Explorarea de rutina a functiei renale

Explorarea de rutina a functiei renale

1.1. Examenul sumar de urina

Rinichiul indeplineste in organism functii importante, esentiale pentru mentinerea vietii: functia de excretie, de mentinere a echilibrului osmotic si acido-bazic precum si functii metabolice specifice tesutului renal.

Functia renala de excretie are ca expresie formarea si eliminarea urinei. Examenul sumar de urina reprezinta o etapa obligatorie in studiul acestei functii si una dintre investigatiile de rutina de mare importanta in clinica, rezultatele sale patologice fiind uneori singura expresie a unei afectiuni renale.

Examenul sumar de urina, bazat pe investigatii calitative, cu aprecieri orientative asupra intensitatii reactiilor analizate, se executa din prima urina de dimineata, cea mai concentrata, dupa efectuarea toaletei locale cu apa si sapun.

Investigatiile cantitative ale componentelor patologice evidentiate prin examenul sumar, se practica din fractiuni de urina preluate din cantitatea colectata in 24 de ore sau din emisiuni separate, recoltate la anumite intervale din zi, pentru urmarirea debitului fractionat al componentului investigat sau pentru detectarea ritmului circadian al eliminarii acestuia. Pentru examenele practicate din urina de 24 de ore, recoltare se face astfel: prima emisie de dimineata se arunca, colectandu-se celelalte emisiuni in decurs de 24 de ore, intr-un vas foarte curat, ce se va pastra la rece (+4sC). A doua zi, dimineata, se recolteaza prima emisie de urina intr-un vas separat, proba astfel obtinuta fiind necesara executarii examenului sumar si studiului sedimentului urinar care se realizeaza numai din urinile proaspat emise.

Probele de urina vor fi examinate macroscopic, fizico-chimic si microscopic.

1.1.1. Examenul macroscopic

1.1.1.1. Cantitatea de urina eliminata in 24 de ore (diureza) variaza in raport cu sexul, varsta, ingestia respectiv pierderile de lichide , starea de veghe-somn etc. La adulti diureza este cuprinsa intre 1200-1500 ml la barbati si 800-1200 ml la femei. Raportat la greutatea corporala,  copiii secreta de 3-4 ori mai multa urina decat adultii. (Tab.nr.I)

Tab.nr.I: Diureza la copii.

In mod normal, cantitatea de urina eliminata ziua este mai mare decat cea din timpul noptii, raportul intre acestea fiind de 1:2 - 1:4. Inversarea acestui raport, nicturia, este patologica.

In afara variatiilor fiziologice exista variatii patologice reprezentate de poliurie (>2000ml urina in 24 de ore), oligurie (<500ml urina in 24 de ore) si anurie (<100ml urina in 24 de ore).

Volumul unei singure emisii de urina este normal cuprins intre 150 si 300ml. Valori mai mici de 150ml indica reducerea functionala sau anatomica a capacitatii vezicale in timp ce valori mai mari de 300ml semnifica o capacitate vezicala marita.

1.1.1.2. Aspectul. Normal la emisie, urina este limpede; stand in repaus, se constata aparitia, mai ales la femei, a unui nor fin (nubecula) la suprafata probei, alcatuit din celule epiteliale de descuamare si mucus.

O urina tulbure in momentul eliminarii poate contine: saruri (urati, oxalati, fosfati, carbonati etc.), mucus, puroi, epitelii, microbi, grasimi (aspect laptos). In vederea stabilirii cauzei turbiditatii se pot efectua mai multe examene orientative care necesita urmatorii reactivi:

-acid acetic solutie 10%

- acid clorhidric solutie 12,5%

- hidroxid de sodiu solutie 20%

- amestec etanol-eter etilic, in proportie de 1:1 (in volume)

Tehnica. Se incalzesc cativa ml de urina in baia de apa sau la flacara. Daca turbiditatea nu dispare se adauga pe rand acid acetic, acid clorhidric si solutie de hidroxid de sodiu sau amestecul etanol-eter. Reactiile se precipita succesiv in aceeasi eprubeta. Se pot intalni urmatoarele eventualitati:

Turbiditatea dispare la incalzire cauza acesteia: prezenta in urina a uratilor sau a cristalelor de acid uric.

Turbiditatea se intensifica la incalzire. cauza acesteia: prezenta in urina a proteinelor, carbonatilor sau fosfatilor.

Turbiditatea nu dispare la incalzire, dar limpezirea se produce dupa:

adaugarea catorva picaturi de acid acetic 10%cauza acesteia: prezenta in urina a fosfatilor sau a carbonatilor ( in acest ultim caz reactia insotindu-se de eliberare de dioxid de carbon).

adaugarea a 2-3 ml de acid clorhidric 12,5%..cauza acesteia: prezenta in urina a oxalatilor, respectiv a cristalelor de leucina, tirozina sau cistina.

adaugarea a 2-3ml de hidroxid de sodiu 20%cauza acesteia: prezenta in urina a cristalelor de acid uric, cistina sau a mucusului.

adaugarea de amestec etanol-etercauza acesteia: prezenta in proba a grasimilor.

Daca dupa tratarea cu hidroxid de sodiu 20% apare un coagul gelatinos, acesta indica prezenta puroiului. Examenul microscopic este cel ce confirma si elucideaza complet natura cauzei care a provoacat turbiditatea urinei.

1.1.1.3. Culoarea depinde de concentratia si natura substantelor dizolvate in urina, in primul rand de unii pigmenti ca: urocromul, urobilina, uroeritrina, uroporfirina.

Urina normala are culoarea galben-deschis pana la galben-auriu, in raport cu ora emisiunii, cea de dimineata, mai concentrata, avand o culoare mai inchisa.

Modificari ale culorii urinei se datoreaza variatiei concentratiilor cromogenilor si/ sau eliminarii prin urina a unor substante colorate, astfel:

-galben-portocaliu, galben-verzui, brun-verzui, datorita prezentei pigmentilor biliari (in ictere), sau unor medicamente (vitamine din complexul B, antibiotice de tipul eritromicinei sau cloromicetinei, derivate de pirazolon etc.)

-brun-negru, in melanoame, alcaptonurie;

-rosu-roz, prin prezenta in urina a sangelui, hemoglobinei, porfirinei (visiniu) sau cand pacientului i s-au administrat medicamente ca antipirina, santonina etc. dar si dupa ingestia de sfecla, varza rosie sau bomboane colorate cu derivati de anilina;

-verzuie, in cazul urinei pacientilor tratati cu albastru de metilen.

