René Cassin - parintele fondator al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Sectiunea I . Scurt istoric

René Cassin, detinatorul premiului Nobel pentru pace in anul 1968 si parintele fondator al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, defineste dreptul universal al drepturilor omului astfel: "Ramura particulara a stiintelor sociale, care are ca obiect de studiu raporturile dintre oameni in functie de demnitatea umana, determinand drepturi si libertati al caror ansamblu e necesar sa dezvolte personalitatea fiecarui om."

Conceptul drepturilor omului isi are sorgintea in  teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentata in tari cum ar fi Anglia, Franta, Olanda si nu numai, iar ca etapa istorica este cea apartinand secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Potrivit teoriei mai sus amintite omul este liber de la natura, el trebuind sa se bucure in societate de drepturi si libertati care isi au originea chiar in natura umana. Primele documente constitutionale au aparut in Anglia, "Magna Charta" -data de Ioan fara de Tara, la 15 iunie 1215, baronilor si episcopilor englezi- avand din acest punct de vedere o prioritate absoluta asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat in lume, in decursul timpurilor, in aceasta materie. Marea Britanie a cunoscut inaintea altor tari inca trei importante documente privind drepturile omului: "Petitia drepturilor" din 7 iunie 1628, "Habeas Corpus Act" din 26 mai 1679 si "Bill of rights" din 13 februarie 1689. La actele constitutionale engleze , care reflecta, partial, conceptul drepturilor omului astfel definit, se adauga Declaratia de independenta din 1776 a fostelor colonii engleze din America de Nord si Declaratia drepturilor omului si cetateanului, proclamata de Revolutia franceza din 1789.¹ In Franta, la 26 august 1789, Declaratia drepturilor omului si cetateanului inscrie in primul sau articol ideea ca "oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decat pe egalitatea comuna", stabilind ca scop al oricarei asociatii politice apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranta si rezistenta impotriva asupririi. "Declaratia drepturilor din statul Virginia", din anul 1776 enuntase, de altfel, cu alte cuvinte, aceasta idee, consacrand principiul ca "toti oamenii sunt prin natura lor in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi innascute". "Declaratia de independenta a S.U.A. din 14 iulie 1776 subliniaza si ea ca "oamenii au fost creati egali, ei fiind inzestrati de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gasesc viata, libertatea si cautarea fericirii".

O idee deosebit de valoroasa pe care o consacra acest document este aceea ca toate guvernarile au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi. "Oricand o forma de guvernare devine contrara acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli si de a stabili un nou guvernamant". Ideile libertatii politice inscrise in Declaratia americana de independenta duceau de fapt mai departe valoroasele concepte fundamentale in " Magna Charta Libertatum", de "Petitia drepturilor" , "Habeas Corpus Act", sau "Bill of Rights", tot atatea documente care fundamentasera marile idei ale libertatii politice.

Codificarea primara a institutiei drepturilor omului este data, cu precadere, de Carta Organizatiei Natiunilor Unite din anul 1945 si de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, la 10 decembrie 1948. Drepturile si libertatile civile si politice au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societatii, un stadiu de puternice revendicari si lupta contra tiraniei si despotismului. Aceste drepturi au aparut ca masuri de protectie a individului contra violentei si arbitrariului guvernantilor, ca revendicari ale unei pozitii juridice egale in fata legii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Ulterior au aparut drepturile de solidaritate, ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor si nu individual de catre fiecare stat in parte. Drepturile civile si politice s-au impus, mai ales, dupa adoptarea Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, completat cu cele doua Protocoale facultative la acest Pact.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului a plasat individul si personalitatea sa la un nivel superior sferei nationale si internationale. La baza acestui fapt a stat ideea esentiala ca fiecare fiinta umana trebuie sa poata beneficia de sanse depline si egale pentru a-si dezvolta personalitatea sa, respectand drepturile altuia si colectivitatii in ansamblu.

In Romania conceptiile privind drepturile omului s-au cristalizat si afirmat in procesul infaptuirii aspiratiilor de libertate si unitate nationala. In Transilvania, sub influenta Renasterii, s-au dezvoltat inca de timpuriu idei umaniste, insumate in operele lui Nicolaus Olahus, M. Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul si altii. In Moldova si in Tara Romaneasca, incepand cu secolul al XVI-lea, se afirma idei umaniste in operele lui Iacob Heraclid (Despot Voda), Neagoe  Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel si altii. Mai tarziu se manifesta chiar o adevarata scoala umanista in contextul european, care fundamenteaza originea, continuitatea si unitatea poporului roman. Aceasta scoala are exponenti de seama in marii carturari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei si Antim Ivireanul.

Sectiunea II. Delimitari conceptuale

Declaratiile de drepturi au reprezentat documentele fundamentale, de o incomparabila relevanta, pentru definirea continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului. Ele au fundamentat ideea egalitatii oamenilor atat in domeniul drepturilor civile, cat si in domeniul politic, definind o viziune elaborata cu privire la raporturile dintre individ si stat, dintre om si autoritate. Inca din 1215 " Magna Charta" definea, pentru prima data, o regula de maxima importanta, aceea ca ori de cate ori guvernul unei tari vrea sa aduca o anumita limitare bunului plac al indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justa si legala decat daca se intemeiaza pe o regula de drept, preexistenta si impartial interpretata. Toate documentele elaborate in Anglia, Franta si S.U.A., au reprezentat, la timpul lor, manifestari curajoase ale tendintei de a proteja drepturile legitime ale cetateanului impotriva tentativelor "puterii" de a-si extinde prerogativele in pofida drepturilor oamenilor si in detrimentul acestora. Doctrina liberala a demonstrat, cu argumente temeinice, obligatia statului de a nu intreprinde nimic in masura sa impiedice libera dezvoltare a activitatilor pe care omul le desfasoara, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute individului de legi si de Constitutie.

