Unificarea si centralizarea statului in Franta

Unificarea si centralizarea statului in Franta

Dupa secolul al XI incepe ascensiunea monarhiei feudale franceze pentru ca acum stapanea orase puternice ca Paris si Orleans, pe raurile Sena si Loara. Orasele incepusera sa se dezvolte si sa devina centre economice de mare importanta, ajungand sa detina dreptul de autonomie prin lupte impotriva feudalilor iar regii erau constienti de rolul pe care l-ar fi putut avea in sustinerea institutiei regale pentru stavilirea anarhiei interne. De altfel sprijinul era reciproc caci si orasele erau atacate des de armatele feudalilor, iar o institutie centrala puternica le-ar fi putut acorda protectie. Ajutau pe regi cu bani dar si cu armate. Satul a cunoscut o dezvoltare importanta deoarece intarirea relatiilor comerciale cu orasul a determinat stimularea productiei, multi tarani rascumparandu-si obligatiile feudale - se numeau vilani si se bucurau de libertate personala. Sprijinitori ai puterii centrale erau si nobilii mici si mijlocii ca si biserica ce i-a oferit sfetnici. S-a manifestat la inceput pe domeniile capetienilor, mai energic incepand cu secolul al XII-lea in timpul domniei regelui Ludovic al VI-lea (1108-1137) care a reusit sa puna capat anarhiei feudale interne ocupand cu armatele sale castelele acestora. Urmasul sau Ludovic al VII-lea (1137-1180) continua opera predecesorului. Acesta s-a casatorit cu Alienor, mostenitoarea tronului Acvitaniei, cel mai intins din Franta, realizand o uniune personala intre domeniile capetian si acvitan. Divortul survenit mai tarziu ca si recasatorirea in 1152 a lui Alienor cu Henric Plantagenet, conte de Anjou si duce al Normandiei ce a ajuns si rege al Angliei, a impiedicat in prima faza alaturarea definitiva a acestei regiuni teritoriului capetian. Acvitania intra astfel in domeniul regal englez. De altfel, pe atunci denumirea de Franta sau Anglia poate induce in eroare, pentru ca plantagenetii sunt francezi dar asta nu-i impiedica sa fie suverani ai Angliei. Desigur, plantagenetul procura din Anglia soldati si provizii dar el este interesat mai ales sa obtina tronul Frantei cu al carui rege a ajuns in conflict. Conflictul seamana mai mult cu un razboi civil caci Henric al II-lea pentru istoria Angliei, stapanea mai mult de jumatate din Franta. Regele Ludovic al VII-lea a fost primul rege care si-a stabilit resedinta permanenta la Paris. Conflictul dintre cei doi regi a fost indelungat si mai castigat pare sa fi fost cel din urma desi avea mijloace mai precare. A lasat un regat intarit, mai ales din punct de vedere moral caci, monarhia ereditara se impune din ce in ce mai mult, iar monarhul avea sub protectia sa pe toti feudalii mari sau mici din stat.

I-a urmat Filip al II-lea August - 1180-1223 care la incoronare avea doar 15 ani iar tronul ii era amenintat nu numai de regele Angliei, cat si de alti vasali puternici. A fost un rege cavaler , placandu-i exercitiile in aer liber, razboiul si vanatoarea. A dovedit calitati politice de exceptie iar istoria Frantei il considera ca pe cel mai important dintre capetieni. Se foloseste de toate mijloacele de care dispune - viclenie, diplomatie, razboi pentru a intari prestigiul regatului amenintat de casele de Champagne, Flandra, Burgundia. A participat la cruciada din anul 1189 in incercarea de a elibera Ierusalimul, cucerit de catre turci in 1187, de unde s-a intors mult mai devreme fata de Richard Inima de Leu, regele Angliei. De altfel a facut tot ce i-a stat in putinta pentru ca acesta din urma sa stea cat mai mult departe de Anglia, folosind in acest scop si banii. Razboiul dintre cei doi a fost oprit pana la urma datorita interventiei papei Inocentiu al III-lea care avea nevoie de liniste pentru a organiza cruciada a IV-a. A fost salvat datorita mortii lui Richard Inima de Leu in 1199, iar urmasul sa la tron nu avea nici pe departe calitatile celui disparut. A reusit sa elibereze aproape intreg teritoriul Frantei dupa ce intre 1202-1204, regele Angliei, Ioan Fara Tara, a fost nevoit sa cedeze ducatul Normandiei si alte provincii mai mici afara de Acvitania.

