Romania in relațiile internaționale in perioada interbelica

Romania in relațiile internaționale in perioada interbelica

Anul 1918 a adus Romaniei cea mai mare implinire din intreaga sa istorie moderna desavarșirea unitații politice a tuturor romanilor, implinirea unui deziderat de veacuri al acestui popor. Aceasta era in mare parte consecința directa a participarii juste a Romaniei la conflagrația mondiala alaturi de Antanta, incepand cu august 1916, impotriva Austro- Ungariei. In schimb, aliații recunoșteau Romaniei teritoriile naționale revendicate, aflate sub stapanire austro-ungara și se obliga sa-i fie acordata la Conferința de pace, dupa incheierea ostilitaților. De asemeni, la realizarea acestui deziderat a contribuit afirmarea principiului autodeterminarii națiunilor, in conjunctura internaționala determinata de victoriile Antantei, spre finalul razboiului mondial, in 1918.

In ordine cronologica, provinciile istorice romanești- Basarabia ( la 27 martie/9 aprilie 1918), Bucovina ( la 15-28 noiembrie 1918) și Transilvania cu Banat ( la 1 decembrie 1918) s-au unit ( prin voința poporului roman exprimata in organele reprezentative), cu Romania. Toate forțele și categoriile sociale interne și-au adus contribuția avand in frunte o generație de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Ion Inculeț, Nicolae Iorga și alții. Pe plan internațional sfarșitul razboiului a dus la schimbarea harții politice a Europei. Cele patru mari imperii Rusia, Austro-Ungaria, Germania și Turcia se prabușisera inca inainte de Conferința pacii din 1919-1920. Factorii favorizanți au contribuit la constituirea statelor naționale ale popoarelor aflate pana atunci sub dominația fostelor imperii. Conferința de pace a avut loc la Paris ( Versailles). Ea a pus in evidența problemele cu care se confruntau statele europene. La propunerea președintelui american W. Wilson conferința și-a asumat raspunderea de a organiza pe baze noi, pacea, atat de greu obținuta. Principiile ei erau cuprinse in "Cele 14 puncte" ale lui Wilson. Participau statele invingatoare( marile puteri)- SUA, Anglia, Franța, Italia și Japonia. Rusia bolșevica n-a fost invitata, fapt care a determinat-o ca sa boicoteze intregul demers, considerandu-l "ca o uneltire capitalista impotriva ei."

De reținut, ca n-au fost participante la Conferința nici țarile invinse, printre care Germania ( va fi primita in 1928). Astfel se constata, ca pacea de dupa razboi, care urma sa puna capat celorlalte probleme nu a inclus cele mai puternice doua națiuni din Europa- Germania și Rusia, care impreuna insemnau mai mult de jumatate din populația Europei și dețineau cel mai important potențial militar. Din acest punct de vedere, acordul de la Versailles era sortit eșecului, mai tarziu. Au fost invitate 27 state, deoarece a fost proiectat ca un far al tuturor popoarelor lumii. Principalele organe ale Conferinței au fost: Consiliul celor zece- șefi de guvern și miniștri de externe din SUA, Anglia, Franța, Italia, Japonia; Consiliul celor patru ( șefi de guverne din SUA, Anglia, Franța, Italia); Consiliul celor cinci ( miniștri de externe din SUA, Anglia, Franța, Italia, Japonia ). Reiese clar din aceasta organizare ca aceștia au dictat pacea mondiala, care se va dovedi tot mai precara in viitor. Romania a participat la Conferința de pace, fiind inclusa in categoria de țara " cu interese limitate".

Delegația romana condusa de I.I C.Bratianu, a protestat deschis impotriva modului in care a fost elaborat tratatul cu Germania ( exclusiv cei " patru mari") și a amenințat ca daca situația se repeta, se va retrage de la masa tratativelor, ceea ce a și facut ulterior. Atitudinea și modul in care a acționat a fost de pe pozițiile unui stat independent și suveran. Tratatele incheiate in cadrul "sistemului Versailles", cu statele invinse au trebuit sa consfințeasa " de jure", ceea ce de fapt se realizase, de catre poporul roman. De menționat ca cele "patru mari puteri", Anglia, Franța, Italia și Japonia au semnat tratatul prin care recunoșteau intrarea in componența Romaniei a teritoriului dintre Prut și Nistru la 28 octombrie 1920. Conferința de pace a adoptat o hotarare importanta conform propunerii lui Wilson, in " Cele 14 puncte" și anume: inființarea organizației internaționale "care sa apere pacea" cu numele " Liga națiunilor ", sau Societatea națiunilor cu sediul la Geneva, in aprilie 1919.

