina,chiar si cadavru, sublinia Gh.I.Popa te fac mai afectiv, medicul devenind un realizator al umanismului social.

Referat: 5 motive sa bei cat mai multa limonada Referat: Procesarea fructelor si legumelor

Medicul, in viziunea lui Balint,trebuie, in primul rand sa stie sa defineasca boala, sa organizeze toate etapele de stabilire a diagnosticului si apoi ale tratamentului. Neputinta si chiar ezitarea in acest domeniu perturba relatiile dintre medic si pacient, iar uneori acest lucru se poate extinde, datorita atitudinii afective a pacientului, asupra intregului personal medical si chiar a intregii medicine.

Dezvoltand,in cadrul relatiei medic-pacient o puternica traire afectiva, aceasta traire poate fi pozitiva sau negativa, fara a fi absolut necesar pentru acest lucru o anumita justificare.

Numeroase personalitati celebre s-au exprimat si negativ asupra medicilor si a medicinii. Astfel Caton spunea ca in fata lui, medicul nu are nici un credit.Heraclit ii eticheta pe medici drept prosti iar Aristofan si Moliere i-au ironizat in operele lor. Voltaire spunea ca medicina 'este o stiinta care se foloseste de remedii pe care nu le cunoaste si pe care le utilizeaza intr-un organism si mai putin cunoscut',iar medicii 'vindeca sigur bolile care se vindeca de la sine'.Pentru Montpellier practica medicinii erau 'o drama jucata de trei actori:medicul,pacientul si boala'.

Cu toate aceste referiri negative trebuie subliniat ca adevarata pozitie a medicului in societate este alta. Asa cum subliniaza Scripcaru, medicul este 'o existenta in folosul altora' motiv pentru care el are nevoie de calitatile tuturor celorlalte profesiuni, caci asa cum arata autorul el 'raspunde de viata omului ca valoare sociala'.

Asa cum am mai subliniat, pacientul nu este dispus inca de la inceputul bolii sa se adreseze medicului, el hotarandu-se in functie de numerosi factori.

Venit in fata medicului, in cadrul primei consultatii medicale, subliniaza Balint, pacientii 'ofera' medicului propria sa 'preconceptie' privind boala.Acete oferte ale bolnavului vor continua atata timp, pana cand medicul, cat si pacientul vor accepta o anumita boala. Dar aceasta cale simpla nu este prezenta decat in 2/3 din cazuri, in rest descoperirea bolii punand in fata medicului mari dificultati.

In cadrul acestui contact interpersonal,pe care actul medical il necesita, medicul si pacientul nu se gasesc pe pozitii similare. Bolnavul este cel mai dezavantajat.El se afla sub influenta suferintei fizice si morale,a reactiei psihologice create de aceasta situatie (in special frica),resimte in toata perioada bolii o stare de nesiguranta.

Astfel pentru bolnavul aflat in aceasta situatie, arata Sivadon, medicul apare ca o fiinta puternica, chiar cu puteri magice, plin de energie si multiple posibilitati.

Pe de alta parte medicul in fata actului medical este si el influentat de numerosi factori, cel mai important fiind insa factorii legati de propria personalitate, de modalitatile personale de a reactiona si de a se darui.

Ideal, subliniaza Sivadon, medicul trebuie sa corespunda cererii emotionale a bolnavului iar Joyce subliniaza ca pacientii au o anumita atitudine preconceputa fata de profesia medicala, inca inainte de a se pune problema intalnirii. Totusi acest lucru nu impieteaza ca el sa aiba o cu totul alta atitudine fata de medicul luat ca individ.

Un rol deosebit de important in acest domeniu este ceea ce Delay si Pichot denumesc cu termenul de 'comunitatea culturala' dintre medic si bolnav si, care determina in mare masura atitudinea medicului fata de pacient si invers.

O alta entitate creata de Balint,in cadrul relatiei medic-pacient este si aceea de 'functie apostolica' a medicului. Fiecare medic, arata Balint, creeaza in jurul lui o 'atmosfera unica' prin modurile sale individuale de a practica medicina, prin stilul sau propriu, iar in cadrul relatiei cu pacientul el cauta sa-l 'converteasca' pe acesta pentru ca pacientul sa adopte stilul sau. Acest lucru presupune ca medicul trebuie sa intuiasca modul de comportare a pacientului, ce poate suporta, ce trebuie sa spere pacientul si cum poate influenta. Medicul trebuie sa fie suficient de suplu si adaptabil pentru o varietate de relatii care se pot stabili intre el si pacient. Actiunea de convertire a pacientului la stilul sau constituie esenta a ceea ce Balint numeste 'functie apostolica'.

Fenomenele care constituie 'functia apostolica' subliniaza Balint constau in esenta din conduita personala a medicului, expresia personalitatii sale.

Dar relatia medic-pacient este mult mai complexa si in viziunea lui Balint este vorba aici de un compromis intre ofertele si exigentele pacientului. Putem avea in aceasta problema 2 atitudini: sa proiectam cauza resentimentului nostru pe pacient, sau sa-l pedepsim si sa recunoastem ca medicul nu este la inaltimea situatiei. Medicii cunosc aceste conflicte emotionale si fiecare cauta sa le gaseasca o solutie. Dar solutia, raspunsul este insa o reactie individuala.

