Slavii sudici, occidentali si din Peninsula Balcanica

Slavii sudici, occidentali si din Peninsula Balcanica

Slavii intrau in Europa la inceputul evului mediu luand in posesie teritorii periferice care fusesera civilizate in antichitate, teritorii cu o mai mica sau mai mare influenta din partea lumii greco-romane. Sunt beneficiarii marilor migratii ale popoarelor germanice pentru ca s-au asezat in teritoriile parasite de cei care s-au indreptat spre Occident, in regiunile Imperiului roman.

Controversata si dificila a ramas problema "patriei si originii slavilor", acel teritoriu al comunitatii lingvistice protoslave. In secolul I d.H. Pliniu cel Batran ii amintea numindu-i venezi sau venti iar in alte izvoare sunt cunoscuti sub numele de anti sau sclavini; ex. : Iordanes in secolul al VI-lea. Patria lor straveche ar fi fost pe teritoriul cuprins intre Vistula, Niprul mijlociu, Dvina si Volga de sus. In secolele IV-V slavii au ocupat teritoriile parasite de germani cuprinzand spatiul geografic de la tarmurile Marii Nordului si cele baltice pana la tarmurile Adriaticii, ale Marii Ionice, Egee si Marii Negre. Granitele occidentale se gaseau pe Elba, pe Dunarea mijlocie, la poalele muntilor Alpi si Peninsula Balcanica. Spre est Marea Neagra, Niprul, cursul Superior al Volgai si zona lacului Ilmen. Stau marturie izvoarele scrise si reconstituiri bazate pe toponimie si pe rezultatele descoperirilor arheologice. Aceasta intinsa regiune populatiile slave nu au populat-o uniform, existand numeroase grupuri etnice provenind din populatia provinciilor romane. Unele au avut o prezenta efemera precum pecenegii sau cumanii, dar altele au exercitat o influenta decisiva asupra lumii slave precum protobulgarii sau ungurii.

In functie de conditiile naturale, slavii se ocupau cu agricultura si pastoritul, ca si cu pescuitul. Dupa sedentarizarea lor, ocupatia de baza va ramane agricultura. In Peninsula Balcanica termenii lingvistici care se refera la agricultura au fost preluati de la populatia romanizata locala. Chiar daca conditiile geografice au fost favorabile organizarii societatii pe baza ierarhizarii sociale, totusi pentru mai multe secole nu vor fi organizati politic si rare vor fi cazurile in care limitele naturale vor deveni granite politice si etnice. Caile de comunicatie intre regiuni vor favoriza fluxul de oameni si de bunuri. O cale comerciala foarte mult folosita a fost Dunarea pe cursul sau mijlociu si inferior care facea legatura cu drumurile din stepa de la nord de Marea Neagra. In Peninsula Balcanica relieful accidentat taia, cu sistemele sale muntoase, comunicatiile dintre tarmuri si interior dand o mai mare importanta strategica zonelor interioare : o parte din Muntii Balcanici si Dinarici. Exista si limesul lung ce fusese construit de Imperiul roman. La sfarsitul migratiilor slavii se gaseau de-o parte si de alta a limesului roman care se intindea din Austria (Loreh) pana la gurile Dunarii.

In timpul migratiilor si chiar in secolele urmatoare diferenta dintre cele doua zone a devenit evidenta. La sud si vest de aceasta granita existau vechile orase romane cu drumuri de legatura ce conservau sistemul roman. O alta diferenta mai putin vizibila dar profunda si semnificativa pentru consecintele sale consta in caracteristicile generale de la o zona la alta si acesta este contrastul dintre stabilitatea si durata pe de-o parte - concretizata in numele asezarilor, locurilor, ale provinciilor - si provizoratul si instabilitatea, caracteristica in schimb, teritoriului din afara limesului. Acolo nu existau nici nume, nici stabilimente precedente si unde resturile de fortificatii de pamant reprezinta chiar si astazi un mister. Limesul roman era un element concret perceptibil pentru populatiile slave si cu timpul va intari diferentele dintre ele. Dupa venirea ungurilor, in scurt timp, va apare o situatie noua prin organizarea unui stat al lor si prin aceasta se va desparti si mai mult lumea slava. Formarea statelor feudale romanesti va determina o ruptura decisiva intre slavii balcanici si cei rasariteni.

Mai inainte de aceste mari schimbari, caderea limesului bizantin in anul 602, a dat impuls stramutarii unui mare numar de slavi de la nord la sudul Dunarii. In alte zone ale limesului, slavii vor gasi triburi germanice cu care vor convetui multa vreme. Numai expansiunea statului franc catre pamanturile altor triburi germanice, slave sau avare vor atrage atentia factorilor politici si vor determina aparitia lor in izvoare scrise. Avarii, prezenti intre slavi la jumatatea secolului al VI-lea, reprezentau un alt factor care ajunsese la un moment dat la mare importanta politica. S-au impus slavilor ca si cuceritori, le pretindeau tribut si ii conduceau in operatiunile militare pe care slavii le-au intreprins si de la care furnizau marea masa a combatantilor pedestri, cavaleria avara formand corpul de manevra. Izvoarele bizantine asupra asediului Tessalonicului in secolul al VII-lea prezinta subdiviziunea sarcinilor de razboi si se refera la faptul ca in timp ce avarii se intorceau la locurile lor intre Dunare si Tibisco, slavii ramaneau in teritoriile cucerite.