1.1.1.4. Mirosul. Normal, urina are un discret miros caracteristic. Acesta se poate modifica in urma ingestiei unor alimente ca: varza, ridichi, usturoi, hrean, sparanghel si in situatii patologice: mirosul de acetona in diabetul zaharat, de amoniac in infectiile urinare, putrid in cancer (prin infectare anaeroba). Urina cu cristale de cistina, prin descompunerea acestora, emana miros de hidrogen sulfurat.

1.1.2. Examenul fizico-chimic

Studiul fizico-chimic al probelor de urina se poate efectua printr-o multitudine de metode, unele moderne, rapide insa cu sensibilitate si precizie mai reduse, semicantitative, care utilizeaza stripuri de urina, altele manuale, clasice, mai putin utilizate in practica larga dar cu precizie ridicata si metodele automate, cele mai precise care utilizeaza analizoarele de chimie.

Metodele utilizate in mod frecvent pentru examenul chimic al urinei utilizeaza stripuri –test. Componentele stripurilor sunt impregnate cu anumiti compusi chimici care reactioneaza specific cu substante continute in urina, producand reactii de culoare.  Intensitatea acestor reactii se coreleaza cu valoarea concentratiei substantei respective in urina si este fie direct comparata cu o scala de culoare furnizata de kit sau citirea se face in mod automat, folosind analizoare. Timpul de reactie este specific fiecarui tip de strip-test. Acesta este motivul pentru care citirea modificarilor de culoare induse de contactul cu substantele continute in urina studiata, se face la intervale stricte de timp fata de momentul scufundarii stripului in urina. In cazul incorporarii mai multor teste pe un strip , reactivii chimici specifici fiecarui test sunt separati prin bariere de plastic, impermeabile pentru apa. Parametrii determinati in mod curent prin aceasta metode sunt: glucoza, bilirubina, corpii cetonici, proteine, urobilinogen, nitriti, hematii, leucocite, pH, densitate. Rezultatele acestui tip de testare sunt considerate semicantitative.

Fig. nr. stripuri-test pentru urina

Tehnica de lucru

Un strip-test este cufundat pentru foarte scurt timp (1 sec) in proba de urina astfel incat sa fie acoperite toate ariile de reactie ale stripului. (fig. nr.)

Fig.nr. 

La scoaterea stripului din urina acesta se trece peste marginea eprubetei pentru a indeparta excesul de urina (fig. nr.) dupa care se pastreaza in pozitie orizontala.

Fig. nr.

Reactiile se citesc cu ochiul liber fiiind direct comparate cu o scala de culoare furnizata de kit (fig.nr.) sau automat, cu ajutorul unui fotometru (fig.nr.).

Fig.nr

Fig.nr

1.1.2.1. Densitatea urinara este un indicator al abilitatii rinichilor de a concentra urina. Testul compara densitatea urinei cu cea a apei distilate a carei densitate este 1000 si reflecta atat numarul particulelor prezente in urina cat si marimea acestora. Densitatea urinara variaza cu starea de hidratare a organismului. Cand aportul de lichide este restrictionat sau crescut, densitatea urinara masoara functia renala de concentrare si dilutie, a carei pierdere este un indicator al disfunctiei renale.

Valoarea densitatatii  urinare trebuie corectata in cazul prezentei proteinuriei si/sau glicozuriei,

Tehnica:

1. In cazul utilizarii stripurilor-test acestea au o arie specifica de determinare al carui indicator de culoare se modifica in raport de concentratia ionica si rezultatul este tradus in unitati de densitate. Indicatorul de culoare poate fi albastrul de bromtimol a carui culoare se modifica de la albastru inchis in cazul urinei cu joasa concentratie ionica, la verde si respectiv galben verzui pe masura ce concentratia ionica creste.

2. Determinarea se poate face si cu refractometrul, indicele refractil fiind raportul dintre viteza luminii in aer si viteza luminii in solutia test. O picatura de urina se plaseaza intre doua placi ale refractometrului. Fascicolul de lumina care trece prin solutie este deviat sub un anumit grad care este direct proportional cu densitatea solutiei.
3. Urodensimetrul (hidrometrul), metoda cu cea mai mica precizie.

Urodensimetrul este gradat pentru intervalul 1000-1040 si este calibrat in mod obisnuit pentru temperatura de 15sC. La densimetru poate fi anexat un termometru, care permite masurarea temperaturii odata cu aceea a densitatii. Daca se folosesc urodensimetre fara termometru temperatura urinei se masoara cu orice termometru de laborator. Daca temperatura urinei difera de temperatura de calibrare, inscrisa pe urodensimetru, se adauga sau se scade o unitate pentru fiecare 3sC peste sau sub temperatura de calibrare

Tehnica masurarii. Se toarna urina, dupa omogenizare, intr-un cilindru de sticla, suficent de larg pentru a permite plutirea libera a urodensimetrului care nu trebuie sa fie lipit de peretii interiori ai vasului. Se va evita formarea spumei, care daca s-a produs se inlatura cu hartie de filtru. Citirea se face tangential la suprafata lichidului, cu ochiul la inaltimea acestei suprafete.

Fig. nr.: Urodensimetru

Glucoza, proteinele si produsele substantelor de contrast utilizate in radiodiagnostic cresc densitatea urinei. Se folosesc de aceea factorii de corectie a densitatii inscrisi intr-un tabel care poarta numele autorului acestuia (Bouchardat). In practica, in mod aproximativ, din densitatea masurata se scad 3,7 unitati pentru fiecare un gram la suta glucoza si 2,6 unitati pentru fiecare gram la suta proteina.

In proteinuriile mari, urina trebuie deproteinizata inainte de a i se masura densitatea. In acest scop, se adauga in proba de urina cateva picaturi de acid acetic 30%, se fierbe, se filtreaza si se aduce volumul la valoarea initiala.

Valorile normale ale densitatii urinare sunt cuprinse intre 1015-1025 cu valori extreme intre 1001-1035 in cazul ingestiei de lichide in cantitate mare si respectiv, dupa transpiratii abundente. In general, densitatea urinara este in raport invers cu volumul urinei cu exceptia celei provenita de la diabetici, care prezinta poliurie eliminand in acelasi timp mari cantitati de glucoza.

Osmolaritatea urinara este o modalitate mai precisa de apreciere a concentratiei urinei. Ea depinde de numarul particulelor substantei solvite pe unitatea de solutie. Determinarea in acelasi timp a osmolaritatii serului si urinei asigura informatii mai complete asupra functiei renale, raportul normal intre osmolaritatea urinei si cea a serului fiind 3:1. Reducerea abilitatii de concentrare renala a urinei este indicata de scaderea acestui raport. Pe langa aprecierea pe care o face acest test asupra functiei renale, el este utilizat si pentru monitorizarea evolutiei afectiunilor renale, pentru monitorizarea terapiei cu fluide si electroliti,  pentru efectuarea diagnosticului diferential intre hipernatremie, hiponatremie si poliurie ca si pentru evaluarea raspunsului renal la actiunea ADH.Testul necesita urina de 24 de ore.

