POLITICA INTERNA SI POLITICA EXTERNA A MARILOR PUTERI IN EUROPA INTERBELICA

In 1918, democratia liberala, iesita victorioasa din razboi parea sa triumfe. Intr-adevar, imperiile austro-ungar, german, rus si otoman, simboluri ale permanentei puterilor autoritare s-au prabusit, lasand loc unor regimuri parlamentare si unor guverne constitutionale. Insa in realitate, democratia liberala se va arata fragila. Amenintata pe doua fronturi, de la stanga, de bolsevism, de la dreapta, de miscarile de tendinta autoritara, aceasta se va prabusi, in 1933, in unele tari mai ales dupa ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei.

In tarile cu traditie democratica s-a urmarit restaurarea integrala a democratiei liberale deoarece razboiul mondial a permis denaturari ale liberalismului (interventia statului in economie si in raporturile sociale, slabirea controlului parlamentar etc.). In Franta, de exemplu, populatia nu mai tolera autoritarismul lui Clemanceau, iar in Marea Britanie tot mai multi cetateni se pronuntau pentru intoarcerea la procedurile clasice ale vietii parlamentare anterioare razboiului.     

1.   Democratia intre transformarile liberalismului
si adoptarea conservatorismului
dupa prima mare conflagratie mondiala

Societatea industriala a intrat, dupa terminarea primului razboi mondial, nu numai intr-o faza de profunde transformari politice care au schimbat radical viata Europei si intr-o oarecare masura si a lumii extraeuropene, ci si arena in care s-au infruntat cele mai diverse curente si opinii privind organizarea si funtionarea statului si a societatii din punct de vedere politic (6; 142). Aceasta situatie s-a datorat faptului ca in principalele state europene functiona un regim constitutional care exercita un real prestigiu si influenta asupra celorlalte state inclusiv a celor care au rezultat dupa prabusirea imperiilor austro-ungar si tarist (8; 15).

Noul context politico-juridic rezultat in urma primului razboi mondial impune in analiza precizari despre statele (din zona geografica analizata) implicate in aceasta conflagratie, deoarece unele au fost invinse (Austro-Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria) iar altele invingatoare (Anglia, Franta, SUA, Rusia, Romania, Italia, Grecia, Japonia, etc.). In tarile invinse, precum Germania, Austro-Ungaria, Turcia vechiul regim monarhic a fost abolit fiind inlocuit cu cel republican, exceptie facand noul stat Ungaria ce-si mentinea monarhia. Pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar s-au creat state noi precum Polonia, Austria, Cehoslovacia, Ungaria. Croatia, Bosnia si Hertegovian (foste provincii ale Austro-Ungariei) se vor unifica cu Serbia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Dalmatia si Voivodina formand Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, din 1929 statul denumindu-se Iugoslavia. Acest stat si-a pastrat regimul democrat pana in 1929. Romania si-a intregit hotarele in 1918, prin unirea Basarabiei si a Bucovinei la patria mama. Romania si-a mentinut sistemul democrat pana la 10 februarie 1938. (8; 14).

Unele din statele nou create au trecut de la absolutism la democratie cum este cazul Poloniei (pana in 1926), Austriei (pana in 1934, desi tendintele autoritare se afirmasera din 1927), Cehoslovacia (in toata perioada intrbelica). In alte tari acest proces n-a mai avut loc. Ungaria trecuse din 1920 la dictatura horthysta, iar Turcia dupa 1924 la autoritarism. Bulgaria (tara invinsa) si-a mentinut forma de guvernamant monarhica, inclusiv sistemul democrat pana in 1935 cu intreruperile produse de regimurile autoritare ale lui Stamboliiski si Tankov.

Grecia, facand parte din categoria tarilor invingatoare, si-a pastrat forma de guvernamant monarhica pana in 1924 cand a fost proclamata republica, a carei existenta a durat pana in 1935, cand s-a revenit la monarhie, sistemul politic penduland intre democratie si dictatura.

Albania care a iesit de sub dominatia Imperiului Otoman si-a obtinut independenta in 1912 (recunoscuta pe plan international in 1913). In timpul primului razboi mondial a fost ocupata de trupele Puterilor Centrale, astfel ca si-a redobandit independenta in 1920. Forma de guvernamant dupa aceasta data s-a schimbat de la republica (1924) la monarhie (1928). Ca regim politic, din 1924 Albania a avut un sistem autoritar prezidential transformat ulterior in unul de tip monarhic.

O anumita experienta democratica anterioara primului razboi mondial, dintre statele beligerante ale Europei centrale si de sud-est o aveau doar Romania, Bulgaria, Italia, Grecia. Insa acestea vor avea evolutii diferite in ceea ce priveste forma de guvernamant sau sistemul politic, in functie de raportul fortelor politice interne, de rezistenta institutiilor statului precum si de rolul unor personalitati in viata politica. Pentru aceste tari credem ca este valabila aprecierea lui Joseph Barthélemy, cunoscut jurist francez, potrivit careia "razboiul este proba institutiilor, asa cum focul este proba aurului".