In interiorul granitelor Imperiului roman slavii au cunoscut locuitorii autohtoni sub diverse aspecte, inainte de toate sub numele de romei; erau oraseni si razboinici (militari) al unui Imperiu roman crestinat deja de trei secole, pentru ca la inceputul secolului al VII-lea in timpul unei crize profunde, s-au intors la vechile radacini elenistice. Bizantinii se mentineau compacti in marele orase de coasta, in insule, in teritoriile din Asia Mica si in cazuri exceptionale in acele enclave printre slavii deja stabiliti. Numarul si importanta grupurilor de romei a fost marturisita de episodul Kuver, care face trimitere la a doua povestire a Miracolelor lui San Demetrio : pe la 620 hanul avar va aseza in regiunea Sirmia o enorma masa de prizonieri proveniti din toate provinciile balcanice, descendentii lor vor deveni liberi 60 de ani mai tarziu sub un conducator sub numele Kuver si vor fi transferati in regiunea Karamesia, in afara regiunii Tessalonic. Numai acei romei asezati intre slavi trebuiau sa contribuie la cucerirea Tessalonicului, dar, patronul cetatii San Demetrio face miraculos, ca planurile lor sa esueze. Romanii prezenti in orasele de coasta, in insule si in interiorul Imperiului oriental, au rezistat avarilor si slavilor conservandu-si romanitatea lor.

Dar mult mai numerosi erau urmasii populatiilor romanizate in interiorul Peninsulei Balcanice, care in secolul al X-lea apar in izvoare cu numele de Valachi sau Mavrovolachi, organizati in grupuri mai mult sau mai putin compacte. Unul din aceste teritorii a fost Tessalia care pentru o lunga perioada de timp s-a numit Valachia Mare. Foarte aproape erau albanezii explicit prezentati in izvoare in secolul al XI-lea,traind in munti la Durazo in timpul invaziei avaro-slave. Modul lor de viata era asemanator cu al vlahilor, dar cu deosebirea ca si-au pastrat limba, in mica masura romanizata.

Dintre cele trei nume comune Venedi, Sclavini si anti, ultimul a fost uitat repede, primul a fost folosit de vecinii slavilor pentru a-i deosebi de alte populatii. Slavi (sclavini, sclavi), termeni cu care vor fi numiti de populatiile autohtone pe care le-au gasit. Sklabenci se numeau noii veniti aproape de greci, sclavi erau numiti de romanii din Dalmatia, Skie de albanezi si vlahi. In izvoarele medievale de mai tarziu vor apare cu numele de sarbi, bulgari sau croati. Pentru autorii italieni sau romanici din orase Sclavania reprezenta partea centrala si occidentala a Peninsulei Balcanice in timp ce pentru ragusani sau venetieni acesta era numele dat statului sarb din secolele XI-XIV, iar Sclavinia (actuala Slovenie) era numele dat regiunii dintre Sava si Drava, poliani pentru slavii occidentali si orientali. Migrarea lor va lasa urme in toponimie si in onomastica din vaste teritorii. Traditia asupra migrarii slavilor a fost consemnata destul de rar. Astfel Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) amintea traditia asezarii croatilor proveniti din Croatia Mare, sub conducerea unei familii si a asezarii sarbilor in Serbia Alba sub conducerea fiului unui sef. Despre realitati sociale si politice stiri sigure sunt din a doua jumatate a secolului al VI-lea si se refera la asezarea slavilor dincolo de Dunare in regiunea valaha (vlaha).

Intr-un manual al artei razboiului - Strategikon - atribuit imparatului Maurizio (582-602), se prezinta faptul ca slavii traiau in apropiere de rauri si paduri in sate bine aparate de bariere naturale. Aveau animale si erau buni luptatori cu armament usor (din punctul de vedere al bizantinilor). Dupa moartea imparatului Maurizio (602) a fost destins sistemul defensiv bizantin de la frontiera de la Dunare si in scurt timp slavii s-au revarsat pana in zonele cele mai indepartate ale Peninsulei Balcanice. In 617 a fost asediat Tessalonicul, iar in 626 slavii au asediat Constantinopolul impreuna cu avarii si persanii, asediu esuat datorita distrugerii flotei slave si a bunei organizari a apararii de catre patriarhul Sergios. In unele izvoare apare termenul de Sclavinia care ar cuprinde teritoriile locuite de slavi, Tracia si Macedonia , organizati in mici principate si in interiorul coastelor adriatice.

In primele secole ale evului mediu au existat mai multe principate croate in apropierea Marii Adriatice iar la est de acestea, catre raurile Sava si Drina exista Serbia. Pe valea Timokului sunt amintiti in secolul al IX-lea timocanii. Intr-o lucrare intitulata "Geografo bavaro", se aminteste de existenta a nu mai putin de 58 de triburi slave pe la anul 845 atat in actuala Polonie, cat si in Cehia si Slovacia.