Valorile normale sunt:

-in urina de 24 de ore: 300-900 mOsm/ kgH₂O

-intr-o proba oarecare de urina; 50-1200 mOsm/kgH₂O

- raportul osmolaritatii intre urina si ser ; 1:1- 3:1

1.1.2.2. Reactia urinei (pH-ul urinar).

pH-ul urinar este un indicator al capacitatii tubulare renale de a mentine o concentratie normala a ionilor de hidrogen atat in plasma cat si in lichidul extracelular. Rinichii intervin in mentinerea echilibrului acido-bazic prin reabsorbtia sodiului si secretia tubulara a ionilor de hidrogen si de amoniu.

In cazul stripurilor urinare testarea se bazeaza pe un dublu indicator, rosu metil/albastru de bromtimol, ceea ce asigura o gama larga de culori care sa expime posibilele modificari de pH, de la portocaliu spre galben, verde pana la albastru.

Controlul pH-ului urinar este important si in managementul bacteriuriei, al litiazei renale ca si in cazul anumitor terapii medicamentoase, pentru a le mentine sau creste eficienta.

Valoarea pH-ului urinei normale este influentata de dieta. O alimentatie bogata in proteine produce aciditate urinara iar un regim vegetarian determina alcalinitatea urinei. Valorile normale ale pH-ului urinar sunt cuprinse intre 4,8-7,4 cu o medie de 6.

Masurarea pH-ul urinar  se efectueaza in urinile proaspat emise, deoarece in timp, se produce contaminarea produsului cu bacterii, ceea ce determina schimbarea reactiei catre zona alcalina.

Urini puternic acide (pH ≤ 4-5) se produc in cursul proceselor maligne, datorita distrugerii crescute de proteine, in febra, in diaree abundenta, in acidoza diabetica sau metabolica.

pH puternic alcalin se constata in infectiile urinare, in alcaloza respiratorie, sau metabolica.

Masurarea pH-ului se poate face in practica si prin folosirea benzilor de hartie sau solutiilor de tip indicator universal.

Referat: Vitaminele - surse alimentare de vitamine Referat: 41 de sfaturi pentru viata lunga recomandate de doctor

Tehnica: Se introduce in urina proaspata, pentru cateva secunde, o bucata de hartie indicator. Valoarea pH-ului se stabileste comparand culoarea hartiei cu aceea a scalei de culori care insoteste fiecare rola de hartie indicator.

1.1.2.3. Determinarea proteinelor urinare

Proteinuria. In cazul unor examene de tip screening proba analizata poate fi urina ca atare. Efectuarea unor teste semicantitative asupra proteinelor urinare necesita utilizarea supernatantului unei probe centrifugate, celulele prezente in urina necentrifugata putand induce o apreciere fals crescuta asupra proteinuriei.

In mod normal numai proteinele plasmatice mici filtreaza la nivel glomerular si sunt reabsorbite la nivel tubular renal. Exista cantitati mici de proteine plasmatice filtrate si proteine secretate de catre nefron (proteina Tamm – Horsfall) care se regasesc in urina normala. Excretia urinara de proteine nu depaseste de obicei 150 mg/24 de ore sau 10 mg/100ml urina intr-o singura proba. Se considera proteinurie valorile care depasesc 150 mg/ 24 de ore.

Proteinurie usoara in cazul unor valori mai mici de 500 mg/ 24 de ore ( la persoane sanatoase dupa un efort fizic intens, in cazul unor emotii severe, a febrei, in stres termal, dupa ortostatism prelungit dar si in caz de infectii ale tractului urinar, in hipertensiune, disfunctii tubulare renale, rinichi polichistici, hemoglobinurie cu hemoliza severa).

Proteinuria moderata presupune valori cuprinse intre 0,5 si 3 grame/24 de ore si poate fi observata in caz de glomerulonefrita cronica moderata, insuficienta cardiaca congestiva, nefropatie diabetica medie, pielonefrita, mielom multiplu, preeclamsie.

Proteinuria marcata presupune valori mai mari de 3 grame/ 24 de ore si caracterizeaza glomerulonefrita acuta severa, nefroza lipoidica, nefropatia diabetica severa, nefrita lupica etc.

Testarea pe stripuri de urina utilizeaza indicatori de culoare de tipul albastrului de tetrabromtimol care la un pH constant isi modifica culoarea in raport de prezenta proteinelor. Culorile variaza de la galben in proba negativa la galben-verzui, verde si verde albastru la testele pozitive.

Testul este mai sensibil pentru albumine comparativ cu cel pentru globuline sau hemoglobina. Se apreciaza semicantitativ prezenta proteinelor urinare prin compararea culorii obtinute cu o scala de etalonare.

Principiul reactiilor de evidentiere a proteinelor urinare consta in precipitarea acestora prin diferite procedee fizice sau chimice.

Pentru determinarea corecta a proteinuriei, urina trebuie sa fie limpede (in cazul in care nu este, urina se centrifugheaza si/ sau filtreaza) si sa aiba pH-ul usor acid (daca nu, se adauga cateva picaturi de acid acetic in proba).

O metoda semicantitativa, de sensibilitate superioara comparativ cu utilizarea stripurilor pentru urina pentru evidentierea proteinuriei se bazeaza pe precipitarea acestora la caldura fara a fi insa un test de inalta sensibilitate.

Determinarea calitativa a proteinelor urinare se poate face prin mai multe metode care pot utiliza solutia de acid acetic, acid nitric nitros ( metoda Heller), sau solutia de acid sulfosalicilic, etc.

Testul care prezinta o sensibilitate net superioara este cel care se bazeaza pe precipitarea proteinelor sub actiunea acidului salicilic acesta detectand concentratii mici de albumina, globuline si proteina Bence- Jones.

Metoda cu acid sulfosalicilic la rece are ca principiu faptul ca substantele proteice precipita in mediu puternic acid.

Materiale necesare:

-solutie acid sulfosalicilic 25g%;

-eprubete de centrifuga;

-stativ

-hartie de filtru;

-centrifuga;

-o bucata hartie neagra;

Tehnica: Pentru fiecare proba de urina se folosesc doua eprubete. Se toarna in fiecare cca.  5ml. urina, filtrata sau centrifugata. Dupa ce se adauga in una dintre eprubete 10-15 picaturi din solutia de acid sulfosalicilic, se agita si se examineaza continutul ambelor eprubete, pe fond negru.