Statutul Ligii Națiunilor a devenit parte introductiva a tuturor tratatelor de pace semnate in cadrul Conferinței, și a intrat in vigoare la 10 ianuarie 1920. Intre cei 36 de membri fondatori se numara și Romania, care va juca un rol important in viața acestei organizații. In perioada urmatoare au fost invitate sa se alature alte 13 state. Este de precizat de la inceput, ca rolul Societații Națiunilor ar fi fost mai bine indeplinit, daca n-ar fi fost permanent manata de neințelegerile dintre marile puteri, fapt care va permite agresiunile fasciste premergatoare celui de al doilea razboi mondial.

In contextul existent, imediat dupa incetarea ostilitaților razboiului, Romania intregita și-a fixat obiectivele prioritare ale politicii sale externe menite sa-i apere interesele naționale și anume: recunoașterea de catre Marile Puteri și Comunitatea Internaționala a unitații naționale romanești; menținerea statu-quo-ului teritorial, rezultat in urma primului razboi mondial și a aplicarii drepturilor popoarelor la autodeterminare; menținerea alianțelor cu puterile apusene, Franța și Marea Britanie, garante ale acestui statu-quo; intarirea legalitații internaționale reprezentata, in primul rand prin Liga Națiunilor și Pactul ei; soluționarea problemelor controversate ale dezarmarii si securitații; participarea activa in alianțe regionale defensive; participarea activa la contracararea tendințelor agresive ale fascismului. Evident, ca aceste obiective au fost umarite și soluționate pe parcurs, in raport cu situația existenta pe plan european și internațional. Concret, primul obiectiv a fost atins in cadrul Conferinței de Pace, prin tratatele de pace incheiate. Celelalte și-au gasit rezolvarea treptat treptat, prin aderarea Romaniei la alianțe bi și multilaterale, alcatuite din state,care desfașurau o acțiune puternica antirevizionista și de aparare ferma a statu-quo-ului impus de Conferința.

Marele diplomat Nicolae Titulescu, personalitate marcanta a acestei perioade pentru diplomația romaneasca, dar recunoscuta și in plan internațional, sublinia prin urmatoarele idei, politica romaneasca. " Izvorand din poruncile unitații noastre naționale, politica noastra externa are ca scop principal pastrarea ei, iar ca metoda constanta de lucru coordonarea progresiva a acțiunii noastre, cu aceea a statelor cu interes comun pana la integrarea ei in grupuri internaționale, dic ce in ce mai mari. De la național la universal, iata lozinca Romaniei peste granițe". N.Titulescu ( 1934).

Obiectivul național a fost, prin urmare o constanta permanenta a politicii externe romanești. Pentru a sublinia atitudinea ferma, de aparare a interesului național revin cu prezentarea catorva aspecte din etapa semnarii tratatelor de pace din cadrul Sistemului Versailles. Romania fiind incadrata ca " stat cu interese limitate" nu a partcipat la negocierea tratatului de pace cu Germania, fapt ce a nemulțumit delegația romana condusa de I.I.C.Bratianu ( prim-ministru). In profida protestelor exprimate, fiind lezate unele interese ale țarii ( in special, problema reparațiilor de razboi datorate de Germania țarii noastre) delegația romana a fost nevoita sa accepte semnarea acestui tratat.

De reținut, ca i-a cunoscut conținutul cu numai cinci minute inainte de semnare. și in incheierea celorlalte tratate au existat dificultați pentru Romania, dar care au fost depașite de statul roman. Dupa semnarea la 10 septembrie 1919 a tratatului de la Saint-Germain en Loye intre Puterile Aliate și Austria, " razboiul notelor ultimative" adresate Romaniei a mers pana la amenințarea, ca daca nu va reveni in opt zile la masa tratativelor ii va fi retras dreptul de a participa la conferința. Aceasta atitudine de "frauda" a Romaniei era determinata de clauzele inacceptabile impuse de Marile Puteri. Exemplu in problema naționala, minoritațile naționale beneficiau de protecția speciala a Marilor Puteri, singurele menite " sa adopte masuri speciale necesare".