Dupa ce a depasit grava criza politica din anul 626, Imperiul bizantin va incepe o actiune inceata dar sigura de recucerire a spatiului pierdut in favoarea slavilor. Pe la 689 imparatul reusise sa reia Tessalonicul si sa supuna mari mase de slavi din Peninsula Balcanica.. Sklavinia fusese transformata in thema bizantina : unitate administrativa, militara supusa unui strateg imperial, mai intai de-a lungul coastei Marii Egee apoi a Marii Adriatice si Ionica. In lupta pentru supunerea Sklaviniei, bizantinii au avut de infruntat un concurent serios, bulgarii, care ajunsesera in stepele de la Marea Neagra, in apropierea avarilor, triburi seminomade de calareti. O partea lor a traversat Dunarea inferioara sub conducerea hanului Isperich (Asparuch). O armata imperiala condusa de Constantin al IV-lea este infranta de bulgari la Dunare, care se aseaza la sud in regiunea Varna, supunandu-si cele doua theme bizantine, Schytia Superior si Schytia Inferior. Stapanirea protobulgara n-a fost completa asupra gurilor Dunarii unde o flota imperiala mentine punctele de sprijin pe litoralul pontic. Un an mai tarziu, (681) este semnat un tratat intre bizantini si Asparuch prin care se recunoaste noua realitate politica si Imperiul se obliga la plata unui tribut. Hanatul protobulgar va imparti pana in 971 stapanirea asupra Peninsulei Balcanice de la sud de Dunare. Tracia a ramas sub stapanire bizantina, iar hanatul bulgar s-a extins spre Occident supunand slavii pana la tarmurile Marii Ionice, catre Panonia, unde de-a lungul Timisului s-au infruntat cu francii care distrusesera hanatul avar (791-803). Serbia a devenit la inceputul secolului al IX-lea locul de lupta bizantino-bulgara. Conflictele dintre membrii familiei princiare (descendenti ai lui Vlastimis) vor fi sprijinite de bulgari si bizantini. Protectia bizantina era contracarata de sustinerea militara bulgara care uneori era mai eficace. Pe la jumatatea secolului al VIII-lea un principe Vlastimis s-a opus cu succes bulgarilor demonstrand o buna organizare politica si militara.

In Croatia influenta bizantina a trebuit sa tina seama de cresterea puterii lui Carol cel Mare, care in anul 800 s-a incoronat imparat refacand Imperiul roman in Occident. Pana la sfarsitul sec VIII, teritoriile francilor de cele ale slavilor erau despartite de triburile germanice ; saxoni, turingi si bavari, cehii sub conducerea regelui Samo (623-658), se pare negustor franc, s-au opus avarilor iar apoi francilor in 631 condusi de regele Dagobert (629-638). Statul lui Samo va cuprinde teritorii intinse in Cehia, Panonia, Moravia, Silezia, Slovenia, se va destrama dupa moartea regelui. La inceputul secolului al IX-lea, slavii vor intra pe rand sub autoritatea francilor, sefii lor prestand juramant de credinta, platind tribut si trimitand ostateci. Au intrat in orbita franca si sarbii si cehii (805-806). Numai croatii opusesera o rezistenta efectiva incurajati de catre Bizant. Dupa incheierea unui acord cu Carol cel Mare, Bizantul va ceda acestuia Istria si Croatia pastrand pentru sine suprematia asupra Venetiei si Dalmatiei.

Statul ceh va renaste cateva decenii mai tarziu cand se va constitui Marele stat Morav (830-906) ce a cuprins teritoriul Cehiei si al Slovaciei. Conducerea statului a fost detinuta de Principele Mojimir (830-846).

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

Afirmarea crestinismului printre slavi

Numai o mica parte din triburile slave se vor aseza pe un teritoriu unde exista deja organizare bisericeasca, o populatie deja crestinata care se afla in contact permanent cu Balcanii sau Panonia. Crestinismul a fost introdus printre slavi prin initiativa externa datorita actiunii unor misionari. Imparatul Heraclius (610-641) va invita sarbi si croati sa se transfere in teritorii bizantine, pentru a lupta impotriva avarilor, va tine sa-i boteze trimitand crestini de la Roma (arhiepiscop si episcop) dar cu rezultate mai putin bune. Imparatul Vasile I va relua eforturile de crestinare a sarbilor pe la 870. Procesul de atragere de noi membri se va face in liniste si de aceea izvoarele istorice nu il inregistreaza, doar atunci cand era vorba de botezari spectaculoase ale guvernantilor. Dimensiunea politica a convertirii, opera misionarilor si organizarea ierarhiei bisericesti va determina o concurenta intre Roma, Constantinopol si Imperiul franc, in Moravia Mare si Bulgaria in deceniul sapte al secolului al IX-lea. In Moravia Mare francii au asezat in locul lui Mojimir pe nepotul sau Rostislav (840). Acesta a dorit sa scape de presiunea germana si a cerut imparatului bizantin Mihail al III-lea misionari pentru a crestina poporul slav, dorind sa obtina jurisdictie bisericeasca proprie. In 863 fratii Kiril si Metodiu au fost trimisi de imparat in Bulgaria care nu era crestina. Existau doua traditii pagane diferite - una slava si una protobulgara. Rostislav a cerut in 862 misionari capabili sa predice in limba slava. Clerul latin a vazut in acest fapt o limitare a influentei bisericii de la Roma. In aceeasi perioada si hanul Boris al Bulgariei se va declara gata sa primeasca crestinismul si sa se boteze impreuna cu poporul sau incercand sa se indeparteze de Constantinopol si sa se apropie de papa de la Roma. Dar cand a fost evident ca numai papa era de acord sa accepte o organizatie bisericeasca asa cum voia Boris, s-a ajuns la un acord cu imparatul bizantin. Indecizia hanului bulgar va crea o criza in raporturile dintre Roma si Constantinopol pentru ca la problemele de ordin juridic si de competenta se adauga cele de ordin doctrinar asupra Duhului Sfant care mai tarziu va avea un rol mai important in raporturile dintre cele doua biserici. Expus presiunilor politice, hanul bulgar va sfarsi prin a primi botezul de la bizantini in 864 luandu-si numele de Mihail ca al imparatului care i-a fost si nas; noua biserica va fi pusa sub patronajul patriarhiei din Constantinopol (870).

