Necesitatea unui sediu central al arhivelor nationale

NECESITATEA UNUI SEDIU CENTRAL AL ARHIVELOR NATIONALE

Necesitatea unui sediu central al Arhivelor Nationale- un palat al arhivelor- care sa raspunda cerintelor de pastrare si conservare s-a impus de timpuriu.

Primul proiect de constructie a unui palat al arhivelor in incinta Mitropoliei a fost intocmit in anul 1932 de catre capitanul de geniu Blaremberg. Propunerea a ramas in arhive ca marturie a eforturilor ferme depuse inca de la inceput de diriguitorii[1] Arhivelor Statului.

O alta tentativa are loc in anul 1938 in urma unui cutremur care a avariat cladirea Mitropoliei si a produs degradari arhivei depozitate acolo. In acel an autoritatile vremii vorbesc despre nevoia de a incepe in urmatorul an cladirea incaperilor Arhivei Statului.

La porunca domnitorului Barbu Stirbei,Villacrose[2], arhitectul Sfatului orasenesc, intocmeste in anul 1850 un alt proiect cu acelas amplasament, dar si cu aceeasi soarta istorica avuta de proiectul Blaremberg.

La 10 iulie 1862, arhitectul Benish, solicitat de directorul arhivelor, Grigore Bengescu II, intocmeste un ,,Proiect de constructie a stabilimentului necesar pentru tinerea arhivelor" in care urma sa functioneze si un Institut de Paleografie dupa modelul cunoscutei Ecole de Chartes din Paris. Si aceasta initiativa ramane la stadiul de proiect.

In anul 1864, Cezar Bolliac cere manastirea secularizata Mihai Voda pentru trebuinta arhivelor.

Argumentele lui Cezar Bolliac pentru un sediu propriu si permanent al Arhivelor Statului constituie un strigat de alarma care, totodata acuza puternic nepasarea manifestata pana atunci : A stramuta arhivele publice dintr-un loc in altul la fiecare expirare de contract este a impune statului cheltuieli zadarnice pentru transportarea unor asa masse, asezarea si reasezarea continua a depozitelor, a pierde timp pretios si a deteriora actele prin framantarea la care se expune. Numai un local statornic ar evita aceasta si ar permite, totodata, a lua toate garantiile contra incendiilor cat si prin apropierea mobilierului la exigentele serviciului.

Ca efect al cresterii volumului de documente detinute de Arhivele Statului in urma preluarii arhivelor de la Comisia Documentala (1862) si la manastirile secularizate (1863), cererea lui Cezar Bolliac este admisa si manastirea Mihai Voda este atribuita in intregime in folosinta Arhivelor Statului. S-a stabilit ca Cezar Bolliac si arhitectul Burelli sa dreseze o lista cu modificarile si reparatiile necesare localului foarte degradat cu invelitoarea si podeaua veche si stricata pentru care au fost alocati banii necesari. Drept urmare s-a completat mobilierul specific prin construirea de rafturi si dulapuri. Inundatiile din acel an au

afectat in parte continuitatea lucrarilor de amenajare, dar pana la urma, dupa executarea interventiilor de stricta necesitate, institutia se muta in noul sediu in mai 1866, documentele -300.000 de condici si dosare - fiind transportate cu furgoanele Ministerului de Razboi. Cu acelasi prilej sunt instalate si doua santinele pentru a pazi obiectivul.

Asadar , pentru prima oara in istoria sa , institutia Arhivelor Statului devine titulara unica a unui sediu in Bucuresti.

Prin mutarea Arhivelor Statului intr-o cladire veche nu s-a rezolvat integral problema conservarii documentelor, spatiul oferit de fosta manastire neavand decat meritul- deloc de neglijat- de a asigura pastrarea documentelor intr-un loc stabil.

In conditiile cresterii cantitatilor de arhiva prin preluari succesive de la ministere si autoritati centrale, in anul 1869, D. Aricescu- directorul Arhivelor Statului- cere Ministerului Cultelor "sa fie trimis un arhitect imputernicit pentru a stabili ce garantii de conservare prezinta depozitele acestui serviciu in care din cauza vechimii si umezelii, temeliile zidirii sunt cu totul slabe, ele se macina in fiecare zi, astfel incat se poate intampla ca daramandu-se sa strice si sa prapadeasca toate actele".

Demersul ramane fara raspuns, iar restaurarea cladirii este amanata de fiecare data pana la sfarsitul secolului al XIX-lea.