De asemenea, se prevedea deplina libertate a tranzitului de marfuri pe teritoriul nostru timp de 5 ani și plata unor "reparații" in contul teritoriilor eliberate de dominație austro-ungara. La aceste clauze se adaugau și problema frontierelor Romaniei cu Iugoslavia și Ungaria. Iata de ce, Bratianu parasise negocierile de pace, ba chiar intors in țara și-a dat demisia din fruntea guvernului. La 10 decembrie 1919 dupa lungi negocieri delegația romana condusa de Al. Vaida-Voievod semneaza tratatul, cu revizuirea clauzelor amintite. Tratatul minoritaților semnat tot atunci acorda tuturor locuitorilor, fara deosebire de origine, naționalitate, limba, rasa sau religie, deplina și intreaga ocrotire a vieții și exercitarea drepturilor cetațenești. Tratatul cu Bulgaria la Nevilly, pentru Romania preciza hotarul intre cele doua țari, ca fiind cel stabilit in 1913, prin pacea de la București. In ceea de privește tratatul de la Trianon era semnat și de Romania la 4 iunie 1920 fiind reprezentata la negocieri de Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino.

In text se specifica "Ungaria renunța in favoarea Romaniei la toate drepturile și titlurile fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei". Ultimul tratat semnat cu Turcia la 10 iulie 1920, nu a fost aplicat nicioadata, datorita clauzelor sale inrobitoare, care au provocat o reacție naționala. Pe parcurs, in iulie 1923 in cadrul Conferinței de la Lausanne se va finaliza un nou acord și o noua Convenție a stramtarilor( care va fi semnata). Am menționat anterior, ca unirea Basarabiei cu Romania fusese recunoscuta de Marile Puteri. Prin urmare, cu toate imperfecțiunile care au rezultat din politica Marilor Puteri, aceste tratate au recunoscut pe plan internațional statul național unitar roman, oferindu-i garanții politice pentru menținerea și consolidarea sa. Politica Romaniei in deceniul al treilea ( 1920-1930) a fost determinata de problemele existente pe plan internațional, precum și de politica Societații Națiunilor, din care facea parte. O consecința imediata a razboiului și a tratatelor de pace a fost reglementarea reparațiilor de la statele foste inamice contactate in anii 1914-1918. Inițial Romania trebuia sa primeasca din reparațiile germane 1,1% și 10% din cele orientale, dar era debitoare și aliaților-Franța, Anglia, Marea Britanie, SUA,Italia. Avea de platit si despagubiri, ce reprezentau contravaloarea proprietaților austriece și ungare aflate pe teritoriul sau dupa unirea teritoriilor.

Referat: Ortodoxia ca religie de stat si autointelegerea puterii Referat: Etapele istorice ale imperiului Bizantin - istoria Bizantului

O serie de negocieri, la Londra, Haga, in anii 1920-1930 au avut repercursiuni generale, in sensul ca asigurau o compensare intre datorii și creditele Romaniei. In final insa, conferința de la Lausanne    ( 1923)a anulat cea mai mare parte a datoriilor Germaniei. Una din cele mai importante probleme ale acestui deceniu a fost tendința de revizuire a tratatelor de catre țarile invinse. In fața acestui pericol, Romania a abordat o politica activa de incheiere a unor alianțe bi sau multilaterale cu caracter de amiciție și defensiv. De menționat, ca in același scop vor acționa și alte state naționale vizate de politica revizionista maghiara ( care avea un plan de refacere a vechii monarhii dualiste, inclusiv a "Ungariei Mari"). Astfel, in aprilie-iunie 1921 s-a format Mica Ințelegere din trei state- Romania, Cehoslovacia și Iugoslavia ( care erau in egala masura amenințate de proiectul Ungariei). Trebuie spus, ca Mica Ințelegere a fost precedata de convenții bilaterale intre aceste state, prin care parțile contractante iși acordau reciproc ajutor in caz de atac neprevazut și se consulta periodic asupra politicii externe in general.