Convertirea sarbilor la crestinism s-a facut aproximativ in aceeasi perioada si este atribuita imparatului Vasile I (867-887). Numele crestine ale unor membri ai casei regale (Petru, Stefan), au fost date principilor nascuti in acea perioada.

De fapt s-a terminat crestinarea slavilor din zona meridionala si centrala, ramanand o parte importanta la nord si est departe de centrele misionarilor. In teritoriile slavilor polabi acceptarea crestinismului sau de mentinere a paganismului se va mai amana aproximativ cu un secol. A existat si o reactie pagana in teritoriile unde populatia era deja crestinata. In Carintia, in apropierea saxonilor reactia a fost legata de revoltele locale impotriva cresterii influentei francilor (in 763 si in 769). In Bulgaria sub domnia fiului lui Boris Mihail, Vladimir (889-893) s-a ajuns la alungarea preotilor, la incendierea bisericilor si la cererea publica de revenire la paganism. Boris Mihail a trebuit sa abandoneze manastirea in care se retrasese, sa-l oblige sa renunte la tron pe rege si sa fie acceptat fiul lui mai tanar Simeon, care era educat in Bizant. Aceste reactii nu au schimbat sensul in care mergeau lucrurile dar a scos in evidenta puternicele reminiscente pagane.

In partile slavilor polobi, rituri pagane se mentin mai multa vreme, cultul se oficia in poieni si aproape fiecare trib avea idolii sai si temple impodobite cu idoli si cu simboluri animiste. La slavii nordici existau si sacerdoti care mediau intre popor si divinitate, predicand si facand sacrificii. In secolele X-XIII, in arealul slav atributele pozitive ale divinitatilor sunt lasate sfantului crestin in timp ce cele negative demonilor. Cu timpul aceste divinitati inferoare vor intra in folclor, iar locurile sacre si idolii sunt inlocuiti cu biserici sau capele, chiar daca vechile credinte pagane se mentin in folclor.

In Moravia fratii misionari bizantini Constantin si Metodiu au creat un alfabet special adaptat la limba slava (alfabetul glagolitic); vor traduce texte liturgice si biblice indispensabile si unele texte catehetice, instruind discipoli si contribuind la refacerea crestinismului intr-o tara care avea deja un numar insemnat de biserici construite chiar din piatra. Activitatea lor va intampina indiferenta si rezistenta clerului existent. Ludovic Germanicul pregatea un razboi contra Moraviei si principele Rostislav, care (preocupat de invazia franca) se indrepta catre Bizant si era admirator al operei lui Chiril si Metodiu. Actiunea lor va intampina chiar insemnate consensuri si va fi foarte bine primita la Kocel, principele Panoniei Inferior, caci cei doi frati vor vizita in drumul lor relicvele Sf. Clementé (provenite din Cherson, Crimeea). La Roma unde vor obtine binecuvantarea pentru munca lor si vor cere consacrarea discipolilor. Era recunoasterea deplina a limbii slave. Mort dupa Constantin (care a fost ca monah Chiril), Metodiu obtine o noua insarcinare de arhiepiscop de Sirmia, ca trimis al papei intre slavi iar centrul misiunii sale a fost indreptat catre sud, in tara lui Kocel si la frontiera franco-bulgara.

In Panonia, Metodiu va intalni opozitia episcopatului bavarez in a carui jurisdictie se gasea : a fost inchis intr-o manastire si eliberat numai la interventia papei. In ultima perioada de activitate misionara in Moravia dificultatile se agravasera, chiar daca tara sub principele Svatopulk (871-894)urmasul lui Rostislav, era in expansiune, ingloband slavii de la picioarele Carpatilor pana la Timis. Totusi numai pentru un scurt timp, Metodiu va administra Moravia Mare si cu munca sa de traducator raspandeste opera misionara a fratelui sau.

Rezistenta clerului latin, influenta papei, cat si ambitiile politice ale lui Svatopulk, care s-a pus sub directa protectie a Sf. Petru si a Romei va slabi pozitia lui Metodiu si dupa moartea sa in 895, rezultatele muncii sale misionare de douazeci de ani se vor pierde in scurt timp. Ei vor realiza totusi o misiune istorica de importanta mondiala, deoarece discipolii lor, alungati din Europa Centrala chiar prin interventia Suveranului pontif (pentru motive politice sau religioase) vor gasi o atmosfera favorabila in Bulgaria de putin timp evanghelizata. Crestinarea a anulat multe vechi diferente dintre slavi. Ei dadusera cu noua scriere si noua limba un puternic mijloc de integrare, deschisesera drumul afirmarii ideilor si modelelor crestine, ale principiilor dreptului si ale institutiilor, dar in acelasi timp introdusesera chiar noi diferentieri si o noua subdiviziune. Din a doua jumatate a secolului al IX-lea cand o mare parte din slavi vor fi convertiti, lumea crestina avea o doctrina consolidata, o mare traditie literara, modele stabile de organizare si forme standardizate de cult si disciplina. Diferentele de dogma si de practica liturgica au determinat, printre alte cauze, ruperea unitatii crestine la mijlocul secolului al XI-lea.