Victoria marilor puteri democratice asupra monarhiilor absolutiste in primul razboi mondial a adus regimului democratic si a constitutiilor ce-l fundamentau un prestigiu. Un curent puternic in favoarea acestei forme de viata politica s-a dezlantuit in opinia publica din tarile europene.

Pretutindeni se preconizau si s-au si infaptuit reforme democratice inaintate. Cu toate acestea, dupa nici un deceniu de la incheierea pacii, democratia a intrat in criza si sub presiunea unor evenimente si fenomene economice si sociale in unele tari a si fost inlocuita cu regimuri autoritare si de dictatura.

Evolutiile politice, economice si sociale care au marcat Europa imediat dupa incheierea primului razboi mondial au determinat o efeverscenta a teoriilor cu privire la sistemul politic si fundamentele sale constitutionale.

S-au infruntat intre ele teoria bolsevica din URSS care legitimiza statul sovietic, cu teoria fascista care fundamenta statul corporatist italian, teoria nazista pe care era croit statul national-socialist german si nu in ultimul rand teoria care legitimiza statul democrat.

Dezbaterile cu privire la viabilitatea organizarii si functionarii statului si a societatii din punct de vedere politic a avut un spectru larg. Au aparut in jurul programelor si doctrinelor politice, a discursurilor pronuntate de diferite personalitati politice, dar si in lucrarile unor istorici, sociologi, juristi sau oameni de litere.

Constitutia era conceputa de ideologi, juristi, istorici si oameni politici ca o baza a tuturor legilor unei societati, ca o "lege a legilor". "Legile in intelesul lor cel mai larg - afirma Montesquieu - sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor (9; 11). Aceasta perspectiva era acceptata de majoritatea teoreticienilor si oamenilor politici indiferent de convingerile politice pe care le aveau si le promovau. In Romania, de exemplu, Paul Negulescu definea Constitutia ca "o norma care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului si la raporturile de echilibru intre diferitele puteri ale statului (6; 368). In Franta constitutia era "legea suprema din care trebuie sa se inspire toate celelalte legi. Ea se afla mai presus de toate autoritatile publice si numai pe ea se intemeiaza puterea acestora" (10; 6).

Pentru intelegerea si aprecierea corecta a locului si rolului pe care l-au avut constitutiile in articularea si functionarea sistemului politic in aceste state esential este cunoasterea spiritului, a ideilor care au stat la baza fundamentarii constitutiilor din aceste state, deci ce tip de constitutie a avut o tara sau alta in aceasta perioada, in numele cui a propus si cum a fost adoptata legea fundamentala in statul respectiv, institutiile pe care aceasta le-a generat si mai ales sistemul de norme si principii in baza carora ele functioneaza si nu in ultimul rand sistemul de norme si principii care reglementeaza relatia dintre individul-cetatean cu institutiile statului si ale societatii civile.

La alegerile din 1919 francezii au luptat pentru o alianta de centru dreapta realizata intr-un "Bloc national". Din 1919 pana in 1924 aceasta a guvernat in spiritul unei democratii liberale si a dus o politica de reconciliere cu catolicii, de reprimare a miscarilor muncitoresti, care au abuzat de principiile liberalimului incercand sa introduca un regim de tip bolsevic,. Blocul national va pierde alegerile din 1924 si Franta va fi guvernata de un Cartel al stangii care nu includea in randurile sale pe comunisti. Acesta va duce atat pe plan intern cat si extern o politica de stanga insa dificultatile financiare si ostilitatea mediilor de afaceri vor duce la esecul cartelului. In perioada 1926-1932 va guverna o coalitie de partide care vor cuprinde de la radicali pana la partide de dreapta. Masurile luate in plan economic si social n-au fost in masura sa satisfaca asteptarile francezilor. Atasamentul fata de Republica parlamentara a suferit consecintele acestei dezamagiri. Regimul parlamentar a inceput sa fie considerat neputincios si apare o criza a ideologiei republicane. In acest context o alinata a partidelor de stanga ajunge la putere in 1936. Nici ea nu va reusi sa rezolve criza ideologiei republicane. Aceasta va afecta toate partidele, de la dreapta la socialisti, trecand pe la radicali si catolici. Apar noi concepte care promoveaza limitarea puterilor parlamentului pentru a intari executivul. Guvernul Daladier instalat la putere, in anul 1938, va ilustra perfect aceasta tendinta. Parlamentul a autorizat guvernul sa ia decizii cu putere de lege, acceptand, astfel, sa renunte la o parte din puterile sale pentru a redresa Franta. Regimul va esua lamentabil dupa ocuparea Frantei de catre Germania.

Marea Britanie si-a consolidat, dupa razboi, caracterul de stat democratic cu toate ca sistemul rotativei guvernamentale a bipartidismului a fost afectat de sciziunea partidului liberal. Declinul liberarilor care au asigurat rotativa cu conservatorii, va aduce in prim planul vietii politice pe laburisti. Alegerile din 1923 vor aduce primul cabinet laburist din istoria Marii Britanii. Desi vor pierde alegerile din 1924 laburistii vor fi mai mereu o alternativa la putere.