Țelul Micii Ințelegeri a fost sintetizat de Nicolae Ttitulescu ( cel care a contribuit esențial la formarea și consolidarea sa) prin urmatoarele cuvinte: "Activitatea Micii Ințelegeria dovedit ca deoparte de a fi un instrument politic de natura a neliniști pe vecinii ei, ea nu a fost decat o creațiune organica in vederea pacii, careia a subordonat toate interesele ei". Trebuie menționat rolul pe care Romania l-a avut pe parcursul tratativelor anterioare constituirii Micii Ințelegeri. Astfel in toamna anului 1920 diplomatul roman Take Ionescu facuse o vizita la Paris, Londra și Varșovia in ideea unei alințe mai mari ( in cinci), sau sa fie bariera impotriva Germaniei. Mai mult erau invitate sa participe la aceasta organizație, pana și Austria și Ungaria. In anul 1921 se semna un tratat de amiciție bilateral cu Polonia, relații care vor fi intarite in deceniile urmatoare. La fel au procedat și Cehoslovacia și Polonia, semnand un tratat bilateral.

Mica Ințelegere reprezenta cea mai sigura garanție a pacii și securitații in aceasta parte a Europei, descurajand in același timp tendințele revizioniste maghiare. O problema sinuoasa a acestui deceniu, care necesita tact diplomatic, perseverența, o reprezenta relația cu URSS -stat comunist, marele vecin de la Est. De fapt, reluarea relațiilor cu aceasta era o problema internaționala. In 1924 o serie de state din Europa și America au cunoscut URSS, fapt care devine o presiune indirecta asupra statului nostru. Romania avea insa un contencios cu URSS, mai exact era problema Basarabiei, care se unise cu Romania și fusese recunoscut de catre marile puteri, prin Sistemul Versailles, cu care URSS nu era de acord. Pornind de la acest diferend esențial, toate incercarile diplomatice din 1920, 1921 au eșuat. Abia in 1922 la conferințele de la Geneva, Odessa și Haga, pe probleme economice, atitudinea URSS devine mai flexibila. In martie 1924 s-au reluat tratativele intre cele doua delegații, dar nu s-au finalizat, deoarece sovieticii cereau Romaniei sa accepte un "plebiscit" in Basarabia pornind de la principiul autodeterminarii. Era impotriva interesului nostru național. De menționat ca P.C.R accepta dezmembrarea țarii propusa de Internaționala a III-a Comunista, ceea ce a dus la ilegalizarea lui prin hotararea Parlamentului roman. Acesta a fost refuzat și consecința imediata o reprezinta constituirea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești la stanga Nistrului.

Prin urmare, relația cu URSS ramane in continuare delicata și nerezolvata, ceea ce va fi in atenția politicii externe romanești in deceniul urmator. In toata aceasta perioada, urmarindu-și scopul principal de consolidare a unitații și integritații naționale, Romania a semnat in iunie 1826 tratat de amiciție cu Franța, intr-un moment in care Anglia și Franța manifestau mai puțin interes in garantarea echilibrului politic al Europei rasaritene. De asemenea Romania și Polonia reinoiau vechiul lor acord din 1921, prin care se angajau sa pastreze contra oricaror agresiuni, independența lor politica. Tratatul cu marea putere, vechea prietena, respectiv Franța, insemna un sprijin moral pentru apararea statu-quo-ului teritorial al Romaniei. De asemenea, in septembrie 1926 a fost semnat un pact de amiciție și colaborare cordiala cu Italia, dar care a fost denunțat de guvernul fascist a lui Mussolini in 1934. De o importanța covarșitoare era soluționarea problemei securitații Europei și implicit a dezarmarii, deoarece Pactul Societații Națiunilor nu instituia un mecanism eficace pentru prevenirea și reprimarea agresiunii, a politicii de forța. In acest sens, inca din 1924 Societatea Națiunilor a adoptat Protocolul de la Geneva, care interzicea complet razboiul și se punea problema reducerii armamentelor.