Dar mai ales victoria de la Bouvines din 1214 asupra armatelor engleze, flandre si germane aveau sa-I consolideze si mai mult tronul. Acum oamenii regelui reusesc sa se impuna in intreg regatul iar unii feudali vecini ii cauta protectia. A avut de luptat impotriva ereziei albigenzilor din sudul Frantei - puternic sustinuti de regele Aragonului Pedro al II-lea, care a si fost ucis in lupta - o adevarata cruciada dupa care s-a hotarat definitiv unificarea cu regatul Frantei.

Sub urmasul sau, Ludovic al XI-lea, zis cel Sfant autoritatea regala se intareste si mai mult. Participant si el la o cruciada a incercat sa instituie pacea atat in regat cat si in afara lui. A interzis purtarea armelor, a violentelor de orice fel pedepsind pe cei care le comiteau. Printr-o ordonanta din 1258 s-au interzis in regatul sau razboaiele, si punerile pe foc, tulburarea lucrarii pamantului. Justitia a capatat un rol de prim ordin in eforturile statului de a restabili linistea. In plan extern cel mai mare succes il reprezinta semnarea pacii de la Paris din 1259 prin care regele Angliei renunta de buna voie la provinciile Normandia, Maine, Anjou, Touraine si Poitou iar in calitatea lui de duce al Acvitaniei se considera vasal al regelui Angliei caruia ii presta omagiu ligiu. Spre sfarsitul vietii a dorit foarte mult sa organizeze o cruciada si o va face dar va muri de ciuma in 25 august 1270 la asediul Cartaginei pe coasta Tunisiei.

Intre timp, la Bucuresti, pe 17 decembrie 1989, Ceausescu a obtinut din partea CPEx aprobarea folosirii fortei pentru inabusirea revolutiei de la Timisoara.

Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceausescu ii convoaca la resedinta sa din strada Primaverii (Bucuresti) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat, cu care se intalneste pe rand: generalul Marin Neagoe, seful Directiei a V-a de securitate si garda (care l-a insotit pe Ceausescu in Iran, impreuna cu ministrul de externe Ion Stoian). In jurul orei 8.30 se prezinta generalul Vasile Milea (ministrul apararii), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) si generalul Iulian Vlad (seful DSS, cu care Ceausescu a avut ultimele consultari). Avionul prezidential a decolat la ora 9.30 si, pentru prima oara, a fost insotit pe tot teritoriul tarii si deasupra apelor teritoriale din Marea Neagra de patru avioane de vanatoare tipul MIG, fapt repetat si la intoarcere, pe 20 decembrie.

In dimineata zilei de 18 decembrie, centrul Timisoarei era pazit de soldati si agenti de Securitate in haine civile. Primarul Mot a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna "vandalismul" zilelor precedente. De asemenea a decretat legea martiala^{[necesita citare]}, interzicand populatiei sa circule in grupuri mai mari de doua persoane. Sfidand interdictiile, un grup de 30 de tineri au inaintat spre Catedrala Ortodoxa, unde au fluturat drapele tricolore din care taiasera stema comunista. Asteptandu-se sa se traga in ei, au inceput sa cante "Desteapta-te, romane!", un vechi cantec patriotic care fusese interzis din . Intr-adevar s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, altii au fost raniti grav, in timp ce unii au avut norocul sa scape.

In aceeasi seara, 43 de cadavre ale celor impuscati mortal la demonstratie, dar si ale unor raniti executati in Spitalul Judetean, au fost sustrase de la morga spitalului si duse la Bucuresti pentru ca urmele represiunii sa fie sterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul "Cenusa" din Bucuresti, cenusa a fost colectata in patru pubele de gunoi si ulterior deversata intr-o gura de canal aflata pe raza localitatii Popesti-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: Operatiunea Trandafirul.)

La 19 decembrie, Radu Balan si Stefan Gusa au vizitat muncitorii din fabricile timisorene, dar au esuat in a-i determina sa-si continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat in oras. 100.000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astazi "Piata Victoriei") si au inceput sa strige sloganuri anti-guvernamentale: "Noi suntem poporul!", "Armata e cu noi!", "Nu va fie frica, Ceausescu pica!". In foaierul Teatrului National din Timisoara o serie de cetateni curajosi vor crea Frontul Democratic Roman, cu un Program politic in care se regaseau cererile celor aflati in Piata. Intre timp, Emil Bobu si Constantin Dascalescu au fost desemnati de Elena Ceausescu^{[necesita citare]} (Nicolae Ceausescu era la acel moment intr-o vizita in Iran) sa se intalneasca cu o delegatie a protestatarilor; totusi, ei au refuzat sa indeplineasca revendicarile oamenilor si situatia a ramas in mare parte neschimbata.