Criza economica din anii 1929-1933 va afecta serios doctrina si bazele regimului liberal clasic. Iesirea din criza se va face prin alte metode decat cele traditionale si apare doctrina neolibera­lismului. Astfel criza nu va afecta structurile politice traditionale ale Marii Britanii. Aceasta nu va cunoaste, ca alte tari europene, extremismul politic si intaurarea regimului de dictatura. In 1932 a aparut organizatia New Party in British Union of Fascist dupa modelul mussolinian, insa metodele brutale ale camasilor negre o fac sa fie repede desconsiderata de opinia publica. La extrema stanga, partidul comunist si laburisti disidenti, reuniti in 1937-1938 intr-un efemer "Front popular", nu se vor bucura niciodata de o audienta prea mare.

In fata crizei regimului parlamentar din unele tari europene, Regatul Unit a facut dovada unei remarcabile stabilitati politice (5; 260). Marea Britanie va avea resurse suficiente pentru a depasi rapid o criza politica provocata de regele Eduard al VII-lea si s-au salvat bazele monarhiei parlamentare britanice.

Germania a devenit dupa razboi o republica federala, cu institutii democratice, dar care a ramas supusa unui executiv puternic. Confruntat cu grave dificultati noul regim a trebuit sa faca fata traumatismului infrangerii si opozitiei fortelor sociale si politice ostile parlamentarismului. Pana in 1923 tanara Republica de la Weimar a traversat o criza economica care va pune regimul democratic in pericol. Redresarea economica relativa, dupa 1924 pana in 1929, a intarziat pentru un timp regimul de dictatura.

SUA au fost guvernate de partidul democrat, partidul traditional al minoritatilor nationale si religioase, al muncitorilor, fermierilor inglodati in datorii, imigrantilor de data recenta. Acesta era privit cu ostilitate de America "asezata", cea a anglo-saxonilor, a protestantilor, a marilor industriasi si bancheri care votau in general pentru partidul republican. La sfarsitul razboiului acestor motive de opozitie la adresa democratilor li s-a adaugat reprosurile adresate presedintelui W. Wilson. Acesta a fost acuzat de masurile de interventionism economic luate in timpul conflictului mondial, ce au nesocotit principiile liberale, de ruperea echilibrului constitutional al Statelor Unite prin limitarea puterilor statelor componente in favoarea celor federale, de puterilor exorbitante pe care presedintele si le-a arogat in detrimentul congresului. Astfel SUA vor avea o lunga guvernare liberala (1921-1933) care va readuce economia pe baza principiilor liberale clasice.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Criza din anii 1929-1933 a provocat un esec usturator administratiei republicane in alegerile din 1932. Noul presedinte Franklin D. Roosevelt, fire voluntara si pragmatica, a stiut sa inspire incredere americanilor, angajandu-se sa combata criza prin aplicarea moderata a principiilor neoliberalismului Keynes-ist. Prin trei mari pachete de masuri in domeniul economic si social intre anii 1933-1938 presedintele a reusit sa reconcilieze o societate americana destramata de criza si a definit un nou echilibru al puterilor in stat. Prin aceste masuri Franklin D. Roosevelt a prefigurat o redefinire a democratiei americane.

In Asia, Japonia, conform constitutiei, avea un regim democratic. In realitate structurile politice nu functionau, iar Japonia va incerca sa-si gaseasca echilibrul politic din lupta mai multor curente: nationalism, democratie si comunism.

Japonia, in aparenta, avea un regim democratic, cu un parlament (Dieta) compus din doua camere, insa imparatul detinea puterea executiva si ministrii nu erau responsabili decat in fata lui. Veritabile puteri in tara nu erau in fapt nici imparatul, nici consiliul sau privat (genro), nici parlamentul, ci doua grupuri de presiune foarte puternice: Zaibatzu si armata. Zaibatzu era alcatuit din partidele conservator si liberal, insa, in realitate erau doua mari familii: Mitsui (conservatori) si Mitsubishi (liberal). Astfel, in viata politica a Japoniei alegerile falsificate, coruptia si asasinatele politice au fost, in perioada interbelica, frecvente. Incepand cu anul 1931, armata a capatat o influenta determinanta in viata politica japoneza, in ciuda esecurilor numeroaselor lovituri de stat (1931, 1932, 1933, 1936). Divizate in factiuni rivale adeseori legate de grupuri ultranationaliste, armata nu va "lua puterea" la propriu niciodata, insa va face constante presiuni asupra guvernelor prin diverse mijloace. Ascensiunea militarismului a fost insotita de o orientare totalitara a regimului: restrangerea libertatilor individuale, sindicale si culturale; utilizarea masiva a propagandei pentru dezvoltarea ideologiei rasiste si a unui anticomunism virulent. Insa ceea ce a fost denumit "fascismul nipon" n-a cunoscut nici cultul liderului, nici partidul unic ca in Europa.

In tarile care si-au desavarsit unitatea nationala sau au aparut pe ruinele fostelor imperii absolutiste, constitutiile s-au constituit intr-un mediu in care ideile si teoriile cu privire la regimul democratic erau predominante. Edificator in acest sens este pentru Cehoslovacia conceptia omului de stat dar si teorietician politic Thomas Masaryk. Pentru el democratia nu era numai un regim politic ci si o conceptie despre lume. Din punct de vedere social ea "nu este altceva decat triumful repurtat asupra mizeriei degradante. In republica, in democratie, nu trebuie sa fie ingaduit nici unui particular, nici unei clase, sa traiasca pe socoteala si in dauna cetatenilor. Caci intr-o democratie, omul nu poate sa fie, pentru om, um simplu mijloc".