Protocolul nu a fost aplicat din cauza opoziției mai multor state, in primul rand Marea Britanie. Dezbaterile vor continua in anul urmator cand s-a instituit o Comisie pregatitoare pentru reducerea armamentelor, lucrari care au continuat pana in 1930. La acestea a participat și Romania. Anterior, la 27 august 1928, 15 state semnau tratatul numit "Pactul Briand- Kellog " la Paris. La 4 septembrie 1928 era depus la Washington și actul de adeziune al Romaniei. Pactul interzicea razboiul de agresiune și se consacra principiul reglementarii pașnice a conflictelor dintre state. Problema reducerii și limitarii armamentelor s-a reluat in 1932 și 1933 in cadrul Conferinței de la Geneva, la care au participat 61 de state, printre care și Romania. Prin prezența șui Nicoale Titulescu, Romania a oferit o baza raționala pentru hotarari practice, care din pacate nu a fost adoptata.

Intr-adevar deceniul 4 al secolului XX s-a dovedit a fi framantat pentru Europa și intreaga lume pe plan economic și politic. Criza economica din anii 1929-1933 a determinat numeroase conflicte sociale și schimbari politice. Regimurile politice dictatoriale extremiste vor aparea și in alte țari. Cel mai grav, pentru pacea și securitatea Europei va fi instituirea regimului fascist in Germania condus de Adolf Hitler ( 1933), a carei politica oficiala decretata va fi revizionismul revanșard. Aceasta a creat o puternica neliniște in țarileEuropei Centrale și Sud-Estice, care au simțit nevoia sa-și intareasca securitatea. In fața acestui pericol, Mica Ințelegere se reorganizeaza prin " noul pact de organizare" in februarie 1933 la Geneva. Raporturile de amiciție și alianțe intre participanții la acest sistem de tratate primeau o baza organizatorica stabila, prin unificarea politicii lor generale. Prin aceasta organizare " Mica Ințelegere" se transforma intr-o " Mare Putere" care va acționa constant pentru menținerea statu-quo-ului teritorial, conform tratatelor de la Versailles. In spiritul acesta de asigurare a pacii și securitații sedesfașoara o noua Conferința pentru dezarmare, inițiata de Societatea Națiunilor, la Londra in februarie 1933-iulie 1933. La acesta conferința a participat URSS, Estonia, Letonia, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia, Turcia, Afganistan. Concret, s-au incheiat convențiile cunoscute, a caror texte au fost elaborate de ministrul roman de externe Titulescu- pentru definirea agresorului.

Aceste documente echivalau cu un adevarat pact de neagresiune intre URSS și vecinii ei asiatici și europeni. Din pacate, eficiența ei va fi redusa, deoarece Franța și Anglia nu s-au alaturat inițiativei. In contextul inrautațit pe plan internațional,in toamna anului 1933 activitatea diplomației romanești impreuna cu reprezentanții statelor balcanice se intensifica, impotriva politicii revizioniste, tot mai amenințatoare pentru securitatea și integritatea lor teritoriala. Dupa un adevarat periplu diplomatic efectuat in capitalele balcanice-Belgrad, Sofia, Atena și Ankara, același neobosit ministru N Titulescu va reuși sa finalizeze o serie de tratate. Rezultatul definitiv este numit " Pactul Ințelegerii Balcanice" (fara Bulgaria care refuzase oferta) redactat la Belgrad și semnat la Atena la 9 februarie 1934. El era menit sa consolideze pace in Balcani, cu obligația fiecarui partener de a se consulta in orice acțiune de politica externa proprie, cu ceilalți. Nicoale Titulescu avea sa spuna despre aceasta: "Securitatea, ințelegerea, asociația, integrarea, iata cele 4 coloane ale templului pe care l-am ridicat astazi pacii". Era prin urmare o completare a sistemului de alianțe al Micii Ințelegeri cu Ințelegerea Balcanica, cu caracter mutual de aparare a pacii și integritații teritoriale.

Preocuparea permanenta de reluare a relațiilor normale cu URSS s-a concretizat in mai 1934, prin definitivarea acordului de principiu intre miniștrii de externe Titulescu și Litvinov ( sovietic). Romania a fost una din cele 30 de țari care au invitat U. Sovietica sa intre in Societatea Națiunilor, ceea ce s-a intamplat(1934). De știut ca Germania hitlerista se retrasese din Societatea Națiunilor in 1933, urmarind politica sa revizionista. Activitatea diplomatica bilaterala a continuat, ajungand la deschiderea celor doua ambasade la Moscova și București dar nu a dus insa la așteptata recunoaștere a integritații teritoriale romanești, pozitia sovietica ramanand neschimbata ( in problema Basarabiei). Incheierea unui pact de asistența romano-sovietic ar fi fost un pas pe calea consolidarii securitații in aceasta parte a Europei. Intr-un context tot mai complicat pe plan internațional, pe de o parte și pe de alta parte avand exemplul Franței și Cehoslovaciei, care au incheiat in primavara anului 1935 tratate de asistența mutuala bilaterale cu URSS, ministru de externe roman Titulescu imputernicit de regele Carol al II-lea și guvernul Tatarascu a reluat discuțiile cu Litvinov la Geneva și Montreux in septembrie 1935 și respectiv in iulie 1936, pentru incheierea unui pact de neagresiune intre Romania-URSS.