In anul 1882- pe vremea cand la conducerea institutiei se afla Bogdan-Petriceicu Hasdeu[3] - se deschide un credit pentru constructia unui palat al Arhivelor in vecinatatea manastirii Mihai Voda, se instituie o comisie de specialisti si arhitecti care sa stabileasca detaliile de executie, dar planul este anulat deoarece depasea fondurile aprobate.

In 1890 se deschide in acelasi scop un nou credit mai consistent. In continuare se numeste o noua comisie de specialisti si arhitecti, se studiaza la fata locului situatia arhivelor din marile orase europene intre care Viena, Munchen, Paris, Frankfurt si altele, iar in anul 1893 arhitectul Magni este angajat sa elaboreze proiectul definitiv. Proiectul este o opera de arta , dar el a ramas nefinalizat.

Situatia cladirii din Mihai Voda s-a agravat in mod deosebit in urma cutremurului din vara anului 1893 cand degradarile provocate in depozite au deterninat evacuarea arhivei in casele lui Petru Cecropide aflate in apropiere.

Odata cu venirea la conducerea Arhivelor Nationale a lui Dimitrie Onciul se inregistreaza un program sistematic si continuu de reparare, reconstructie, completare prin constructii noi, modernizare si dotare cu instalatii tehnice- lumina, incalzire, apa, canalizare - a sediului din Mihai Voda.

In diferite etape de reconstructie , completate si modernizare si-au adus contributia arhitectii Baicoianu, Cerchez, Antonescu, Gabrielescu. Prin aceste lucrari, derulate pe parcursul primului sfert de veac al secolului trecut, complexul istoric Mihai Voda devine un edificiu important constituind un sediu reprezentativ al Arhivelor Statului.

In anul 1954 ansamblul este completat cu o ultima cladire pe latura estica, inchizandu-se astfel incinta.

Cu trecerea timpului si mai ales datorita cerintelor crescute de spatiu pentru depozitare, dar si pentru activitati specifice tot mai complexe, cladirea din Mihai Voda a

inceput sa nu mai satisfaca exigentele de sediu al Arhivelor Statului. In aceste conditii in anul 1959 s-au depus eforturi pentru construirea unui nou sediu pentru care s-a intocmit si un proiect impunator care viza un amplasament pe platforma Grozavesti unde se prevede si o zona rezervata pentru extinderi viitoare. Proiectul a ramas nefinalizat deoarece, intre timp, in 1960, se atribuie Arhivelor Statului , ca sediu central, fosta cladire a Monitorului Oficial din bd. Regina Elisabeta unde institutia functioneaza si in prezent.

Sub presiunea necesitatii de spatiu si a nevoii unui sediu care sa raspunda la standardele moderne de conservare a patrimoniului, in anul 1981 conducerea Arhivelor Statului reia problema constructiei unui palat al arhivelor pentru care se elaboreaza un nou proiect de catre arhitectul Nicolae Sulescu. Proiectul s-a blocat in traseul administrativ ce ducea la seful statului din acea vreme.

Dupa revolutia din Decembrie 1989 tema unei cladiri moderne pentru Arhivele Statului a renascut. Conducerea Arhivelor Statului a studiat mai multe variante si a intreprins demersuri ferme si convingatoare care vizau valorificarea si continuarea unor investitii abandonate la vremea respectiva cum ar fi proiectul Muzeul National de la Podul Eroilor sau proiectul Biblioteca Nationala din Piata Unirii. Degringolada administrativa a guvernantilor nu a putut da curs niciuneia dintre solutii.

Ca urmare, dezideratul firesc al realizarii unei cladiri reprezentative pentru bogatul patrimoniu arhivistic national al Romaniei ramane pe agenda zilei desi de la prima initiativa oficiala si bine documentata, concretizata in proiectul Blaremberg, au trecut aproape 180 de ani. Documentele istorice au regim de pastrare permanenta. Nevoia de spatiu pentru aceste documente nu poate fi trecatoare.

BIBLIOGRAFIE:

Costica Voicu, Gabriel Moinescu, Teoria generala a dreptului, Editura Sitech, Craiova-2009;

Florea Oprea, Corneliu Lungu, Conservarea si restaurarea documentelor de arhiva, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti-2007;

***, Din istoria arhivelor romanesti, Bucuresti, Arhivele Statului, 1995.