In Cehoslovacia, in anul 1920, a fost adoptata o constitutie democratica in care pluralismul politic era garantat, cunoscandu-se faptul ca partidele politice contribuie la definirea si exprimarea vointei cetatenilor. Constitutii asemanatoare au fot adoptate si in celelalte tari din centrul si estul Europei in care domnea spiritul democratic: Austria in 1920, Iugoslavia si Polonia in 1921, Romania in 1923, Albania in 1925 (dupa acest an autoritarismul incipient afirmat in actiunea si practica politica determina schimbarea ulterioara a constitutiei), Turcia in 1921 (prin continut constitutia era democrata dar in actiunea si practica politica ea apartinea unui sistem politic autoritar evident din 1927), in Bulgaria functiona constitutia din 1879 cu amendamentele aduse ulterior, iar in Grecia se guverna potrivit constitutiei din 1911, iar in 1927, datorita schimbarii formei de guvernamant, s-a adoptat o noua lege fundamentala.

In statele in care existau curente de idei ostile democratiei au aparut miscari mai mult sau mai putin violente care au dus la inlocuirea regimului de drepturi individuale si libertati cetatenesti cu unul autoritar sau de dictatura. In aceste state au aparut constitutii in care un dictator concentra intreaga putere - legislativa, executiva, judecatoreasca - si in care se statua de regula existenta doar a unui singur partid.

In tarile care au cunoscut regimuri autoritare din centrul si sud-estul continentului european in realizarea si aplicarea constitutiilor au aparut si o serie de particularitati. In unele dintre acestea - cum a fost cazul Poloniei, Ungariei, Iugoslaviei - constitutiile prevedeau sistemul pluripartidist dar in esenta ele statuau un regim politic autoritar si nu democratic. In altele - Bulgaria din 1934 si Iugoslavia din 1929 pana in 1931 - regimul politic autoritar n-a avut ca suport o constitutie. In Grecia ca si in Ungaria se pastreaza constitutiile din perioada regimurilor de democratie insa prin sistemul decretelor-legi emise de executiv, normele si principiile constitutiei au fost ocolite, incalcate sau asimilate si adaptate, ca sa fie in acord cu realitatea politica din tara respectiva. In esenta acestea ar putea fi clasificate in: 1. Tari care au adoptat noi constitutii specifice noului regim politic (Turcia 1924, Albania 1928, Iugoslavia 1931, Austria 1934, Polonia 1935); 2. Tari care au guvernat fara constitutie (Bulgaria, Iugoslavia numai intre 1929-1931); 3. Tari care au mentinut constitutii mai vechi (Grecia care din 1936 a anulat o multitudine de articole din constitutia din 1911 si Ungaria ce-a mentinut statutul din 1848, dar a adoptat noi legi cu valoare constitutionala incepand cu 1920).

Aceste particularitati au fost generate de conditii politico-sociale, culturale si psihosociale specifice unei tari sau alteia dar si de ideile fundamentale din programele partidelor politice dominante in tara respectiva. Analiza problemei constitutionale in tarile din centrul si sud-estul Europei in perioada interbelica, deci si in Romania, conduce la concluzia ca ea s-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzand elemente functionale, sincronice, evolutive care au contribuit la statuarea regimurilor democrat parlamentare, dar si elemente disfunctionale, diacronice, involutive care au dus la autodesfiintarea pe parcurs a unor institutii parlamentar-democratice spre a se ajunge la crearea unor institutii specifice regimurilor autoritare sau de dictatura.

2.   Criza democratiei si aparitia statului totalitar de dreapta

Cu toate progresele inregistrate, incet-incet, regimurile electorale reprezentative au cedat, in unele tari, locul celor dictatoriale. In anii 1918-1920, adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii '20 in sase, in anii '30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterile constitutionale in alte cinci state in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Singurele state europene cu institutii democratice adecvate care au functionat fara intrerupere in toata perioada interbelica au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia, Franta si Elvetia.

In cele doua Americi, situatia a fost mai complexa si nu a inregistrat un progres al institutiilor democratice in afara de SUA. Numarul tarilor cu adevarat constitutionale se ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA si Uruguay.

Thailanda a facut cativa pasi timizi catre un guvern constitutional, ca si Turcia, prin regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la inceputul anilor '20. Australia si Noua Zeelanda erau democratice. Cat despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta in mare parte, la acea data, din colonii ce nu puteau fi prin definitie liberale, acesta s-a indepartat tot mai mult de principiile democratice, in masura in care a avut asa ceva.

Democratia a batut in retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a accelerat dupa ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei in 1933. Daca in 1920 existau aproximativ 35 de guverne constitutionale si alese, pana in 1944 au ramas numai 12. De ce a batut in retragere democratia in perioada interbelica ?

