George Washington

George Washington

Nascut in Virgina, a fost conte de Westmoreland si provenea dintr-o familie de englezi emigrati in anul 1657, de teama lui Oliver Cromwel, dinAnglia in America.

A facut parte  dintre cei mai bogati proprietari de plantatii si a fost reprezentantul Virginei in Congresul de la Philadelphia, in anii 1774 si 1775. A fost unul dintre principalii partizani ai luptei pentru independenta coloniilor engleze din America de Nord. A participat la Razboiul de sapte ani (1756-1763) unde a capatat o deosebita experienta militara. In anul 1775 a fost numit comandantul suprem al armatei americanelor rasculati impotriva englezilor. A dovedit o mare capacitate de organizare si de bun conducator militar, de-a lungul intregi perioade a Razboiului de independenta al coloniilor britanice din America de Nord, dar mai cu seama in batalia de la Yorktown, de la 19 octombrie 1781, cand a comandat o armata de 16000 de oameni (americani si franceji).

Washington a detinut functia de presedinte al Conventiei Constitionale , din anul 1787, intrunita la Philadelphia pentru revizuirea proectului de constitutie. La data de 30 aprilie1789, Washington a depus juramantul de presedinte al Statelor Unite ale Americii, dupa ce fusese ales in aceasta functie in unanimitate. In anul 1793, Washington a fost ales pentru a doua oara presedinte. Al doilea mandat a fost indeplinit intre anii 1793 si 1797.

"Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru ,regiunile austriece' decat pentru Germania de vest. Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al imparatului Ferdinand, s-a casatorit in 1571 cu o printesa bavareza, care a adus in castelul Gratz tendinte catolice inguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la München'. Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ,extirpa erezia' din trupul regatului lui si cand a murit, in 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. In orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. ,Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe langa aceasta, el era atat de marginit incat, dupa el, nu exista nici o indatorire mai nobila decat restaurarea bisericii catolice in tara lui. Ca aceasta in­datorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l ingrijora. ,Prefer - spunea el - sa domnesc asupra unei tari in ruina, decat intr-una blestemata'" (J. Huber - "Iezuitii" pag.180-183).

In 1617, arhiducele Ferdinand a fost incoronat Rege al Boemiei de catre imparat. "Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a inceput imediat sa combata protestantismul in noul sau regat. Aceasta a anuntat inceputul unui razboi religios deosebit de sangeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa in suspans. In 1618, cand nefericitele eve­nimente de la Praga au dat semnalul pentru inceperea rebeliunii, batranul imparat Mathias a incercat la inceput sa ajunga la un compromis, dar nu a avut destula putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a inchide acest conflict pe calea intelegerii a fost pierduta. In acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarasera alungarea tuturor iezuitilor, vazandu-se in acestia promo­tori ai razboiului civil" (J. Huber).

Curand dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapanea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost castigata de Ferdinand, care a fost facut din nou imparat dupa moartea lui Mathias.

"Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pe­depse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate in cuvinte. ,La sfarsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa'".

"Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a intrebat cum de a mai putut ramane cineva in tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila Cultura infloritoare intemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi inlocuita: toate acestea au fost distruse, incat chiar si specificul national a fost indepartat. Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars litera­tura nationala in cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pana cand a fost sters din inimile oamenilor

"Marirea puterii iezuite - spunea Tomek - a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra aces­tui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un se­col". Cand razboiul de 30 de ani a luat sfarsit si s-a incheiat pa­cea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar in zadar" (Rene Fulop-Miller pag. 104-105 )

Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca imparat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si in special din Ungaria. "Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire in anul 1671. Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a inceput un razboi care avea sa se intinda pe perioada unei generatii Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub condu­cerea lui Francisc Rakoczi. Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el avea influenta; dar protectori influenti ai Ordi­nului au reusit sa amane aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pana in 1707

"Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ,Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor'. Intr-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin in practica. "Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor".

"Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si injosirea sistematica a oamenilor".

Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o inspaimantatoare depopulare si o saracire a intregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor" (J. Huber, "Iezuitii", pag 183-186).

Capitolul 3. Elvetia.

De abia in sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes in Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din cateva orase ale Confederatiei in timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI.

Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea in Lucerna in 1578, si-a dat curand seama care ar fi rezul­tatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber: "Charles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decat religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spiri­tuale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o insufletea la inceput; vom fi siliti s-o dezmembram" (J. Huber - "Iezuitii")

In acelasi timp in Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: "Introduceti acest ordin in mijlocul nostru si in acelasi timp veti introduce neintelegerea, haosul si confuzia" (H. Fulop-Miller, "Iezuitii si secretul puterii lor", pag. 57).

Nu este aceasta plangere impotriva Ordinului identica cu cea au­zita mereu si mereu in toate tarile? A fost aceeasi si in Elvetia, cand dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele insela­toare cu care obisnuia sa se acopere. "Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si nici, tineri si batrani. Foarte curand autoritatile au inceput sa-i consulte in imprejurari deosebite; donatiile lor au incepu sa curga in tara si in curand ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti. Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influ­enta lor a crescut din zi in zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite in treburile publice. Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe can­toane catolice

"Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, impotri­va protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al ie­zuitilor In 1620 ei au reusit sa atate populatia catolica din Veltlin sa se ridice impotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei. Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila".

"In 1656 ei au starnit razboiul civil intre membrii diferitelor confesiuni religioase Mai tarziu, un nou razboi religios a fost in­ceput de iezuiti".

"In 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o ac­ceptasera cand iezuitii, in urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat in putinta sa rastoarne lucrurile. Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat in gura mare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obli gat sa-si tina cuvantul, cand acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negocia­torii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramana pe pozitia lor (de incheiere a pacii - n.t.), provocand in Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului impotriva guvernului, incat puterea suprema a tre­buit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost infranti in lupta care a urmat si au semnat o pace impovaratoare".

"De atunci, influenta Ordinului in Elvetia a devenit din ce in ce mai mica" (J. Huber "Iezuitii", pag.188).

Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isus sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe te­ritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.

Capitolul 4. Polonia si Rusia.

Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atat de mortala ca in Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.

"Iezuitii au fost in intregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez incepuse inainte de intrarea acestora in scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi in mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna. Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza in serviciul intereselor catolice, intr-un mod fatal" (H. Boehmer).

Aceasta s-a scris la sfarsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor extern in perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial: "Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea tarziu ca noi am dus o politica ext

Simbolul al independentei S.U.A. primul presedinte american din Estonia, Washington, a refuzat sa candideze la un al treilea mandat. A preferat sa se retraga, in anul 1797, la Mont Vernon, pe domeniul sau dupa ce condusese S.U.A. timp de opt ani .

A murit la Mont Vernon in anul 1799.