Pentru evolutia slavilor, fundamentale au fost diferentele de idei asupra limbii liturgice si a literaturii ecleziastice. De multa autoritate era ideea din vremea lui Constantin si Metodiu dupa care numai trei limbi erau demne de a fi folosite in serviciul divin : aramaica, greaca, latina. Dar aceasta doctrina fusese contestata si in "Viata Sf. Constantin", fusese etichetata "erezia trilingva". Ajutorul bizantin dat misiunii slave a fost deci mai degraba o expresie a concretizarii intereselor politice decat pozitiei generale a Bisericii in Imperiul Bizantin, care in teritoriul sau sustinea energic limba greaca si grecizase o mare parte din slavi, supusi si crestinati inainte. Limba slava, ca limba liturgica s-a impus in zone mai restranse din Croatia, pe litoral si in insule. Conciliul de la Spalato (925-927) a decretat ca cel care nu stie limba latina nu poate fi preot. In Bulgaria limba slava ca limba de cult va inflori timp de doua secole .

Definitiva stabilizare a crestinismului intre slavi va comporta, in sinteza, o noua impartire intre aceia care se recunosteau in latina liturgica si aceea care urmau liturghia slava. Sfera liturghiei slave ar fi cuprins si Rusia, dupa crestinarea sa si, din secolul XIV, chiar valahii si Moldova, unde in episcopatele supuse patriarhiei de la Constantinopol se va dezvolta o viata ecleziastica cu un serviciu divin in limba slava.

Ca limba sacra, pentru care separarea dintre limba populara de origine latina si limba liturgica, limba slava, va ramane o caracteristica a acestor tari pentru aceste aspecte pana in secolul XIX. Partea latina a slavilor crestinati se va integra dupa convertirea la catolicism a Ungariei si legaturii sale cu Roma pe la anul 1000. In zona de tranzitie intre cele doua regiuni (latina si greaca) va ramane centrul jumatatea occidentala a Peninsulei Balcanice, adica teritoriului statului bosniac si sarb unde biserica orientala si cea occidentala erau in contact aici, asadar, se afla granita istorica intre catolicism si ortodoxie.

Imparati si regate

In Imperiul Bizantin in fruntea ierarhiei bisericesti era imparatul, ca reprezentant al lui Cristos pe pamant. Singuri, sefii triburilor sau popoarelor puteau sa fie fii sai sau fratii sai mai mici. In sfera de influenta bizantina, acestia primeau titluri si erau guvernatori locali ai imparatului. Aveau puteri largi asupra supusilor lor de pe pamanturile pe care le controlau, ca si asupra noilor veniti. Aceasta forma de suveranitate nu afecta triburile slave pentru ca nu introducea intre ele straini nici nu le schimba modul de viata. Pe aceste baze s-a ajuns la un echilibru in jumatatea occidentala a Balcanilor pentru o perioada de mai mult de trei secole. Principii obtineau titluri bizantine de un rang corespondent aceluia de guvernator imperial fara ca aceasta sa-i impiedice pe sefii din Croatia sa poarte titlul de rege.

Principii slavi dadeau imperiului militari si echipaje pentru nave. Cea mai mare era Croatia care eliberata de amestecul franc, isi dezvoltase o considerabila forta militara pe uscat si pe mare. Activitatea pe mare era limitata de Bizant la orasele de coasta si era mereu racordata cu Venetia, in timp ce drumul catre Panonia fusese inchis de maghiari. Asupra granitelor croate o amenintare era reprezentata de Bulgaria dupa ce in 924, in timpul marelui suveran Simeon, fusese cucerita Serbia, dar dupa imprevizibila moarte a lui Simeone (927) aceasta din urma va fi organizata sub control bizantin.

Bulgaria era adevarata rivala a Bizantului cand pe tron va fi Simeon (893-927), care, fiind educat in Bizant, nu era dispus sa accepte supunerea. Primele semnale ale ostilitatii lui Simeon asupra bizantinilor s-au manifestat in 894cand, cu ocazia transferului marfurilor de la Constantinopol la Tessalonic, Bizantul a crescut vamile. Protestele lui Simeon pe langa imparatul Leon al VI-lea nu au fost luate in considerare iar tarul a inceput ostilitatile. A invadat Tracia si Macedonia si s-a apropiat de Constantinopol. Bizantinii au chemat in ajutorul lor triburile nomade ale ungurilor conduse de Arpad provocand tarului o grea infrangere. Simeon i-a instigat pe pecenegi impotriva ungurilor din partea carora maghiarii suferisera grave infrangeri; pecenegii ii obligasera sa-si paraseasca locurile lor, sa migreze in Campia Panonica (896) impunandu-se ca seniori slavilor care erau acolo. In 896, ajutat din nou de pecenegii care i-au infrant pe maghiari, Simeon a reluat ofensiva impotriva Bizantului. Leon al VI-lea cere pace, bizantinii obligandu-se sa plateasca anual bulgarilor tribut. Acest fapt reflecta raportul real de forte dintre cele doua state. A doua ofensiva bulgara asupra Bizantului a inceput in 913 cand a incetat plata subsidiilor. Profitand de superioritatea militara si de slabiciunile Bizantului unde imparatul minor Constantin al VII-lea era mult mai cunoscut ca scriitor decat ca monarh, Simeon a obtinut propria sa incoronare ca tar la Constantinopole de catre Patriarh . Imparatul urma sa se casatoreasca cu fiica tarului, dar se va casatori cu fiica unui inalt demnitor bizantin, Roman Lecapenos, seful marinei. Imparat al bulgarilor si grecilor, cum se intitula in ultimii ani de viata, Simeon avea un stat ce cuprindea cea mai mare parte a slavilor balcanici. Elementul slav s-a impus in mod evident in Biserica unde rangul patriarhal sublinia si mai mult autonomia si individualitatea sa.