In masura in care societatea a evoluat si in viata popoarelor au aparut probleme noi, au suferit importante corective si conceptiile cu privire la drepturile omului. Astfel, au aparut teorii sociale care au cautat sa legitimeze prerogativa statului de a interveni pentru apararea drepturilor si libertatilor, de a lua masuri pentru apararea drepturilor acestora in baza unei prezumtii ca statul actioneaza ca exponent si reprezentant al intregii societati.

Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o operatiune de sinteza, constand din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu, care au rezistat timpului. Conceptul in sine de drepturi ale omului a reprezentat, prin urmare, o generalizare si abstractizare a tot ceea ce gandirea umana a avut mai bun, ridicand pe trepte noi principiile filozofice umaniste, reluand elemente din gandirea religioasa si din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atata vigoare in secolele XVII si XVIII. Asa cum se subliniaza intr-o lucrare teoretica reprezentativa romaneasca asupra drepturilor omului, intitulata sugestiv " Drepturile omului -religie a sfarsitului de secol ", semnata de prof. dr. Adrian Nastase, cunoscut specialist in acest domeniu, " conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a nascut in perioada de pregatire individuala a revolutiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja in antichitate sau in gandirea politica a Evului Mediu.

Totusi, numai in timpul revolutiilor burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat si in practica sociala. Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, degajand principiile unei antropologii umaniste rationaliste ca fundament al conceptiei drepturilor omului, iar revolutiile americana si franceza au consacrat, pentru prima oara in istoria umanitatii, principiile egalitatii in fata legii, al libertatii de gandire si al demnitatii umane ". Ulterior, conceptul drepturilor omului, elaborat pe planul legislatiilor nationale, a cunoscut o protectie la nivel mondial ca urmare a amplificarii problemelor cu care oamenii erau confruntati, dar si ca o consecinta a generalizarii influentei unor conceptii filozofice si religioase, care au afirmat pe primul plan ideea de libertate.

Carta Natiunilor Unite a sintetizat o conceptie umanista de o larga deschidere internationala, dand expresie vointei popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea si respectul persoanei umane sa nu mai cunoasca ingradiri.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului constituie un act istoric, menit sa intareasca pacea, facand ca Organizatia Natiunilor Unite sa contribuie la eliberarea individului de opresiune si de constrangeri ilegale . Declaratia de la Teheran din 1968 enunta: " Declaratia universala a drepturilor omului exprima conceptia comuna pe care o au popoarele intregii omeniri despre drepturile inalienabile si inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane si constituie o obligatie pentru membrii comunitatii internationale".

Conform prevederilor Declaratiei Universale a Drepturilor Omului toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul, fara deosebire, la o protectie egala a legii, iar recunosterea demnitatii si a drepturilor acestora constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume. Drepturile omului trimit la identitatea universala a persoanei umane si sunt fundamentate pe principiul egalitatii tuturor fiintelor umane. A afirma caracterul lor obiectiv semnifica faptul ca aceste drepturi nu sunt atribuite indivizilor printr-un mijloc indirect de un statut juridic particular revocabil; ele sunt atasate printr-un principiu: cel al calitatii de persoana umana. Preambulul Cartei Natiunilor Unite si art. 1 al Declaratiei Universale reiau, in mod formal, aceasta idee. Caracterul obiectiv al drepturilor omului, care vizeaza in principal, drepturile "clasice", conduce la repunerea in discutie a principiului general de reciprocitate. Caracterul obiectiv al dreptului international al drepturilor omului este subliniat atat pe planul folosintei drepturilor cat si pe planul exercitarii lor.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana a drepturilor omului, Conventia americana a drepturilor omului  prevad urmatoarele drepturi, cu titlul de drepturi intangibile :dreptul la viata, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, robie, dreptul de a nu fi torturat ori supus la tratamente inumane, crude sau degradante si dreptul la neretroactivitatea legii penale.

Este esential ca drepturile omului sa fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul sa nu fie constrans la revolta impotriva tiraniei si asupririi. Pactul international cu privire la drepturile civile si politice prevede ca nu se admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului .

Promovarea drepturilor omului, ca institutie distincta de protectie internationala a drepturilor omului isi propune sa incurajeze si sa favorizeze respectarea drepturilor omului prin metode specifice: rapoarte concepute si elaborate, periodic, de catre state, informarile, analizele, sintezele, dezbaterile, studiile de caz, acordurile internationale, etc.

Protectia internationala a drepturilor omului, avand caracter pragmatic, se realizeaza prin proceduri si mecanisme internationale, de catre organisme cu atributii de supraveghere, control sau chiar cu puteri decizionale in aplicarea unor masuri sanctionatorii impotriva unui stat care incalca obligatiile asumate privind drepturile omului.

In practica, cele doua concepte se intalnesc in actiuni interferente, deosebirea dintre ele rezultand din faptul ca preponderente sunt masurile de promovare a drepturilor omului, in timp ce protectia drepturilor omului se intalneste mai putin, indeosebi la nivel regional. Exista un punct de vedere comun in a  recunoaste caracterul obiectiv al drepturilor omului.