Sistemele democratice nu functioneaza decat daca exista un consens fundamental printre cetateni in legatura cu acceptarea sistemului lor de stat si social sau, cel putin, disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la intelegeri de compromis. Acestea, la randul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Aparitia crizelor economice de la sfarsitul primului razboi mondial si din anii 1929-1933 a facut ca aceasta conditie sa fie in mare parte absenta in multe tari. Ca urmare, multe regimuri democratice nu au putut supravietui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile si/sau cu o clasa muncitoare tot mai revolutionara, burghezia a trebuit sa recurga la masuri de forta si coercitie, incompatibile cu principiile democratice de organizare si conducere a societatii.

O consecinta a primului razboi a fost aparitia unor noi state, in locul marilor imperii autoritare, care, toate, vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor traditii, a exercitiului democratic, existenta unor mase de cetateni, adesea analfabeti, a facut ca acestea sa nu poata participa intr-o masura eficienta si constienta la viata politica, fiind o jucarie in mainile demagogilor si notabilitatilor locale care le dirijau voturile. (5; 110)

Amenintarea la adresa democratiei a venit si din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politica, cu precadere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, dupa primul razboi mondial, a fost si o reactie la pericolul, ba chiar la realitatea revolutiei sociale si la puterea clasei muncitoare, in general, la Revolutia din Octombrie si la leninism in particular. Fara ele nu ar fi existat fascismul.

Trebuie facute totusi doua precizari importante in legatura cu afirmatia ca teroarea dreptei a fost, in esenta, o reactie la actiunea stangii revolutionare. In primul rand, se subestimeaza impactul primului razboi mondial asupra unei paturi importante a clasei de mijloc si a tinerilor soldati demobilizati. Cincizeci si sapte la suta din fascistii italieni din perioada de inceput erau fosti militari. Primul razboi mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea si oamenii acestia doreau sa dea frau liber brutalitatii lor latente. A doua precizare este aceea ca dezlantuirea deciziei radicale nu a fost o reactie impotriva bolsevismului ca atare, ci impotriva tuturor miscarilor si mai ales a celor organizate de clasa muncitoare, care amenintau ordinea existenta in societate.

Sansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri si, o data cu ele, al vechilor clase condu­catoare si al mecanismelor de putere ale acestora, al influentei si al hegemaniei lor. Acolo unde acestea au ramas in ordine, fascismul nu a avut succes. In Anglia, fascismul nu a putut progresa deoarece dreapta traditionala conservatoare a continuat sa mentina situatia sub control. Nu a avut succes nici in Franta, decat dupa infrangerea din 1940, in fata Germaniei.

Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o noua clasa nationalista conducatoare sau un grup a preluat conducerea in noile tari independente. In Polonia, de exemplu, tara fiind condusa de militari autoritari, nu au existat miscari foarte importante, nici in regiunea ceha a Cehoslovaciei care era democratica, nici in nucleul (dominant) sarb din noua Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat miscari fasciste sau similare in sens strict, cea a dictatorului (Ungaria, Finlanda, Romania, Spania), nu au existat probleme referitoare la mentinerea lor sub control pana cand n-au primit sprijin german. Aceasta nu inseamna ca miscarile nationaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atragator, fie si numai pentru faptul ca puteau spera la un ajutor politic si financiar din partea Italiei si, dupa 1933, din partea Germaniei. Acesta a fost cazul in Flandra belgiana, in Slovacia si in Croatia.

Conditiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenta in stat a unor mecanisme de conducere care nu mai erau in stare de functionare; o masa de cetateni dezamagiti, dezorientati si nemultumiti; miscari sociale puternice care amenintau sau pareau sa ameninte cu o revolutie sociala, dar care nu erau, de fapt, capabile sa o realizeze si o atitudine de nemultumire nationalista fata de tratatele de pace din anii 1919-1920. In aceasta situatie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, asa cum au facut italienii liberali cu fascistii lui Musolinii in anii 1920-1922 si conservatorii germani cu national- socialistii lui Hitler in 1932-1933. In ambele situatii fascismul a venit la putere prin buna intelegere cu o parte a vechii elite politice.

Fascismul, o data ajuns la putere, a refuzat sa mai faca vechiul joc politic si a preluat controlul asupra societatii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult in Italia (1927-1928) decat in Germania (1933-1934), dar, o data realizat, n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne in fata dictaturii unui "lider" populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor doua totalitarisme au stat doctrina fascista si cea nazista.

Nasterea regimului totalitar de dreapta s-a produs in Italia care, dupa razboi, a traversat o criza economica si morala care s-a transformat in vara lui 1920 intr-o adevarata amenintare revolutionara. Miscarea fascista a fost fondata in martie 1919 de fostul socialist Benito Mussolini. La inceput ea n-a fost decat o formatiune extremista, fara influenta reala. (5; 185).

Dotat cu mijloace financiare importante, fascismul a inregistrat o crestere rapida de efective de la 200. 000 in anul 1921 la peste 700. 000 in anul urmator. Alegerile din 1921 au fost un esec pentru fascisti insa situatia exploziva creata de stanga le-a permis cucerirea puterii politice prin forta. Acest lucru a fost posibil si datorita faptului ca o parte din guvernanti au crezut ca pot utiliza temporar fascismul pentru a "insanatosi statul liberal in descompunere", a indeparta amenintarea revolutionara si a-si restaura privilegiile.