Discipolii lui Kiril si Metodiu si-au continuat activitatea in Bulgaria, in teritoriile slave din Macedonia si Albania. Acestia au creat un alfabet mai simplu si mai practic bazat pe caracterele grecesti (chirilic) si a fost inceputa, din punct de vedere teologic, apararea limbii slave, contestata in timpul conflictului bulgaro-bizantin. A urmat o intensa opera de traducere a unor lucrari intre care Cartile sfinte, functionale din punct de vedere ideologic. La curtea tarului au fost sprijinite eforturile de emancipare culturala, rivalizand cu cea imperiala.

In timpul domniei fiului lui Simeon Petru (927-969), echilibrul a fost conservat si pentru ca suveranul bulgar era omul imparatului bizantin, de la care primea un tribut anual. Prin conlucrarea dintre stat si biserica vor urma procese culturale si sociale care vor duce la completa intarire a elementului slav. Diferentele sunt evidente atunci cand se compara literatura epocii lui Simeon si lui Petru cu limba greaca si numele si titlurile turce din perioada precrestina. Clasele dominante protobulgare se dizolvasera in masele de slavi, numele de bulgari fusese extins la toti supusii imperiali si era difuzat pe un spatiu enorm, substituindu-se numelor populatiilor precedente. Dupa 965, imparatii bizantini au actionat in directia desfiintarii statului bulgar, mai intai cu ajutorul cnejilor rusi Sviatoslav in 969 si apoi in 971. Granitele vor fi puse la Dunare si Sava. In 971, imparatul Ioan Tzimiskes patrunde in Bulgaria, ocupa marele Preslav si urmareste pe marele cneaz care se retrasese langa Dunare. Dupa mai multe confruntari, cneazul Sviatoslav este nevoit sa incheie pace. Va fi ucis de pecenegi la intoarcerea sa in statul kievean. Apoi basileul bizantin anexeaza imperiului intregul teritoriu al taratului restabilind dupa trei sute de ani granite pe Dunare. Tarul Boris a fost dus la Constantinopole unde a fost silit sa abdice. Triumful bizantin a fost de scurta durata pentru ca incercarea de restaurare a Bulgariei va fi facuta de catre Samuel, tar intre 976-1014. Vasile al II-lea va mobiliza toate fortele disponibile pentru a distruge taratul bulgar, pe care-l va cuceri pana la urma. Intre anii 1005-1014 intre Bizant si teritoriul bulgar au avut loc confruntari sangeroase, tarul Samuel pierzand cea mai mare parte a statului sau. La 29 iulie 1014, Vasile al II-lea Bulgarachtorul va obtine o victorie decisiva asupra fortelor bulgare care aparau Macedonia; 14.000 de prizonieri care, considerati rebeli, vor fi orbiti. Samuel moare si el in timpul actiunii bizantine. In 1016, Ohrida, capitala taratului bulgar va fi luata cu asalt de trupele bizantine si in 1018, toata Bulgaria este cucerita. Dupa crestinarea maghiarilor in jurul anului 1000 sub Stefan cel Sfant, teritorii slave din Croatia vor fi ocupate iar de la inceputul secolului XII - intreaga Croatie va fi cucerita (inclusiv orasele Dalmatiei).

In partea nordica a lumii slave au luat fiinta mai multe state apartinand triburilor cehe si poliani. La inceputul secolului X, Moravia Mare a cazut sub incursiunile maghiarilor. Una din partile sale, cu capitala la Praga, a fost unificata triburilor cehe sub dinastia Prĕmiysl. Primul principe botezat - Borivoj (mort in 894) era unul din sefii moravi. Nepotul sau, Vačlav, va pieri in lupte interne si va fi apoi sanctificat. Va avea un mare rol in mentinerea constiintei identitatii cehe.

La granita orientala a regiunii cehe, s-a desfasurat un proces analog de concentrare a triburilor poliani sub dinastia Piast. Centrul era aproape de raul Warta in orasele Gniezno, Poznan, Legnica. Primul sef botezat a fost Mieszko I (963-992) care, in 966, a incercat sa puna capat ofensivei feudalilor germani.

Desi purta titlul de "prieten al imparatului" german, teritoriile slave vor fi teatrul unor mari revolte in anul 983 cand populatia locala va distruge sediile unor dioceze; rasculatii vor intreprinde expeditii si dincolo de Elba. Supunerea zonelor slave de catre germani va dura 150 de ani. Cu timpul, actiunile Imperiului german vor avea caracterul unor cruciade. Acesta va fonda o dioceza la Poznan, si, deasemeni si-a extins controlul asupra Sileziei si a Cracoviei. Apogeul statului polonez timpuriu avea sa-l cunoasca in timpul urmasului sau - Boleslav cel Viteaz (992-1025) care si-a consolidat pozitia politica prin crearea unui arhiepiscopat la Gniezno. A avut sub autoritatea sa si statul ceh(1003-1005)si s-a opus cu succes imparatului german Henric al II-lea.