Rezultatele, pozitive in acest caz, variaza de la usoara turbiditate care inseamna echivalentul a 10 mg/100 ml urina, ceea ce ar corespunde unor valori de 150mg/24 de ore, la 1+, ceea ce ar corespunde unor valori intre 200-500mg/24 de ore, la 2+, adica intre 0,5-1,5 grame/24 de ore, 3+ la 2-5 grame / 24 de ore, si 4+ la > 7 grame/24 de ore.

Ele pot fi exprimate si astfel:

-urina ramane limpede = albumina absenta;

-usoara opalescenta = albumina nor foarte fin (aprox..15mg%);

-opalescenta apreciabila = albumina nor fin (aprox.20mg%);

-floculare abundenta = albumina dozabila, in cantitate mai mare de 20mg%

Cea mai mare sensibilitate o au testele adaptate pentru analizoarele automate de chimie, urinile normale continand cantitati mici de proteine ( nu mai mult de 150 mg/24 ore sau 10 mg/dl intr-o singura proba) pe care reactivii utilizati in mod curent nu le pot pune in evidenta.

Determinarea cantitativa a proteinelor urinare se face in urina de 24 de ore folosind metode ca: metoda biuretului, metoda Heller modificata, metoda Esbach etc..

Metoda Esbach foloseste ca reactivi:

- reactiv Esbach: acid picric 10g, acid citric 20g, apa distilata ad. 1000ml.

- clorura ferica 10%.

Tehnica: Urina acida si cu densitatea mai mica de 1010, la nevoie diluata cu apa distilata, si acidulata cu acid acetic 10% se pune in eprubeta speciala (albuminometrul Esbach) pana la semnul U. Se adauga reactiv Esbach pana la semnul R, se agita bine si se lasa in repaus 24 de ore. Se citeste inaltimea precipitatului format, pe gradatiile eprubetei, rezultatul exprimandu-se in grame proteine la 1000 ml urina (se va tine seama de dilutia facuta). Pentru citirea mai rapida a rezultatelor dupa adaugarea urinei pana la semnul U se adauga si 10 picaturi de clorura ferica 10%, se completeaza cu reactiv Esbach pana la semnul R, se amesteca si se pune in baie de apa la 72s C cateva minute, dupa care se poate citi rezultatul.

Proteinuria poate fi tranzitorie, functionala, cum se constata: dupa efort, expunere la frig, in ortostatism prelungit, in stare de stres, in graviditate, la nou nascut, in stari febrile, in cursul unor tulburari circulatorii, la unii bolnavi cu tulburari digestive, dupa palparea rinichilor etc.

Proteinuria patologica apare in afectiuni renale cu substrat lezional de parenchim renal, in afectiunile cailor urinare si in unele afectiuni extrarenale cu interesare renala secundara.

1.1.2.4. Determinarea glicozuriei. Orice urina, in mod normal, contine o cantitate extrem de redusa de glucoza (0,0075-0,300 g‰), nedecelabila prin metode obisnuite, datorita procesului de reabsorbtie activa, totala de la nivelul tubilor contorti proximali renali.

Ca si pentru proteine, initial se efectueaza o evidentiere calitativa a prezentei glucozei in urina si un rezultat pozitiv este urmat de examenul cantitativ cu masurarea concentratiei acesteia.

Determinarea calitativa a prezentei glucozei in urina utilizeaza numeroase metode. Utilizarea stripurilor de urina in determinarea concentratiei urinare a glucozei se bazeaza pe o dubla reactie enzimatica, secventiala: glucozoxidaza catalizeaza oxidarea glucozei la acid gluconic si peroxid de hidrogen pentru ca apoi peroxidaza sa catalizeze reactia peroxidului de hidrogen cu un cromogen, iodura de potasiu, determinand modificari de culoare de la verde la maro.

Alte metode se bazeaza pe proprietatea pe care o are glucoza, prin functia sa aldehidica, de a reduce, in mediu alcalin si la cald, anumite saruri (de cupru, argint sau bismut). Ca reactii de recunoastere se practica obisnuit reactia Fehling si reactia Benedict, in care sarurile cuprice sunt transformate in saruri cuproase, sau reactia Nylander cu azotat de bismut.

Reactia Fehling are ca principiu faptul ca in mediu alcalin glucoza reduce hidroxidul de cupru provenit din sulfat de cupru, in oxid cupros.

Reactivii utilizati sunt:

- reactivul Fehling I- se dizolva 35g sulfat de cupru in apa apoi se adauga 5ml acid sulfuric si se completeaza cu apa diatilata pana la 1000ml.

- reactivul Fehling II -150g sare Seignette impreuna cu 300ml hidroxid de sodiu 30% si apa distilata pana la 1000ml.

Tehnica: intr-o eprubeta se pipeteaza cate 2ml de reactiv Fehling I si Fehling II si se fierb pentru a controla reactivul ( trebuie sa-si mentina culoarea albastra). Se adauga apoi 5ml de urina si se continua fierberea. Aparitia unui precipitat rosu caramiziu indica prezenta glucozei in urina.

Observatii: reactia nu este specifica, deoarece intervin ca reducatori si alte componente ale urinii ( acidul uric, acidul glucuronic, creatinina, alte glucide eliminate prin urina in anumite cazuri pozitiveaza proba (lactoza- in timpul sarcinii-, fructoza, pentozele) facand necesara tratarea urinei cu solutie defecanta (reactivul Courtonne) pentru indepartarea acestor substante reducatoare; acidul ascorbic - in terapia cu vitamina C - poate influenta proba prin schimbarea culorii solutiei din albastru in verde; proteinele si diferite medicamente (penicilinele si tetraciclinele) pot pozitiva reactia si de aici necesitatea deproteinizarii prealabile a acestor urini.

Reactia Nylander are ca principiu faptul ca hidroxidul de bismut, format in reactia dintre azotatul bazic de bismut si baze, este redus de glucoza la bismut metalic, de culoare bruna.

Reactivul utilizat:

- reactiv Nylander: 2g azotat bazic de bismut, 4g sare Seignette, 100ml hidroxid de sodiu 10%.

Tehnica: se pipeteaza intr-o eprubeta 5ml de urina, se adauga 1ml de reactiv Nylander, se incalzeste la flacara 4 minute. Aparitia unui precipitat brun indica prezenta glucozei in urina.

Determinarea cantitativa a glucozei in urina se poate face prin mai multe metode intre care metoda Fehling si metoda Sumner.

Metoda Sumner are ca principiu faptul ca la cald si in mediu alcalin glucoza reduce acidul dinitrosalicilic la acid 3-amino-5-nitrosalicilic, de culoare rosu- portocalie, intensitatea culorii fiind proportionala cu cantitatea de glucoza din proba.

