Politica externa a lui Nero

Politica externa a lui Nero

Politica externa neroniana, ca si cea interna, este judecata in mod partinitor, precum a altor 'imparati rai', de catre traditia literara. Lectura atenta a acesteia si completarea ei cu izvoarele numismatice, epigrafice a dus la alte concluzii in sensul ca politica neroniana nu a fost atat de catastrofala cum a fost prezentata, ci, dimpotriva, o seama de realizari ale imparatului, ca administratia provinciilor, si-au facut efectul multa vreme.

Politica orientala a lui Nero a vadit o remarcabila coerenta si asezamintele lui de aici au avut o viata destul de lunga. In 64, Pontul, transformat in provincie de catre Pompeius, restaurat ca regat clientelar in vremea lui Augustus, redevine sub Nero provincie romana.

Confruntarea dintre romani si parti pentru Armenia este rezolvata de o maniera convenabila ambelor mari puteri, in sensul ca un dinast part, Tiridates, care domnea in Armenia, devine vasalul Romei, prin incoronarea sa in 66 de catre Nero, in capitala Imperiului. Acest aranjament a durat pana in timpul lui Traian si efectele sale asupra bunelor relatii cu partii se vor vedea chiar in anul celor 4 imparati, cand regele partilor, Vologaises, i-a oferit ajutor militar lui Vespasian.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

fara a fi putut impiedica manifestarile declinului. A urmat apoi domnia

sangeroasa, controversata, a lui Andronic I Comnenul (1183-1185),

initiator al unui program de reforme structurale pe care nu a avut timp

a le materializa datorita rasturnarii sale violente de pe tron si uciderii

in anul 1185.

Declinul si decaderea Bizantului

In acelasi an 1185, in spatiul balcanic a debutat o rascoala a

romanilor balcanici (vlahilor) si a bulgarilor condusa de fratii romani

din familia Asanestilor. Aceasta s-a soldat cu crearea statului

romanilor si bulgarilor cunoscut in istorie si sub denumirea de statul

Asanestilor, ce a jucat apoi, timp de cateva decenii, un rol de prima

marime in Europa, mai cu seama in vremea imparatilor Ionita cel

Frumos (1197-1207) si Ioan Asan II (1218-1241).

Aparitia acestui stat a dus la prabusirea dominatiei bizantine in

partile central rasaritene ale Peninsulei. Spre vest, in apropiere, se crea

spre sfarsitul secolului al XII-lea statul sarbesc condus de dinastia

Nemanizilor, in timp ce alte spatii balcanice erau anexate si incorporate

in regatul maghiar al Arpadienilor. In paralel cu diminuarea

substantiala din punct de vedere teritorial a prezentei sale in spatiul

balcanic, Bizantul pierdea consistent si in Asia, unde turcii selgiucizi

redobandeau insemnate teritorii bizantine si lichidau statele latine

create de occidentali. In acest context, o puternica lovitura avea a fi

primita din partea occidentalilor. Acestia au devenit tot mai prezenti in

spatiul bizantin in secolul XII. Astfel, intr-o masura crescanda,

negustorii italieni, venetieni si genovezi si-au impus controlul asupra

comertului, fiind privilegiati in raport cu autohtonii care, nemultumiti,

au actionat nu o data violent impotriva lor. Tendintele expansioniste

ale Occidentului tot mai pronuntate in secolul al XII-lea vizau statul

bizantin, chiar desfiintarea acestuia. Ositilitatea reciproca a celor doua

lumi bizantino-ortodoxa si catolica-occidentala s-a adancit continuu.

In acest context s-a desfasurat cruciada a patra (1202-1204), gandita

initial pe directia Ierusalim si finalizata prin cucerirea

Constantinopolului si a o serie de teritorii bizantine ce au devenit

posesiuni ale occidentalilor, precum: Imperiul latin de Constantinopol,

regatul Thesalonicului, Ducatul de Achaia etc. Trei optimi din

teritoriile cucerite, inclusiv din capitala, au revenit Venetiei.

Prezenta politica conducatoare a latinilor in zonele Bizantului nu

s-a putut consolida, fiind inlaturata datorita loviturilor consecutive,

uneori conjugate, ale Asanestilor, Imperiului Bizantin de la Niceea etc.