Colonizarea germana va slabi elementul slav si va fi o amenintare permanenta si pentru slavii din Cehia si Polonia. In anul 1000, intr-o intalnire de la Gniezno, imparatul german Otto al III-lea a pus el insusi diadema pe capul suveranului polonez pe care l-a numit fratele sau si colaboratorul imperiului. Dupa moartea lui Otto al III-lea, urmasul sau era preocupat de a reface prestigiul imperiului si s-a aliat cu triburi pagane impotriva regelui polonez. In 1025, Mieszko al II-lea, va fi incoronat ca rege la Roma unde se refugiase impreuna cu fiul sau.

Statul ceh era expus mai direct amenintarii germane, iar din secolul al X-lea va face parte integranta din Imperiul Romano-german. Titlul de duce a fost acordat de imparat unui membru care apartinea dinastiei Prĕmiysl, statul ceh avand un statut privilegiat in Imperiu, astfel ca limba si cultura locuitorilor sai nu va fi pusa niciodata in pericol. Explicatia ar putea fi data de puterea reala de care s-au bucurat cei ce purtau titlul de duce precum Vladislav II in 1085 si Vladislav III in 1158 ca si Otto car Prĕmiysl I in 1198.

Statele slave

Dupa moartea imparatului Manuel I in anul 1180, Bizantul a fost constrans sa-si apere frontierele. A urmat perioada de dupa 1204 cind imperiul a fost desfiintat. Evenimentele centrale ale politicii balcanice sunt renasterea Bulgariei in 1185 si expansiunea Ungariei dincolo de Sava si Dunare.

Serbia, cu centrul la Rasca, cucerita la inceputul secolului al XII-lea, reprimeste in timpul marelui jupan Nemania teritoriile litoralului (Zeta / Muntenegru) dar ramane in sistemul ierarhic bizantin, si succesorul, fiul sau, Stefan Nemania din 1196, caruia i s-a zis Primul incoronat pentru ca in 1217, avea sa fie incoronat la Roma. Era omul imparatului cu functia de sebastocrator.

Dupa caderea Constantinopolelui in 1204, cu prezenta cruciatilor in capitala Tessalonic, Ahaia, harta Peninsulei Balcanice s-a complicat foarte mult, conditiile politice fiind instabile. In Bulgaria, Ionita Caloian Asan cere papei Inocentiu al III-lea coroana imperiala si restaurarea Patriarhiei, dorind sa revina la imperiul din timpurile lui Simeon, Petru si Samuel. In acord cu ideologia papala, trimisul pontifical l-a incoronat pe Caloian, rege la Tirnovo in 1204, centrul statului renascut, in timp ce arhiepiscopul de la Tarnovo fusese ridicat la rangul de primat al Bulgariei. In Serbia, dupa plecarea regelui Andrei al II-lea al Ungariei in 1217 la cruciada (Serbia era supusa regatului maghiar), trimisul papal l-a incoronat rege pe Stefan Nemania. In Asia Mica, la Niceea, s-a pastrat titlul imperial bizantin, insa nu si patriarhia. Bulgaria isi asuma hegemonia in Balcani pentru o perioada de timp dupa infrangerea Epirului la Klocotnita in 1230.

In cadrul acestor schimbari politice, s-a efectuat si una ecleziastica : Biserica din Bulgaria a devenit autocefala si pana la cucerirea otomana va exista patriarhia bulgara. In Serbia in 1219 Biserica obtine autocefalia, iar fratele regelui , monarhul Sava, va fi recunoscut primul arhiepiscop al Serbiei de catre patriarhul de la Niceea. Dar in nord din 1229 va lua fiinta si o dioceza catolica (1229) la Sirmium. In cadrul aceleiasi schimbari, de remarcat este faptul ca seniorii laici sau eclesiastici vor sprijini construirea de biserici si manastiri pe care le inzestreaza cu bunuri. Se traduc cartile sfinte in limba slava si se scriu vieti ale sfintilor locali, fapt ce va contribui la mentinerea constiintei lor etnice si istorice.

Invazia tatarilor (1241-1242) in teritoriile sud-dunarene, ca si formarea Hoardei de Aur in apropierea Marii Negre au determinat - pe fondul unor rivalitati interne - excluderea Bulgariei de la lupta pentru hegemonie in Balcani. Evenimentul cel mai important a fost renasterea Bizantului in 1261. In regiunea Durazo luase fiinta regatul Albaniei, care avea soldati buni, si cu timpul s-au impus populatiei slave satesti.

Catre sfarsitul secolului al XIII-lea regatul sarb participa la competitia pentru hegemonie in Peninsula Balcanica, dat fiind faptul ca Bizantul, din cauza slabiciunii sale (datorita luptelor interne), nu era in masura sa faca fata cuceririlor sarbesti in Macedonia nordica si Albaniei (1282-1294). Bulgaria putea sa reprezinte un serios rival, dar victoria sarbilor la Velbujd in 1330 va inaugura o lunga perioada de pace si va lasa suveranului sarb Stefan Dusan (1331-1335) mana libera pentru a se amesteca in razboiul civil bizantin.

In diferite campanii militare, Stefan Dusan va sustine rebelii bizantini (1333-1334, 1342-1345) sau, profitand de confuzia generala (1348-1349), va cuceri Macedonia, Albania, Epirul si Tessalia si va deveni domn asupra unui teritoriu imens : de la Sava si Dunare, pana la Golful Corint. In 1345 se va proclama imparat si se va incorona in 1346. Pentru un timp va fi protectorul tanarului imparat bizantin Ioan al V-lea Paleologul, pentru scurt timp insa. Stefan Dusan va viza chiar cucerirea Constantinopolelui.