Reactivii utilizati sunt:

- solutie de acid dinitrosalicilic

- solutie standard de glucoza 1%

Tehnica: urina se dilueaza 1/10 sau 1/20 si la fel se dilueaza si standardul de glucoza. Se pipeteaza in 3 eprubete conform tabelului de mai jos:

Se agita eprubetele si se pun intr-o baie de apa la fierbere timp de 5minute. Se racesc apoi la robinet si se adauga in fiecare eprubeta apa distilata pana la un volum total de 25ml. Se amesteca si se citesc extinctiile probei si standardului fata de proba in alb, la o lungime de unda de 525 nm.

Se calculeaza dupa formula:

Glucoza in urina (g%)=

Glicozuria se instaleaza prin hiperglicemie, ca in cazul diabetului zaharat, prin depasirea capacitatii de resorbtie tubulara, prin scaderea functiei de resorbtie a glucozei la nivel tubular renal ca in diabetul renal, cand glicemia ramane normala dupa consum excesiv de dulciuri, dar si in unele boli hepatice, endocrine, infectioase, neurologice, intoxicatii cu morfina, atropina sau in sarcina.

1.1.2.5. Determinarea corpilor cetonici. Corpii cetonici sunt produsi intermediari in metabolsmul lipidelor. Acestia sunt reprezentati de acidul betahidroxibutiric, acidul acetilacetic si acetona. In conditii normale urina nu contine corpi cetonici. Reactia devine pozitiva in: diabet zaharat, la bolnavii nealimentati, in boli infectioase grave, dupa narcoza, dupa varsaturi accentuate, diaree marcata (stari de cetoacidoza) sau la persoane sanatoase dupa o alimentatie exclusiv proteica si lipidica, lipsita de glucide.

Reactia Legal-Imbert poate pune in evidenta acidul acetilsalicilic si acetona si are ca principiu faptul ca acidul acetil acetic si acetona reactioneaza in mediu alcalin, cu nitroprusiatul de sodiu dind o coloratie violacee.

Reactivii utilizati sunt:

- solutie nitroprusiat de sodiu 1%

- amoniac concentrat

Tehnica: Se pipeteaza intr-o eprubeta 5ml urina, se adauga 1ml nitroprusiat de sodiu si apoi 1ml amoniac, lasandu-l sa se prelinga usor pe peretele eprubetei. Daca la limita de separare dintre lichide apare un inel violet in urina respectiva exista corpi cetonici.

Corpii cetonici evidentiati pe stripurile de urina pot detecta numai acidul acetoacetic nu si acetona sau acidul betahidroxibutiric. Testul se bazeaza tot pe reactia dintre acidul acetoacetic si nitroprusiat, inducand in raport de concentratie, modificari de culoare, intre roz sters cand rezultatul este negative si nuante tot mai inchise de mov.

1.1.2.6. Determinarea urobilinogenului Determinarea urobilinogenului si a billirubinei in urina ajuta la stabilirea patogeniei unui sindrom icteric:

Urobilinogenul exista in urina normala in cantitati mici. In conditii patologice cantitatea de urobilinogen creste sau se reduce la zero. Cresterea cantitatii de urobilinogen apare in conditii de hemoliza exagerata, cu functie hepatica normala si in caz de tulburari ale functiei hepatice. Absenta urobilinogenului se constata in icterul mecanic cand datorita obstacolului de pe caile biliare, bilirubina directa nu mai ajunge la nivel intestinal si astfel nu se mai formeaza urobilinogenul.

Determinarea urobilinogenului se face prin reactia Ehrlich al carei principiu se bazeaza pe reactia dintre urobilinogenul continut in proba si paradimetilaminobenzaldehida dizolvata in solutie de acid clorhidric concentrat, compusul rezultat avand o culoare rosu intens.

Reactivul Erlich se prepara astfel: 2g paradimetilaminobenzaldehida se dizolva in 100ml solutie acid clorhidric 20%.

Tehnica: intr-o eprubeta se pun 2 ml urina proaspata, cat mai curand dupa emisie. Se adauga 10 picaturi din reactivul Erlich si se agita. Daca urina se inroseste chiar la rece atunci contine o cantitate crescuta de urobilinogen. Daca se inroseste numai in urma incalzirii la flacara, inseamna ca urobilinogenul se afla in cantitate normala. Daca urina nu se inroseste dupa incalzire inseamna ca nu contine urobilinogen.

Pentru o mai mare precizie a reactiei se adauga peste amestecul de urina si reactiv, 1-2 ml de cloroform. Se agita, apoi se lasa eprubeta in stativ. Cloroformul se aduna la fundul eprubetei; Prezenta urobilinogenului in proba de urina induce colorarea cloroformului in rosu-violet, cu atat mai intens cu cat urobilinogenul se afla in cantitate mai mare. Rezultatul se exprima cu +, + +, + + + sau + + + +, dupa intensitatea coloratiei obtinute.

Stripurile de urina utilizeaza o reactie Erlich modificata, in care dietilaminobenzaldehida in combinatie cu un accentuator de culoare reactioneaza cu urobilinogenul, in mediu intens acid, producand modificarea culorii in diverse nuante de roz-rosu

1.1.2.7. Determinarea bilirubinei. Urina normala nu contine bilirubina. Prezenta acestui compus in urina indica afectare hepatica sau obstructie biliara dar cantitati mici de bilirubina pot fi detectate si in cazul unor nivele serice aflate sub cele care determina icterul clinic detectabil. Icterul hemolitic nu se insoteste de bilirubinurie.

O apreciere corecta a continutului urinar in bilirubina impune examinarea la o ora de la momentul recoltarii avand in vedere sensibilitatea compusului in cazul expunerii probei la lumina.

Daca urina de analizat are o culoare galben verzuie pana la maro se recomanda agitarea probei. Formarea unei spume galben verzui indica prezenta bilirubinei deoarece aceasta afecteaza tensiunea supeficiala si favorizeaza formarea spumei.

Pe stripurile de urina identificare bilirubinei se face in urma cuplarii acesteia in mediu puternic acid cu diazotid dicloroanalina, culorile induse de reactia chimica, variind in nuante de bej

Alte metode care sa evidentieze prezenta bilirubinei in proba sunt metoda Popper si metoda Rosin.

Metoda Popper are ca principiu oxidarea bilirubinei la biliverdina in prezenta iodului continut in sistemul de reactie.

Reactivul Popper se obtine dintr-un amestec din 525 ml apa distilata, 125 ml alcool de 95s si 3,5 ml tinctura de iod 10%. Se dizolva 12g iodura de potasiu si 75g clorura de sodiu.

Tehnica: intr-o eprubeta se pun 10ml de urina si se introduc direct in fundul eprubetei 3ml reactiv Popper. In prezenta bilirubinei, la limita de separare a lichidelor apare un inel verzui.

Metoda Rosin utilizeaza ca reactiv: solutia de iod 6% in alcool de 96s . Se poate folosi si solutia Lugol (1g iod, 2g iodura de potasiu dizolvate in 50ml apa distilata).