La 20 decembrie, trenuri incarcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timisoara. Regimul a incercat sa-i foloseasca la inabusirea protestului, dar pana la urma acestia s-au alaturat timisorenilor. Un muncitor explica: "Ieri, directorul fabricii noastre si un oficial al Partidului ne-au strans in curte, ne-au dat bate din lemn si ne-au spus ca huliganii si ungurii devasteaza Timisoara si ca este de datoria noastra se mergem acolo si sa ajutam la inabusirea demonstratiilor. Dar acum mi-am dat seama ca nu este adevarat."^{[necesita citare]}

Treptat situatia iese de sub controlul autoritatilor. Mai multi militari incep sa fraternizeze cu demonstrantii. La sfarsitul zilei, Timisoara este declarata oras liber de catre demonstranti.

Extinderea miscarilor de protest in alte localitati

Exemplul Timisoarei va fi urmat de alte localitati din tara.

Astfel, pe 21 decembrie incep manifestatii anticeausiste si in localitatile urmatoare:

• Arad. Incepand din 18 decembrie pana in dimineata de 22 decembrie sunt trimisi, rand pe rand, de catre Elena Ceausescu trei mari demnitari politici la Arad - Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei, proaspat secretar C.C. cu propaganda si Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de securitate si militie - la care se adauga, in 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceausescu, adjunct al M.Ap.N. si seful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceausescu, mr. Eugen Badalan, seful Statului Major al Diviziei din Oradea. Ei s-au deplasat la sediul comitetului judetean de partid, fiind primiti de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea 'Planului Unic de Cooperare pen tru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate in municipiul si judetul Arad'. S-a format un comandament unic judetean, cu urmatorii membri: prima secretara Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, seful Inspectoratului judetean M.I, col. Grigore Salceanu, seful Militiei judetene Arad, col. Mihail Cioflica, si seful de Stat Major al Garzilor Patriotice, col. Liviu Stranski - a intrat si secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei si celalalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin. In noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe cladiri din centrul orasului lozinci indreptate contra regimului comunist. In aceeasi zi, au fost raspandite manifeste de solidaritate cu protestele din Timisoara, pe strada Eminescu. Inscrisurile anticeusiste pe pereti si garduri erau indepartate imediat de fortele de ordine, huiduite de trecatori. In dupa-amiaza zilei de 20 decembrie, populatia orasului s-a adunat in grupuri in piete si pe strazi si a manifestat tacut. In dimineata zilei de 21 decembrie, incepand cu orele 7:40, muncitorii din Intreprinderea de Orologerie Industriala, in urma unei intreruperi de curent au incetat lucrul si au iesit in mod organizat in strada ca sa manifesteze impotriva regimului Ceausescu. Liderul lor a fost muncitorul Danila Onofrei. Lor li s-au alaturat muncitorii din celelalte intreprinderi aradene mari (Intreprinderea textila UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), si au inceput marsul de protest spre centrul orasului (ora 8). Aproape de centru, coloana de muncitori a fost somata de un baraj al armatei cu focuri de arma indreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat, ci au inaintat pana in fata soldatilor, unde s-au inceput sa manifestau pasnic impotriva regimului. Mai tarziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Roman din Arad, din care faceau parte revolutionarii: Voicila Valentin, Crisan Mircea, Onofrei Danila, Dima Traian, Gurila Constantin, Chis Claudiu, Popa Maria, Grosan Titus, Tasca Gheorghe, Nemes Gavrila, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar Traian, Gancea Alexandru si Onofras Vasile. Dupa lasarea intunericului, demonstrantii s-au imprastiat, din cei peste 80.000 ramanind in centru numai in jur de 100 de revolutionari, contra a aproximativ 1000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic, in primul rand Ilie Matei, Eugen Badalan, Heredeanu si Dumitru Marcu a vrut sa-i lichideze pe demonstranti, insa s-au lovit de opozitia sau pasivitatea primei secretare Elena Pugna si a unor comandanti militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu

Deznodamantul de la Bucuresti

Evenimentele din Timisoara au fost descrise in jurnalele de stiri ale radiourilor Radio Europa Libera si Vocea Americii, ascultate clandestin de catre romani, precum si de catre studentii care se intorceau acasa pentru sarbatorile de Craciun.