Vorbind de rolul medicului in definirea bolii, Moron subliniaza ca acesta va defini boala de o maniera care se incadreaza in 2 timpi. Astfel in primul timp medicul nu va gasi de la inceput diagnosticul dar va propune bolnavului,totusi,un tratament. Pacientul va insista asupra diagnosticului, considerand ca medicul i-l scunde sau ca este incapabil a-l stabili. In al doilea timp medicul va constata ca de fapt pacientul nu are nici o boala, motiv pentru care apare o neintelegere. Aceste situatii vor fi evitate daca diagnosticul va precede tratamentul.'Comunitatea culturala' arata Delay si Pichot nu va fi niciodata perfecta iar discordanta cea mai mare se va manifesta in cursul procesului terapeutic. In cazul in care medicul si pacientul apartin unor culturi diferite, situatia devine aproape insolvabila, subliniaza autorii (cand pacientii sau medicii sunt imigranti).

'Comunitatea culturala' este un element foarte important in relatia medic-pacient, in felul cum cele 2 personalitati vor colabora. In linii mari, cadrul 'comunitatii culturale' presupune ca medicul si bolnavul sa aiba aceleasi conceptii generale privind boala (de exemplu sa adopte ambii acelasi model de boala),diferenta constand doar in gradul de instruire si profesionalitate. Personalitatea medicului, subliniaza Delay si Pichot, determina stilul sau de munca in cadrul profesiei lui, care se manifesta nu numai in cadrul deciziei terapeutice ci si in cadrul tuturor relatiilor cu bolnavii, de orice fel ar fi ele. In acest sens numerosi autori subliniaza marea importanta a formarii psihologice a medicului.Kretschmer vorbeste privitor la acest lucru de importanta cunoasterii motivatiei si a feluritelor manifestari afective din comportamentul bolnavilor. Balint vorbeste, in acest sens de importanta formarii psihoterapeutice a medicului ceea ce trebuie sa implice insasi modificarea personalitatii sale.

Medicul trebuie sa stea totusi in garda. Exista pacienti hiperexigenti, revendicativi,anxiosi,orice boala fiind o frustrare,o reducere a libertatii si comoditatiilor obisnuite. Aceiasi atitudine a medicului nu poate corespunde oricarui tip de boala sau bolnav si medicul trebuie sa fie capabil sa-si schimbe la nevoie atitudinea.

In cadrul relatiei medic-pacient cei doi nu se afla pe pozitii similare. Astfel bolnavul este persoana cea mai dezavantajata, aflandu-se sub influenta suferintei fizice si psihice, suporta reactia psihologica determinata de situatie (frica),resimte boala ca pe o situatie de nesiguranta si insecuritate. In aceasta situatie medicul este perceput ca o fiinta tare,puternica,uneori cu puteri magice, plin de energie si cu multiple posibilitati (desacralizarea apare de exemplu atunci cand isi trateaza propria familie si cand succesele lui terapeutice sunt foarte mici).

Medicul este influentat de diferiti factori dintre care cel mai important este propria sa personalitate si de manierele lui personale de a reactiona si de a se darui. In acest sens formarea psihologica si psihoterapeutica a medicului implica insasi modificari ale personalitatii sale. Personalitatea medicului determina stilul sau de munca in profesie, in terapeutica. Desi nu dispunem inca de suficiente elemente privind tipurile de personalitate ale medicului, Balint descrie pe baza a numeroase cazuri individuale, tipuri de medici ca: medici doctrinari, medici mentori, medici protectori, medici savanti detasati. Dar exista, subliniaza Balint si pacienti hiperexigenti, revendicativi, anxiosi, deoarece orice boala, in ultima instanta este si o reducere a libertatilor si comoditatiilor obisnuite. In acest sens Culloch arata ca cel putin intr-o clinica care are intentii psihoterapeutice medicii trebuie sa aiba urmatoarele calitati:

-O putere de intelegere fata de bolnavi;

-Posibilitatea de a fi inteles, respectat si chiar iubit, datorita comportamentului sau;

-O expresie de viata suficienta si o maturizare deplina a personalitatii;

-Cunostinte psihologice si ale comportamentului uman;

Trebuie subliniat ca adesea medicul trebuie sa stea in garda, deoarece pacientul are spirit de ranchiuna si poate acuza pe medic pentru boala sa.

Balint propune denumirea de 'functie apostolica' a medicului, avand in vedere pozitia sa fata de bolnav. Aceasta functie presupune faptul ca fiecare medic trebuie sa intuiasca modul de comportament pe care un pacient trebuie sa-l adopte (ce trebuie sa spere pacientul, ce poate suporta si cum sa-l poata influenta).Acest lucru presupune ca medicul este suficient de suplu si adaptabil pentru o varietate de relatii care se pot stabili intre el si pacienti. Medicul va adopta astfel o atitudine la care va incerca sa 'converteasca' si pe pacientul sau.

Idealul, subliniaza Sivadon ar fi ca medicul sa corespunda cererii emotionale a bolnavilor.Vindecarea,subliniaza autorul nu consta numai din vindecarea somatica ci si din restauratia autonomiei psihologice (inclusiv autonomia fata de medic).Se stie ca autorii de nuanta psihanalitica au asemanat relatia medic-pacient cu relatia dintre parinti si copii. In acest context medicul este singurul activ dar asa cum subliniaza Sivadon, medicul poate sa-si exercite si functia de ghid sau sfatuitor, poate cere bolnavului sa participe la toate masurile psihoterapeutice. Aceiasi atitudine a medicului, arata Sivadon, nu poate corespunde oricarui tip de boala, ea trebuie sa difere si in functie de bolnav, iar in diferite situatii, medicul trebuie sa fie capabil sa-si schimbe atitudinea, la nevoie. Exista in acest sens atitudini pentru frica si durerea bolnavului sau pentru alte simptome. Medicul cel mai adesea trebuie sa de un sens suferintei bolnavului prin incadrarea lui intr-un diagnostic.