In aceste conditii, Mussolini a organizat, la sfarsitul lui octombrie 1922, un congres fascist care a decis "Marsul asupra Romei".

In fata a aproximativ 30. 000 de adepti ai lui B. Mussolini fortele de aparare a Romei ar fi putut rezista cu usurinta. Insa regele Victor-Emanuel al III - lea a refuzat sa proclame starea de asediu pentru "a evita curgerea de sange" (5; 190) si a facut apel la Mussolini pentru a forma guvernul in 29 octombrie 1922.

Devenit sef al guvernului prin forta si incalcand principiile democratiei, Mussolini a incercat sa atraga populatia de partea sa si sa guverneze potrivit doctrinei fasciste.

Doctrina fascista a fost, in sens strict, cea a dictatorului Benito Mussolini. Cuvantul "fascism" este o aluzie la fascia romana, manunchi de nuiele in mijlocul carora se punea o secure, insemn rezervat unor magistrati ai Imperiului Roman si din care Mussolini a facut simbolul miscarii sale. Fenomenul "fascism" a sfarsit prin a desemna un intreg grup de doctrine analoge. Anti-invidualist si anti-rationalist, fascismul condamna deopotriva curentul libertatii "individuale" si pe cel al valorilor "universale" (dreptate, adevar).

Doctrina fascista se poate rezuma in conceptia suprematiei statului asupra societatii. Acest "primat" nu numai morfologic, ci si ontologic, a determinat, pana in cele mai mici amanunte, structura vietii politice si, in buna parte, si pe a celei private, sub toate aspectele pe care le poate lua, afara de cel confesional. Deci doctrina fascista a luat ca punct de plecare primatul societatii fata de individ. Statul trebuia sa domine totul, iar individul, marginit in libertatea manifestarilor lui, care putea deveni primejdioasa, tinut in frau ca sa nu devina anarhic. (6; 308)

Intr-un studiu intitulat "Prelude au Machiavel", publicat in Revue de Geneve, in septembrie 1924, Mussolini scria: "Individul tinde inevitabil la atomismul social, cautand sa evadeze necontenit, sa nu se supuna legilor, sa nu plateasca impozitele, sa nu faca razboiul. Putin numerosi sunt aceia -eroi sau sfinti- care isi sacrifica eul lor pe altarul statului. Toti ceilalti sunt, virtual sau de fapt, in revolta contra statului". De aceea, instrumentul prin care "autoritatea statului trebuia sa se exercite asupra individului nu putea fi decat forta. Colectivitatea nu mai este in slujba individului: dimpotriva, individul este servitorul colectivitatii. Nu mai exista, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale". Doctrina fascista expulzeaza individul de pe scena dreptului public si, in acelasi timp, desfinteaza notiunea drepturilor individuale. (7; 107)

Intr-o astfel de societate totul intereseaza statul si statul se intereseaza de tot. Marcel Prélot sublinia: "Indiscretia statului fascist este completa. El patrunde inlauntrul familiilor, in mijlocul intreprinderilor, in tainele constiintelor. El judeca pana si intentiile si abtinerile. (.) El este marele, singurul, unicul animator al intregii vieti. (7; 112-114) Statul dirijeaza munca, dar se ocupa si de asa- numitul timp liber; el prescrie unele spectacole, dar prescrie altele, pe care le comanda; el duce copii in colonii de vacanta si pe tinerii casatoriti in calatorii de nunta; el porunceste sa se poarte palarii de paie si sa se lungeasca rochiile". (7; 114)

Pornind de la conceptia fascista asupra natiunii, prin care aceasta este creata de stat, rezulta o noua conceptie asupra desfasurarii vietii publice. Daca natiunea nu este o existenta autonoma si nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate indeplini, prin ea insasi, nici un act juridic. In primul rand, nu mai poate indeplini actul fundamental in regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. In regimul totalitar, forul parlamentar si parlamentarii nu mai au nici un sens si ar trebui sa dispara cu totul. Fascismul n-a mers totusi atat de departe. El a modificat regimul electoral si compunerea parlamentului asa incat sa repuna statul in drepturile lui, fara sa conduca prea brusc, natiunea la o sclavie politica prea evidenta.

Camera Rreprezentantilor in Italia nu mai trebuie sa reuneasca reprezentantii unor abstractii care sunt partidele politice, ci sa grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu delegati muncitoresti si patronali, agricultori. Asa se infatisa camera mussoliniana a "fasciilor si corporatiilor".