Tehnica: intr-o eprubeta se pipeteaza 5 ml de urina si se lasa sa se prelinga usor pe peretele eprubetei 1ml solutie lugol. Paritia unui inel verde la limita de separare a celor doua lichide indica prezenta bilirubinei in proba.

Aceste doua metode prezinta dezavantajul ca prin amestecarea celor doua lichide limita lor de separare nu este neta.

1.1.2.8. Determinarea acizilor biliari. In urina acizii biliari apar sub forma de saruri biliare (glicolat si taurocolat de sodiu) la bolnavii cu icter prin obstructia cailor biliare extrahepatice sau cu retentie biliara parenchimatoasa. Sarurile biliare insotesc de obicei eliminarea urinara de pigmenti biliari.

Proba Hay evidentiaza acizii biliari prezenti in urina, bazandu-se pe proprietatea acestora de a reduce tensiunea superficiala a lichidelor in care se afla.

Tehnica: intr-un pahar conic se introduc 25 ml urina peste care se presara floare de sulf. Daca urina contine saruri biliare, floarea de sulf cade la fundul paharului, caderea fiind proportionala cu cantitatea de saruri biliare continute in urina.

Pe stripurile de urina poate fi evidentiata si prezenta leucocitelor, a hematiilor si respectiv continutul in nitriti.

Leucocitele granulocitare sunt astfel evidentiabile datorita continutului in esterase care catalizeaza hidroliza unor compusi eliberand 3-hidroxi-5-fenil pirolul care reactioneaza apoi cu sarea de diazonium rezultand un produs violet. Testul evidentiaza  leucocite intacte, lizate si cilindrii leucocitari. Informatiile obtinute pe strip se completeaza cu examenul microscopic.

Evidentierea hematiilor pe stripurile urinare se bazeaza pe activitatea peroxidazo-like a hemoglobinei care catalizeaza reactia intre dihidroperoxidul de diizopropilbenzen si 3 3’ 5 5’ tetrametilbenzidina. Modificarile de culoare induse variaza de la portocaliu la verde inchis. Examenul microscopic stabileste diagnosticul de hematurie si o neconcordanta intre indicatia stipului care sugereaza un numar mai mare de hematii decat indica examenul microscopic ridica posibilitatea hemoglobinuriei sau a mioglobinuriei.

1.1.3. Examenul microscopic al sedimentului urinar

Urina contine in suspensie o serie de elemente care formeaza sedimentul urinar. Examenul sedimentului urinar este o etapa obligatorie in studiul excretiei urinare. Prepararea sedimentului urinar se face din urina proaspata, cat mai repede dupa recoltarea acesteia, pentru ca elementele lui se altereaza in timp. Se pipeteaza 10 ml urina intr-o eprubeta si se centrifugheaza tinp de 5 minute la 1500 turatii/minut (turatii mai mari distrug elementele organice componente ale sedimentului). Dupa centrifugare se indeparteaza supernatantul si se omogenizeaza sedimentul ramas, agitand energic eprubeta. Pe o lama curata se lasa sa cada o picatura cat mai mica din sediment si se acopera cu o lamela, avand grija sa nu se formeze bule de aer. Se examineaza apoi la microscop cu obiectivul 10x si ocularul 7; pentru o observare mai precisa se examineaza cu obiectivul 20x.

Sedimentul urinar este format din elemente organizate - celule epiteliale din caile urinare, leucocite, hematii, cilindrii, uneori paraziti, spermatozoizi- si din elemente neorganizate, de natura organica (acid uric, cistina, leucina, tirozina), minerala (oxalati, fosfati, carbonati), sau medicamentoasa (cristale de sulfonamida)

1.1.3.1. Sedimentul organizat.

Celulele epiteliale din sedimentul urinar provin din epiteliul ce captuseste aparatul urinar, aspectul lor fiind variat: celulele epiteliale provenind din stratul superficial al vezicii urinare sunt rotunde sau poligonale cu unul sau mai multi nuclei; cele din stratul mijlociu sunt fuziforme; cele din stratul profund sunt ovoide alungite, se prezinta izolate sau in placarde si au conturul nuclear bine delimitat. Celulele colului vezical au aspect caudat.

Celulele descuamate din uretra sunt celule cilindrice, alungite.

Din uretere si bazinete sunt mai mici decat precedentele, fuziforme sau in forma de maciuca cu nucleu in partea mai dilatata a celulei.

Din bazinete se descuameaza celule mici rotunde sau ovale, cu nuclei voluminosi, dispuse de obicei in placarde.

Celulele epiteliale renale, rotunde sau poliedrice, in general izolate, pot avea protoplasma granulara cand provin din tubii contorti, sau limpede cand provin din ansa descendenta Henle.

Urinile provenind de la femei pot contine celule epiteliale provenind din vagin, asemanatoare celor din vezica, dar mai mari, cu nucleul central si mai mic.

Prezenta in urina a catorva celule epiteliale nu are semnificatie patologica; abundenta lor arata o descuamare considerabila, semnaland o inflamatie la nivelul tractului urinar. Sediul procesului inflamator poate fi indicat de aspectul celulelor descuamate daca acesta s-a pastrat bine.

Eritrocitele din urina, apar la microscop sub forma unor discuri mici cu contur precis, dublu la miscarea microvizei. Daca mai contin pigment sanguin sunt galbui. Eritrocitele care au pierdut continutul in hemoglobina apar ca inele cu dublu contur. In urinile hipotone, eritrocitele se balonizeaza iar in cele hipertone se ratatineaza.

Hematiile trebuiesc diferentiate de: levuri (au dimensiuni inegale, sunt uneori inmugurite), cristale de urat de amoniu care si-au pierdut tepii (dimensiuni inegale, fara dublu contur si solubile in solutie de acid acetic 30%), picaturi de grasime (solubile in eter etilic).

In sedimentul unei urini normale se pot intalni foarte rare hematii. Prezenta lor in numar crescut, hematuria, este patologica, semnificand boli de rinichi sau ale cailor urinare dar si afectuni mai generale cum sunt: sindromul hemoragic, boli autoimune, tulburari circulatorii. Eritrocitele decolorate caracterizeaza mai frecvent bolile renale in timp ce eritrocitele bine colorate semnifica o suferinta a cailor urinare.

Leucocitele apar in urina normala in numar redus. In imaginea microscopica se recunosc dupa forma globuloasa, marime (8-12 microni), prezenta nucleului cu forma caracteristica, granulatiile fine din protoplasma. Aspectul leucocitelor este clar in urinile neutre sau acide, in urinile alcaline si in caz de infectii urinare, leucocitele pot fi alterate. Prezenta lor in numar mare semnifica inflamatie si infectie urinara.