Intors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceausescu descopera in tara o situatie deteriorata. La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a tinut o cuvintare televizata, transmisa dintr-un studio TV situat in interiorul cladirii Comitetului Central, in care i-a etichetat pe cei care protestau la Timisoara ca dusmani ai Revolutiei Socialiste.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocata pentru 21 decembrie in jurul pranzului o mare adunare populara menita sa exprime sprijinul populatiei fata de conducerea de partid si de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceausescu a evocat o serie de realizari ale "revolutiei socialiste" si ale "societatii socialiste multilateral dezvoltate" din Romania. Populatia, totusi, a ramas indiferenta, doar randurile din fata sprijinindu-l pe Ceausescu cu scandari si aplauze. Lipsa sa de intelegere a evenimentelor si incapacitatea de a trata situatia au iesit din nou in evidenta cand a oferit, intr-un act de disperare, cresterea salariilor muncitorilor cu o suma de 100 de lei pe luna, si a continuat sa laude realizarile 'Revolutiei Socialiste', neintelegand ca alta revolutie se

Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) va continua opera lui Ludovic cel Sfant, domeniul regal marindu-se prin alipirea regiunii Champagne. Incercarea de a cuceri Flandra s-a soldat cu infrangerea decisiva a armatelor franceze la Coutrai in anul 1302, de catre armata oraselor flamande in frunte cu orasul Bruges - batalia s-a numit "batalia pintenilor" pt ca toti cavalerii au fost ucisi iar pintenii au fost expusi in biserica. Mai tarziu a reusit sa domine aceasta provincie. A intentionat sa devina imparat al Germaniei, dar electorii nu l-au ales. Nevoia de bani l-a determinat sa initieze o anumita politica fiscala, marind taxele la export, a pus impozite directe si indirecte, a desfiintat serviciul militar datorat de feudali care plateau in schimb bani. Facea imprumuturi de la orase incercand sa le aduca sub autoritate regala. In secolul al XIV-lea autonomia oraselor franceze avea sa dispara, fiind supuse puterii centrale. Veniturile bisericii erau considerate libere de orice taxe insa Filip al IV-lea a pus mana pe acestea. Papa era atunci Bonifaciu al III-lea - 1294-1303, irascibil si incapatanat, aparator fervent al doctrinei suprematiei papalitatii asupra suveranilor laici. Acesta a amenintat cu excomunicare pe rege daca va lua veniturile bisericii. Conflictul a capatat forme grave deoarece regele se considera imparat in regatul lui. A interzis comertul cu argint spre Roma. Papa a reactionat printr-o serie de bule papale contra regelui Frantei. Pe acest fond, pentru a avea o autoritate mai mare, un sprijin mai larg al supusilor, Filip al IV-lea a convocat in 1302 Starile Generale compuse din cler, nobilime si starea a III-a orasenimea. O mica armata franco-italiana l-a arestat la Agnani in septembrie 1303 pe papa, care, desi va fi eliberat dupa cateva zile, va muri de suparare in acelasi an. Filip al IV-lea a reusit sa impuna pe scaunul pontifical pe arhiepiscopul de Bordeaux care va conduce acest for sub numele de Clement al V-lea. Pentru a-l avea mai aproape, regele l-a mutat de la Roma la Avignon, in sudul Frantei, iar papii dintre 1309 si 1378 au fost dominati de regii Frantei : "captivitatea babilonica" . captivitatea papilor din Avignon.

A urmat apoi, procesul templierilor, un ordin calugaresc foarte bogat. A fost lovit din plin prin inscenarea unui proces in 1309 fiind acuzati de erezie; dupa ce fusesera arestati in 1307, o parte a lor au fost arsi pe rug iar averea lor confiscata in favoarea statului, masuri aprobate si de Statele Generale in 1308. La moartea lui, in 1314, au izbucnit mai multe rascoale feudale care au fost infrante iar din 1316 s-a impus practica succesiunii la tron pe linie barbateasca astfel ca atunci cand ultimul capetian, Carol al IV-lea a murit in 1328, succesiunea la tron a fost asigurata pe o ramura colaterala de catre Filip de Valois, inrudita indeaproape cu capetienii. Regii din aceasta familie vor domni pana in 1589.