S-a ajuns la semnarea unui protocol, care avansa tratatul in sine . Din pacate, Litvinov a amanat semnarea tratatului, in timp ce Titulescu era pentru semnarea imediata, ceea ce nu s-a mai intamplat. La 26 august 1936, Titulescu era indepartat din guvern, sub pretextul remanierii guvernamentale, fiind inlocuit cu V. Antonescu. Acesta insa nu modifica poziția Romaniei fața de URSS, dar refuzul URSS de a relua tratativele a ramas ferma ( dat fiind și intensificarea militarizarii Rhenaniei de catre Germania și sfarșitul firesc al acordurilor de la Locarno). Așadar, activitatea marelui diploma Nicolae Titulescu la carma politicii externe romanești a insemnat una din cele mai remarcabile etape, reușind sa imbunatațeasca substanțial climatul extern, pentru țara, in special ( și in general pentru Europa).

In continuare, in anii 1936-1938 politica externa romaneasca se straduia sa mențina relații de buna vecinatate cu URSS. In paralel insa, datorita situației politice internaționale, care se agrava, s-a inițiat normalizarea raporturilor cu Germania ( prin deschiderea contactelor diplomatice cu Hitler la 16 noiembrie 1936, de catre omul politic și istoric Gheorghe Bratianu). De remarcat, ca Romania ramane fidela Societații Națiunilor dupa preluarea puterii de catre Guvernul Goga-Cuza in decembrie 1937, iar relațiile cu Franța și Anglia se intaresc. Cu Germania și Italia guvernul dorea semnarea unor acorduri economice. Erau urmarite de asemenea relațiile cu partenerii din Mica Ințelegere și Ințelegerea Balcanica, fiind sugestiva in acest sens, vizita ministrului de externe ( in noul guvern) Istrate Micescu la Geneva in ianuarie 1928. De menționat, ca cele doua organisme de securitate regionala incercau sa contracareze pe plan diplomatic, politica de forța a Marilor Puteri Revizioniste.

Ingrijorarea generala a statelor europene a crescut sub presiunea acestei politici. La 12 martie 1938 Germania a ocupat Ausrtia ( formand Anchluss-ul), dupa care a fost amenințata direct Cehoslovacia, invocand dreptul minoritații germane aflate in aceasta țara prin acordul de la München in septembrie 1938, Anglia, Franța, Italia semnau in favoarea Germaniei hitleriste regiunea Sudata a Cehoslovaciei ( era doar pentru inceput dezmembrata, ulterior va fi ocupata). Politica concilianta aplicata in cazul statelor naționale din Europa Centrala și Sud-Estica a dus in fapt la incheierea activitații Micii Ințelegeri. In profida aceste situații, Romania a continuat sa ramana credincioasa vechilor aliați. Au loc acțiuni energice ale guvernului roman, spre exemplu țara noasta s-a opus categoric anexarii Ucrainei subcarpatice la Ungaria, iar pe de alta parte a refuzat ca o parte a teritoriilor Poloniei sa fie anexata Romaniei. Totuși, la 2 noiembrie 1938 se impunea "primul dictat de la Viena" prin care dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, 12.000 km patrați cu o populație de 1 milion locuitori erau incorporate Ungariei.