In fapt, in experienta mussoliniana corporatiile n-au fost niciodata decat instrumentul dictatorului si al atotputernicului sau partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o reantoarcere pur si simplu la absolutism. Adevaratul sau fundament a fost o intelegere eronata a filozofiei lui Hegel, care tinde sa divinizeze Statul insusi. Statul in conceptia sa nu este un simplu "agregat de intrigi", un simplu mijloc menit sa asigure securitatea fiecaruia, ci este o realitate mai inalta si mai esentiala decat indivizii. El este ca un organism, iar indivizii simple organe ale statului. El ii smulge pe indivizi din egoismul lor, introducandu-i intr-o existenta de devotament si sacrificii. Statul nu este altceva decat incarnarea Spiritului in realitate, "Dumnezeul real", "divinul pamantesc". (8; 286)

Mussolini va mentine vechile cadre institutionale, lipisdu-le insa treptat de autoritate. Monarhia a fost mentinuta insa, slabul rege Victor-Emanuel, care a acceptat regimul atata timp cat coroana nu i-a fost amenintata, a ramas intr-un rol pur decorativ. Senatul ca si Camera deputatilor vor fi mentinute insa fara putere de decizie. In 1938 Camera Deputatilor va fi inlocuita de o adunare pur consultativa - camera fasciilor si a corporatiilor sub controlul direct al ducelui Mussolini.

Adevaratele parghii ale puterii s-au gasit in mainile Ducelui (conducatorul). Ministru al corporatiilor si sef suprem al armatei, el concentra intreaga putere, numea si revoca ministri care erau de fapt simpli mandatari si legifera prin decrete legi fara nici un control al parlamentului. Mussolini era asistat in conducere de Marele Consiliu Fascist care cuprindea pe fostii lui camarazi, ministri si cativa inalti functionari.

Criza din anii '30 a consolidat bazele totalitarismului in Italia. Epuizarea institutiilor statului si a administratiei de persoanele neagreate de regim si inlocuirea lor cu fideli ai fascismului va fi desavarsita. Inspirat de nazismul german, Mussolini va stabili drept obiectiv al fascismului faurirea "omului nou" si opunandu-se stilului "decadent al vietii burgheze" (5; 316). Incepand cu anul 1938 regimul fascist va deveni pur si simplu o imitatie a nazismului german, anchilozat si macinat de grave contradictii.

Nazismul in Germania s-a instaurat pe fondul crizei economice si financiare de la inceputul anilor '30. Criza a luat o amploare neasteptata in iunie-iulie 1931. Pentru a incerca sa stopeze criza, guvernul Brüning apoi cel al lui Van Papen au practicat o severa politica deflationista: scaderea salariilor, reducerea alocatiilor pentru somaj, cresterea impozitelor.

In acest context printre nenumaratele formatiuni nationaliste se impune Partidul national-socialist (N.S.D.A.P.). Daca la alegerile din 1930 N.S.D.A.P.-ul a obtinut 6, 5 milioane de voturi si 107 mandate in Parlament, cele din iulie 1932 ii vor aduce 14 milioane de voturi si 230 mandate din 607. Cu toate acestea in guvernul constituit in 30 ianuarie 1933 condus de Hitler nazistii erau minoritari. Pentru a-si atinge scopul - cucerirea intregii puteri politice - la inceput nazistii s-au straduit sa cucereasca increderea fortelor traditionale si sa dea aliatilor - dreapta conservatoare, armata, mediile de afaceri, anturajul presedintelui - iluzia unei reveniri rapide la vechiul regim.

In realitate, Hitler pregatea meticulos eliminarea adversarilor sai si instaurarea dictaturii personale. Prima etapa a fost eliminarea comunistilor, pusi in afara legii dupa incendierea Reichstag-ului la 27 februarie 1933. Aceasta inscenare de incendiu ii va permite lui Hitler sa emita decretul "Pentru protejarea poporului german" (28 februarie 1933) care a devenit primul suport legal al dictaturii. Libertatile publice au fost suspendate, 4000 de militanti de extrema stanga au fost arestati si partidul comunist interzis.

Alegerile din martie 1933 sau desfasurat intr-un climat de teroare politica insa nazistii tot n-au obtinut majoritatea absoluta.

Totusi, in cateva luni Hliter a cucerit intreaga putere politica. Partidele au fost suprimate sau autodizolvate, iar pe 14 iulie 1933 N.S.D.A.P. a fost proclamat partid unic. Administratia a fost supusa epurarilor, iar puterile statului au fost transferate Fuhrer-ului. Acesta numea in fruntea fiecarui Land un Staathalter care depindea doar de el. In vara anului 1934 Hitler a eliminat opozitia si concurentii sau aspirantii la sefia suprema. In noaptea de 29/30 iunie - "noaptea cutitelor lungi" - au fost eliminate circa 20 de persoane. Dupa moartea presedintelui Hindenburg (2 august 1934) Hitler va cumula functiile de presedinte al Reich-ului, de cancelar si de sef al fortelor armate. Aceasta lovitura de stat a fost aprobata de Reichswehr si "ratificata" in cadrul plebiscitului din 19 august 1934 de 90% din alegatori. Detinator al tuturor puterilor, Fuhrer-ul avea de acum incolo mana libera sa puna bazele statului totalitar si rasial si sa guverneze in conformitate cu doctrina nazista.

Baza ideologica a nazismului a fost fundamentata pe o serie de idei ale doctrinelor: social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge), rasismului (Joseph-Arthur de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain), ale elitismului politic si irationalismului. Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul, exaltarea misticului, teoria spatiului vital, cultul violentei etc. Nazismul nega drepturile si libertatile sociale si individuale, cultura umanista, definita drept "cultura iudeo-crestina", distruge statul parlamentar, partidele politice, democratia. Un loc important il ocupa cultul sefului charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul sau si statul, este legea, in afara istoriei.