Celulele Sternheimer-Malbin sunt leucocite modificate. Acestea au fost considerate multa vreme patognomonice pentru pielonefrita cronica; ele apar insa si in urinile hipoosmolare; sunt leucocite degradate, cu granulatii fine care prezinta miscari browniene.

Cilindrii urinari sunt formatiuni cilindrice bine conturate, cu capete rotunde sau taiate drept, de diferite lungimi, grosimi, structuri si moduri de asamblare. Producerea lor se face de obicei in cazuri patologice cand secretiile in general mucoase, produse la suprafata tubilor renali cu diferite grade de afectare epiteliala, se condenseaza si se muleaza in tubii renali luand forma acestora. Pe cilindrii constituiti se pot fixa celule renale clare sau granuloase, picaturi de grasime, leucocite, hematii, saruri.

Dupa morfologia si constituirea lor se deosebesc mai multe tipuri de cilindrii urinari:

-cilindrii hialini au structura fina, sunt transparenti, palizi cu extremitatile in forma de deget de manusa; au fost constituiti prin coagularea substantei proteice fundamentale; nu au totdeauna semnificatie patologica, intalnindu-se si in albuminemii fiziologice din efort intens, ortostatism prelungit, staza, febra etc.

-cilindrii granulosi prezinta granulatii fine sau grosolane, provenite din degenerescenta celulara; uneori includ globule grasoase. Apar in procese renale degenerative, boli renale severe.

-cilindrii hematici sunt aglomerari eritrocitare de forma cilindrica care apar in sindroamele glomerulare, in hematuriile renale.

-cilindrii leucocitari insotesc leucocituria, formandu-se prin aderarea leucocitelor la trama mucoproteica. Prezenta lor este semnificativa in procese pielonefritice.

-cilindrii epiteliali rezulta in urma descuamarii celulelor renale si semnifica modificari patologice in tubii renali distali, colectori, insuficienta tubulara acuta, pielonefrita.

-cilindrii cerosi au aspect amorf, grosolan, pe margini prezinta incizuri, au culoare galbuie, mata. Se observa in sedimentul urinar la pacienti cu sindrom nefrotic in stare grava, glomerulonefrita severa, pielonefrita, amiloidoza.

-cilindrii grasosi sunt conglomerate de picaturi si granule grasoase prezente in sedimentul urinar din procese renale cronice si subacute cu degenerescenta a elementelor renale.

Pseudocilindrii sunt aglomerate de produse anorganice sau organice. Pseudocilindrii din substante anorganice sunt aglomerari de saruri (urati, fosfati); se diferentiaza de cilindrii granulosi prin solubilitatea lor in acid acetic 3%, sau acizi minerali slabi. Pseudocilindrii din substante organice sunt formati din gramezi de germeni ce simuleaza cilindrii granulosi. Nu au semnificatie patologica.

Cilindroizii sunt formati din mucina. Au aspect de panglica cu dungi, contur mai putin clar si adesea unul din capete este despicat sau alungit. Nu au semnificatie patologica.

Parazitii posibil a fi intalniti in sedimentul urinar sunt: Trichomonas vaginalis, oxiuri, Schistosoma haematobium, Filaria bancrofti.

Alte elemente organice care pot fi intalnite in sedimentul urinar sunt: spermatozoizii in urma spermatoreelor, corpusculi de lecitina, rotunzi, formati din cercuri concentrice (se intalnesc in afectiuni ale prostatei), levuri, picaturi de grasime, filamente de mucus.

1.1.3.2. Sedimentul neorganizat

Sedimentul urinar neorganizat este format din substante cristaline sau amorfe, saruri care intra in mod normal in componenta urinei si care in urma diverselor modificari ale pH-ului, ale cantitatii urinare (oligurie) sau consecutiv unor regimuri cu aport excesiv al unor alimente, precipita sub forma cristalizata sau amorfa. Prezenta in sediment a diferitelor cristale dobandeste importanta in cazul unei litiaze urinare, pentru orientarea tratamentului.

Sedimentul cristalin si amorf variaza in functie de pH-ul urinar astfel:

-in urina acida: urat acid de sodiu, acid uric, oxalat de calciu, fosfat acid de calciu, sulfat acid de calciu;

-in urina alcalina: fosfat amoniacomagnezian, fosfat bi- si tricalcic, fosfat bazic de magneziu, carbonat de calciu, urat de amoniu.

Uratul acid de sodiu este reprezentat prin granulatii galbui sub forma de material amorf mai rar de pseudocilindri. In cantitate mare formeaza un depozit colorat in roz care se dizolva la incalzire usoara sau la adaos de hidroxid de sodiu.

Acidul uric formeaza in urina cristale galbene, inegale, polimorfe (rombice, cubice, in butoias, in stea, haltere, rozete, patrate) care se dizolva la adaugarea de solutie de hidroxid de sodiu.

Oxalatul de calciu formeaza cristale incolore, octaedrice sub forma de plic, uneori in forma de piscot, mai rar ovalare cand trebuiesc diferentiate de hematii.

Fosfatul acid de calciu apare sub forma de cristale incolore, in forma de prisma turtita si alungita, uneori grupate.

Sulfatul acid de calciu, cristale incolore aciforme grupate in rozeta, apar rar in urina cu pH intens acid.

Fosfatul amoniacomagnezian apare sub forma de prisme incolore asemanatoare capacelor de sicriu.

Fosfatul bicalcic formeaza cristale aciforme dispuse in cruce sau in stea

Fosfatul tricalcic precipita sub forma amorfa.

Fosfatul bazic de magneziu este reprezentat prin cristale in forma rombica, usor refringente.

Carbonatul de calciu sunt cristale in forma granulara albicioase-cenusii sau se prezinta in stare amorfa

Uratul de amoniu formeaza cristale in forma sferica cu prelungiri aciculare (asemanator invelisului unei castane), apare adesea impreuna cu cristalele de fosfat amoniacomagnezian si se dizolva in acid clorhidric.

In patologie au fost descrise si alte tipuri de cristale:

Cristalele de leucina sunt sferice cu striatii concentrice sau radiare, de culoare galben-bruna;

Cristalele de tirozina au aspect de snopi formati din ace fine galbui. Se intalnesc impreuna cu cele de leucina in afectiuni degenerative.

Cristalele de cisteina au forma de tablete hexagonale si sunt incolore; tradeaza tulburari ale metabolismului protidic.

Cristalele de colesterol sunt ca niste tandari de sticla, tablete incolore cu margini neregulate; se intalnesc in sindromul nefrotic. Tot in sindromul nefrotic, examinarea in lumina polarizata, evidentiaza corpusculii lipidici sub forma de corpi birefringenti cu aspect de „cruce de Malta.