Contextul devine tot mai dificil pentru țara noastra, deoarece pe de o parte aliații sai occidentali și Societatea Națiunilor faceau tot mai multe concesii politicii revizioniste, iar pe de alta parte, Romania era presata de Germania. Regele Carol al II-lea a fost nevoit sa faca o vizita particulara in Germania, sa rupa legaturile cu Anglia și Franța și sa instaureze regimul legionar in noiembrie 1938 a lui Corneliu Zelea Codeanu. Acest lucru a fost refuzat și legionarii au fost impușcați, ceea ce a dus la tensionarea relațiilor romano-germane. Romania era insa obligata sa accepte un tratat economic cu Germania in martie 1939 ( negociat fara nici un fel de condiții prealabule), a carui aplicare a intampinat rezistența guvernamentala. Exista insa o speranța a țarii, de a obține din partea lui Hitler recunoașterea statu-quo-ului teritorial ( cu recunoașterea frontierelor sale). In aceeași luna martie Cehoslovacia era dezmembrata. Astfel, Cehia era invadata de armatele germane, Praga fiind ocupata la 15 martie.

Cu o zi inainte ( 14 martie) Slovacia iși proclama independența, in timp ce trupele maghiare a regimului hortist intrau in Ucraina subcarpatica. In acest context, in care exista un pericol iminent germano- maghiar, in Transilvania, guvernul roman concentra trupe aici. De altfel, popoarele din aceasta zona a Europei erau hotarate sa-și apere" hotarele și independența" in timp ce Marea Britanie și Franța erau ingrijorate de soarta acestor popoare, fiind solicitate șa nu mai admita noi schimbari in hotarele Europei". La 13 aprilie 1939 Anglia și Franța asigurau Romania și Grecia de sprijinul lor total in cazul in care "independența lor era pusa in pericol". Garanția statelor occidentale a intarit poziția internaționala a țarii noastre, fapt care reiese dupa vizita ministrului de externe roman Grigore Gafencu la 18 aprilie 1935 la Berlin.

S-a confirmat, ca momentan Hitler nu era interesat sa sprijine revizionismul maghiar in problema Transilvaniei. Tot in acest interval de timp, se remarca interesele contacte diplomatice ale Romaniei pentru salvarea Ințelegerii Balcanice, mai mult dupa dispariția Micii Ințelegeri. Era permanenta preocuparea de a menține in condițiile tot mai precare- integritatea teritoriala și independența țarii. Intalnirea dintre suveranul roman Carol al II-lea și președintele Turciei la 11 august 1939 era menita sa faca un demers comun pe langa guvernele englez și francez in cazul unei agresiuni impotriva lor. Carol al II-lea opta chiar pentru un pact de neagresiune cu URSS, negociat in prealabil de Ankara. Acesta nu s-a mai incheiat, deoarece pericolul razboiului devine iminent pentru Europa, dupa semnarea tratatului germano- sovietic la 23 august 1939, la Moscova. Se prevedea supremația celor doua puteri asupra Europei Sud-Estice și se pregatea declanșsarea intr-un viitor apropiat a celui de-al doilea razboi mondial.

Tratatul avea și un protocol adițional secret ( cunoscut abia dupa 1945), care prevedea la punctul trei, interesul direct al U. Sovietice pentru Basarabia și total dezinteres al celei germane fața de aceste teritorii. Din nefericire Romania va avea mult de suferit in aceasta conjuctura contradictorie, fiind nevoita sa treaca de la diplomația tratatelor, la cea a faptelor, de aparare a intereselor naționale. La 28 august 1939, obiectivele esențiale ale politicii sale externe erau imperativ exprimate: apararea ferma a independenței și intergitații teritoriale a țarii, respect fața de toate angajamentele asumate, consolidarea Ințelegerii Balcanice, destindere in raporturile cu Bulgaria și Ungaria.

La 1 septembrie 1939 Germania hitlerista ataca brusc Polonia și cu aceasta incepea cea mai sangeroasa conflagrație din istoria omenirii. Incepe o noua etapa pentru politica externa a Romaniei. Concluzia finala asupra politicii externe a Romaniei in perioada interbelica (1919-1939) se cuvine a fi desprinsa din activitatea diplomatica neobosita a celei mai marcante personalitați a epocii -Nicolae Titulescu,care și-a caștigat un binemeritat renume internațional. De numele lui se leaga meritul de a fi unul dintre cei mai redutabili luptatori pentru pace și securitate al timpului sau. Pentru marele om politic "pacea este atributul inalienabil al condiției umane, singura capabila sa asigure progresul general al omenirii și dezvoltatea fiecarei națiuni".[i]