Dreptul in viziunea nazista isi avea izvorul in rasa. Rasa superioara, ariana, era rasa germana. De aici aberatia ca dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la negarea suveranitatii tuturor celorlalte popoare si legitimea politica de genocid.

Conceptia despre lume a nazismului, asa cum a fost formulata de Hitler in "Mein Kampf" si de alti doctrinari nazisti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea ca, comunitatea rasiala - germana (Volk) fondata pe "sange si pamant, limba si cultura", era superioara tuturor celorlalte. Aplicand teoriile darwiniste ale "luptei pentru viata" si ale "selectiei speciilor" la istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor, dominatia lumii trebuind sa revina celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai caror singuri reprezentanti puri erau germanii.

Din aceste postulate nebuloase decurgea toata doctrina. Un stat fondat pe "principiile aristocratice ale naturii" si caruia ii revenea sarcina de a asigura dominatia "rasei de stapani", pastrandu-i acesteia puritatea. O societate ierarhizata, ce selectioneaza pe "cei mai buni" pentru a-i plasa in posturile de comanda, si in intregime unita in jurul sefului sau. O politica externa vizand sa integreze in Reich toate popoarele de "cultura germanica", apoi sa cucereasca un "spatiu vital", necesar dezvoltarii rasei superioare si, in sfarsit sa domine durabil lumea (tema "Reichului pentru o mie de ani"). (5; 310)

Pentru a atinge aceste obiective, in conceptia lui Hitler Germania trebuia sa poarte un razboi, ceea ce implica o populatie numeroasa, o tanara generatie sanatoasa si puternica, calita prin exercitii fizice si gata oricand la orice sacrificiu si, mai ales, o coeziune "rasiala" obtinuta prin eliminarea fortelor "dizolvante" ale societatii germane, in primul rand a evreilor.

Politica rasiala a celui de-al III-lea Reich comporta in primul rand masuri asa-zise de "protejare a rasei": incurajarea natalitatii la germani si scaderea ei in randul "adversarilor arienilor", dar, de asemenea, masuri aberante, justificate de cercetarile biologilor si antropologilor devotati regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea indivizilor "tarati", eliminarea fizica a bolnavilor incurabili si batranilor neputinciosi. A fost pusa in aplicare o legislatie rasiala, dirijata in principal impotriva israelitilor, acuzati pentru toate relele natiunii germane si, mai ales, de a-i distruge substanta si coeziunea prin "intelectualismul"lor, "internationalismul" lor si "individualismul" lor.

Trei ani dupa cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -"noua ordine"- a fost deja mai avansat si mai bine pus in practica decat omologul sau italian. Peste guvernatori atotputernici, Fuhrerul detinea toata puterea. Membrii guvernului, prieteni personali si inalti demnitari ai partidului, nu aveau decat un rol de executanti, iar Reichstag-ul a trebuit sa se multumeasca cu a-i asculta discursurile si a-i aclama deciziile. N.S.D.A.P., partidul unic plasat din 1934 sub conducerea lui Rudolf Hess, dubleaza si controleaza administratia locala. Mobilizarea ideologica a operat prin intermediul unei propagande omniprezente. Presa, radioul, cinematografia, tipariturile erau strict supravegheate. Bibliotecile erau supuse epurarilor. A fost impiedicata orice opozitie intelectuala.

Regimul a folosit marile mijloace de informare in masa si importantele parade de la Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza si fanatiza masele germane. Nazistii au procedat la o stricta epurare a personalului didactic, au revizuit manualele scolare si exercitand asupra studentilor si profesorilor un control riguros. Cautau sa formeze "corpuri si suflete disciplinate" decat inteligente cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului dependent de partid creind in acest scop organizatii specifice.

Aparatul represiv a fost de o eficienta redutabila. Alaturi de SA, Gestapo si SS - sub ordinele lui Hitler, Himmler - a creiat un corp de politie, insarcinat cu afacerile murdare ale regimului si creuzet al unei noi aristocratii razboinice - constituiau instrumentele unei represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate si salbaticie rare: asasinate, torturi, "sinucideri" organizate, deportari in lagare de concentrare. In aceste conditii, opozitia impotriva regimului a fost treptat eliminata. Singurele forte ramase dupa 1936 au fost cea din armata (supusa frecvent epurarilor) si cea din sanul Bisericii catolice. Nazismul a fost un fenomen care nu a stat pe baze rationale.

Bibliografie

1.     Dumitru Popovici, Politologie, Bucuresti, 1996.

2.     Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucuresti, 1991.

3.     Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucuresti, 1994.

4.     Zorin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol. I, Bucuresti, 1999.

5.     Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol. I, Bucuresti 1998.

6.     P. P. Negulescu, Declinul omenirii, Bucuresti 1994.

7.     Marcel Prelot, L'empire fasciste, 1936.

8.     Diana Fotescu, Romania, Mitteleuropa si Balcanii, Bucuresti, 1999.

9.     Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucuresti, 1964

10.  Alain Monchablon, Cartea cetateanului, Bucuresti, 1991