In aceste conditii, Biserica din Serbia va fi ridicata la rangul de Patriarhie, iar diocezele devin sedii mitropolitane. Vor fi introduse titluri dupa modelul bizantin de la curte, cu functii de despot sau cesar. A fost unificat teritoriul administrativ si s-a dat un cod de legi in care au fost imbinate legi de inspiratie bizantina cu traditia locala slava.

Semnificativ pentru politica balcanica este faptul ca in prima jumatate a secolului al XIV-lea creste rolul oraselor de la Marea Adriatica. Dupa caderea Bizantului ele s-au aflat sub stapanirea Ungariei (Year este orasul nordic), a Venetiei (Raguza) si a statului sarb. Fiecare cetate avea un sef si era subordonata unui district.

Supunerea autoritatii supreme se exprima cel mai bine in plata tributului, in obligatii simbolice, in acceptarea unui comite in cetate, dar cea mai mare parte a problemelor administrative si juridice erau de competenta autoritatii locale. Concomitent cu dezvoltarea lor a inceput si un proces de stratificare sociala, iar conducerea orasului se facea dupa model venetian, cu un consiliu orasenesc in care intrau membrii familiilor reprezentative din oras.

Ca urmare a infrangerii in razboiul cu Ungaria 1356-1358, Venetia a fost complet indepartata de la coasta adriatica

Serenissima Comuna se va reface la sfarsitul secolului al XIV-lea si in 1409 dupa ce cucerise drepturi asupra Dalmatiei de la titularul regatului maghiar Ladislau de Anjou. La jumatatea secolului al XIV-lea micile Comune de la Adriatica, ca Raguza, isi vor pastra autonomia pana la caderea Ungariei in 1526.

Cadere si separare

Triumful bizantinizarii nu va fi complet pentru ca dupa moartea lui Stefan Dusan, Imperiul sarbo-grec va intra in criza. Succesorul sau Uros (1355-1371) nu va reusi decat putin timp sa mentina unitatea, dupa care, datorita actiunii centrifuge ale unor sefi locali statul va fi un mozaic (amestec) de teritorii mai mult sau mai putin independente. Din 1354, turcii au cucerit portul Gallipoli, avand astfel un cap de pod foarte important in teritoriile balcanice. Dupa ce au cucerit Adrianopole (Edirne) si Plovdiv, si-au mutat in Europa centrul actiunilor. O tentativa mai serioasa de a se apara a fost intreprinsa de despotul sarb Ioan Ugliesa si fratele sau Vukasin din Serbia dar au pierdut batalia de pe raul Marita (26 septembrie 1371) amandoi fiind ucisi.

In deceniul urmator turcii vor cuceri Epirul in acel moment cneazul Lazar si regele Tverko I se gaseau in prima linie a apararii Europei Crestine. In sangeroasa batalie de la Kossovo (15 iunie 1389) va muri sultanul Murad I. Dar urmasul sau, Sultanul Bayazid I va obtine victoria si va continua cuceririle. Lazar a trebuit sa se recunoasca vasal.

Victima urmatoare a fost Bulgaria, impartita intre alte state balcanice; in 1393 cade taratul de la Tarnovo, iar in 1396 taratul de la Vidin. O pauza semnificativa a actiunilor turcesti in Balcani va fi data de infrangerea turcilor la Ankara - 26 iulie 1402 de catre mongolii condusi de Timur Lenk, infrangere urmata de conflicte internein Imperiul Otoman. Unele regiuni din Grecia s-au eliberat in acest context politic.

Pana la urcarea pe tron a lui Mahomed al II-lea, o mare parte a teritoriilor sarbesti se vor uni sub conducerea dinastiilor Lazarevici, Brankovici, si Balsici. Ei purtau titlul de despot, dupa modelul bizantin, dar trebuia sa plateaca tribut fie turcilor fie ungurilor.

Turcii vor cuceri si Bosnia unde se va crea un Sangeac (1463,1465). Cucerirea Constantinopolului in 29 mai 1453, a Serbiei (1455,1459), Moreei (1460), Trabzon (1462), Bosniei (1463), Hertegovinei (1465), si a Albaniei (1468-1469) va demonstra intentiile sale clare de a stapani Peninsulei Balcanice si de a se indrepta spre centrul Europei. Razboaiele contra Ungariei si Venetiei vor determina granitele sa ramana stabile pentru cateva decenii. Aflate in prima linie a apararii lumii crestine, Tarile Romane au impiedicat pentru mai multe decenii inaintarea turcilor catre centrul Europei. Ungaria, dupa domnia lui Matei Corvin, va slabi foarte mult si va fi infranta in 1526, iar in 1541 o parte a ei va fi transformata in pasalac cu capitala la Buda.

In tarile cucerite, nobilimea locala va fi anihilata, chiar modul de viata si cultura. In timp relativ scurt asezarile urbane vor fi islamizate si orientalizate si vor deveni centre ale noii puteri. Numai asezarile miniere vor constitui pentru un timp indelungat insule autonome pentru ca criza economica de la jumatatea secolului XVI nu a dus la eliminarea lor. Actiunea Bisericii crestine era tolerata in anumite conditii; dar, fara sustinere materiala si condamnata la saracie, rolul ei cultural s-a redus foarte mult.