Bilirubina apare sub forma de ace rosii-brune.

Sulfamidele formeaza cristale polimorfe diferentiabile de cristalele de acid uric prin solubilitatea lor in acetona.

1.1.3.3. Examenul cantitativ al sedimentului urinar

Cuprinde numararea leucocitelor, hematiilor si cilindrilor atunci cand determinarile calitative au aratat prezenta acestora in numar mai mare decat normal si permite urmarirea in dinamica a modificarilor urinare.

Determinarea cantitativa a sedimentului urinar organizat are ca punct de plecare numararea leucocitelor si hematiilor facuta de Posner in 1911, direct din urina.

Determinarea cantitativa se poate efectua dupa trei modalitati:

-Metoda directa Stansfeld si Webb, derivata din cea preconizata de Posner;

-Metoda Addis

-Metoda Hamburger.

Metoda directa da cele mai mici erori, in comparatie cu celelalte, datorita simplitatii si gradului sau de precizie. In cadrul acestei metode urina este recoltata in conditii bazale (a-2-a urina de dimineata), pe nemancate. Urina trebuie examinata in primele 2 ore dupa mictiune, pentru a evita distrugerea celulelor. Se numara elementele celulare pe mm³ folosindu-se fie camera de numarat Fuchs- Rosenthal fie camera Bürker sau Bürker-Türk. Din urina recoltata, in prealabil omogenizata, se centrifugheaza 10ml, intr-o eprubeta gradata, la 1500 turatii/minut, timp de 5 minute. Se decanteaza 9ml supernatant, mililitrul ramas se omogenizeaza cu sedimentul si se incarca o camera de numarat. Se numara elementele pe mm³ si se exprima rezultatul ca atare (media cifrelor obtinute pe mai multe suprafete de 1 mm²).

Exemplu: numaratoare in camera Bürker - 16 leucocite pe 4 mm²;

- 16 leucocite : 4 = 4 leucocite pe mm²;

- 4 leucocite x 10 (inaltimea camerei) : 10 (concentratia urinei initiale) = 4 leucocite/mm³.

Pentru camera de numarat Fuchs-Rosenthal: numarul elementelor gasite pe toata celula se imparte la 3 si se exprima ca atare (volumul camerei Fuchs-Rosethal este 3,2mm³).

Metoda Addis. Proba se practica din urina de 12 sau 24 de ore. Pacientul, cu 24 de ore inaintea recoltarii, are un regim alimentar obisnuit, din care se reduce cantitatea de lichide ingerate in vederea realizarii unei probe de concentratie, evitandu-se producerea unei hipotonii urinare, care duce la lizarea hematiilor si evitandu-se alcalinizarea care ar putea provoca liza cilindrilor.

Dupa omogenizarea urinei recoltate, se centrifugheaza 10ml de urina intr-o eprubeta de centrifuga gradata, timp de 5 minute, la 1500 turatii pe minut. Se decanteaza 9ml din supernatant. Mililitrul ramas se omogenizeaza bine cu supernatantul si din acesta cu o pipeta Pasteur efilata se incarca o camera de numarat, Bürker pentru sedimentele bogate, Fuchs-Rosenthal, pentru sedimente mai sarace in elemente. Dupa 5 minute de repaus se face numaratoarea.

Hematiile si leucocitele se numara cu obiectivul 20x pe o suprafata de 1mm². Cilindrii se numara cu obiectivul 10x pe toata suprafata camerei.

Calcul: adancimea camerei de numarat este 0,1mm iar volumul camerei de 0,9 mm³, respectiv 0,0009 cm³. Daca s-au numarat x hematii la un volum de 0,0009 cm³, iar volumul de urina in care s-a concentrat sedimentul este de 1ml (provenit din concentrarea a 10ml urina), numarul de hematii din 10ml de urina este :

n = x, iar numarul de hematii eliminat in volumul V de urina, din 12 ore este:N=V

Exemplu: x = 270; n = 270= 300 000; V=300ml;

N=x300=900000.

Valori normale: - hematii: pana la 1000000/24 ore

- leucocite: pana la 2000000/24 ore.

Pastrarea urinii timp de 24 de ore face dificila recunoasterea elementelor din pricina distrugerii acestora, in special a hematiilor.

Metoda Hamburger, raporteaza numarul de elemente celulare la minut.

Pentru proba se recolteaza urina dimineata, timp de 3 ore, pacientul ramanand in acest timp in repaus la pat, fara sa ingereze alimente sau lichide.

Se masoara volumul total de urina obtinut si se calculeaza debitul impartind valoarea volumului masurat la 180 (numar minute in 3 ore). Din acest volum se centrifugheaza 10ml la 2000 turatii pe minut, timp de 5 minute, se indeparteaza 9 ml din supernatant, se omogenizeaza mililitrul ramas cu sedimentul format si se incarca cu o pipeta Pasteur, camera de numarat. Se numara elementele pe 4mm² si se calculeaza numarul pe mm².

Pentru a calcula numarul de elemente pe mililitru si pe minut se inmulteste numarul de elemente pe mm² cu 1000 si cu debitul urinar.

Valorile normale sunt:- pana la 1000 hematii/ml/min;

-pana la 2000 leucocite/ml/min

a.

b.

Fig.2. a., b.: Hematii

a.

b.

Fig. 3. a., b.: Leucocite

a.

b.

Fig.4. a., b.: Celule epiteliale scuamoase

a.

b.

Fig. 5. a., b.: Celule epiteliale tranzitionale

a.

b.

Fig.6. a., b.: Celule tubulare renale

Fig.7.: Celule renale

Fig.8.: Cilindru hialin

a.

b.

Fig.9.a., b.: Cilindru granular

a.

b.

Fig.10.a., b.: Cilindrii cerosi

Fig.11.: Cilindru mixt cu leucocite si celule epiteliale tubulare renale

Fig.12. Cilindru mixt leucocitar si granular

Fig.13. Cilindru mixt leucocitar si hematic

Fig.14. Cilindru mixt

Fig.15. Cilindru grasos

Cristale in urina normala

a.

b.

Fig.16. Cristale de oxalate de calciu

Fig.17. Cristale de acid uric

Fig.18. Cristale de urat de sodium

Fig.19. Cristale de fosfati amoniaco magnezieni

Fig.20. Cristale de fosfat dicalcic

Fig.21. Cristale de fosfat de calciu

Fig.22 Cristale de carbonat de calciu

Fig.23. Cristale de urat de amoniu

Cristale patologice de origine metabolica

Fig.24. Cristale de acid hipuric

Fig.25. Cristale de cistina

Fig.26. Cristale de tirozina

Fig.27. Cristale de leucina

Fig.28. Cristale de colesterol

Fig.29. Cristale de bilirubina