Cucerirea latina a fost insotita de o jefuire sistematica, a avut

consecinte negative in plan economic mai consistente decat cele

provocate ulterior de otomani, au fost in felul acesta potentata criza si

declinul lumii bizantine. Nu toate teritoriile bizantine au fost cucerite

de invadatori. Intr-o parte a Peninsulei Balcanice, cu centrul la Epir, s-a

pastrat independent un nucleu statal condus de familia Anghelilor,

care si-au organizat stapanirile sub forma unui despotat, avand chiar

pretentii imperiale de restaurare a statului bizantin. Pe coastele pontice

ale Asiei Mici s-a creat Imperiul de la Trapezunt, care si-a avut apoi,

ca stat bizantin, sub dinastia Marilor Comneni, propria sa existenta

pana la lichidarea sa de catre sultanul Mahomed II in anul 1461. Cel

mai important dintre cele trei state bizantine ce au existat in perioada

faramitarii politice a fost, intr-o parte a Asiei Mici, imperiul de la

Niceea condus de dinastia Lascarizilor. Suveranii de la Niceea,

precum: Teodor I (1205-1222), Ioan III Vatatzes (1222-1254), Teodor

II Lascaris (1254-1258) au fost conducatori de stat eficienti. Ei au

promovat in buna masura o politica interna asemanatoare inaintasilor

lor din dinastia macedoneana. S-au sprijinit pe taranimea libera si au

reusit o vreme sa stavileasca tendintele anarhice ale nobilimii

posesoare de domenii feudale. Au stimulat mestesugurile sau comertul

practicate de bizantini. Principala lor realizare a constituit-o actiunea

de eliberare si de reunificare a teritoriilor bizantine incheiata o data cu

intrarea victorioasa in Constantinopol in anul 1201 a imparatului

Mihail al VIII-lea (1259-1282) intemeietor al unei noi dinastii, a

Paleologilor, aflati apoi in fruntea destinelor constantinopolitane pana

la cucerirea definitiva a Bizantului de catre Mahomed II.

Veacurile XII-XIII s-au caracterizat si prin importante modificari

in planul intern al institutiilor, al vietii materiale si al realitatilor

sociale a unei lumi devenite feudala. Restrangerea teritoriala

continua, ca si numeroasele invazii si razboaie din teritoriul bizantin,

au avut drept urmare accentuarea crizei economice ce a debutat in

secolul XI si a fost doar temporar si partial stopata de unii dintre

imparatii dinastiilor Comnenilor si Lascarizilor. Productia agricola si-a

mutat centrul de greutate dinspre rasarit spre apus, diminuandu-se

continuu. O serie de importante centre urbane au fost pradate si

distruse sau pierdute definitiv. Astfel ca s-au diminuat continuu rolul

si ponderea productiei mestesugaresti bizantine. Din exportator masiv

de produse de lux sau de uz comun, Bizantul a devenit un importator

cu tot mai putine resurse pentru a achizitiona produse costisitoare din

import. Comertul a trecut in mainile negustorilor straini, in principal

ale venetienilor si genovezilor, avand loc astfel o infeudare economica

de catre occidentali. Unele reforme de caracter protectionist au esuat.

Moneda bizantina, odinioara simbol al puterii si stabilitatii din Bizant

si-a diminuat continuu valoarea sa (nomisma de aur a involuat de la 24

la 8 karate si apoi a incetat a mai fi batuta).

Monedele straine, in special cele occidentale, au inlocuit

monedele bizantine, iar sumele dobandite de statul bizantin si de

supusii imparatului erau net inferioare celor dobandite de

intreprinzatorii latini, occidentali, ce se bucurau de regim de

extrateritorialitate si de o serie de privilegii economice, judiciare,

politice etc.

Sub Comneni, si apoi in veacul XIII, s-au cristalizat o serie de

forme si institutii de natura feudala, dintre care unele isi aveau radacini

mai vechi. Specifice Bizantului din acest punct de vedere au fost pronoia,

exkuseia si charisticonul, precum si regimul celor doua categorii sociale

specifice: dinatii si parecii. Pronoria a aparut in cursul veacului XI si a

evoluat continuu apoi in veacurile urmatoare. Ca realitate istorica

specifica Bizantului are si o serie de asemanari cu institutia occidentala a

beneficiului, cu iqta existenta in lumea arabo-musulmana si cu timarul

generalizat mai tarziu de otomani in spatiul balcanic.

La inceput, pronoia era de fapt un sistem de concedare de catre

stat catre unii particulari a unor venituri (munca, produse, bani)

rezultand din activitatea unor producatori directi pe o anumita suprafata

agricola, de dimensiuni variabile, a carei proprietate ramanea in

continuare cea a statului. Asadar, de la inceput pronoia era de fapt un

beneficiu conditionat, temporar si revocabil, depinzand de detinerea

unor demnitati reale sau onorifice si, in ultima instanta, de bunavointa

imparatului. Asa cum s-a aratat, asaltul aristocratiei provinciale asupra

proprietatii stratiotice a diminuat continuu efectivele militare ale

imperiului. Comnenii, ei insisi exponenti ai aristocratiei provinciale,

au extins sistemul, acordarea unei pronoia fiind conditionata in esenta

de serviciul militar in favoarea imparatului. Durata acordarii acesteia a

urmat aceeasi cale ca si beneficiul in Occident in sistemul feudovasalic,

respectiv caracterul vremelnic, apoi viager si in sfarsit ereditar

al unui contract dintre stat si un particular. Cu timpul, in fapt, pronoria

a devenit o proprietate ereditara, iar caracterul ei conditionat de

serviciul militar tindea spre disparitie sau in destule cazuri nu mai era

respectat. Astfel, incepand cu Comnenii, fizionomia raporturilor de

proprietate asupra pamantului in Bizant s-a schimbat in mod radical

asa cum se poate lesne vedea din analiza a o serie de carti cadastrale

(praktika). Proprietatea pronoiara s-a generalizat, devenind predominanta,

iar vechea proprietate de tip stratiotic s-a restrans continuu

fara a fi disparut cu totul pana la disparitia Bizantului.

Acordarea unei pronoia a devenit si o forma de legatura publica

intre stat si supusii sai din partea superioara a societatii, fara a se

ajunge insa la rigurozitatea legaturilor vasalice din apusul Europei,

chiar daca in unele cazuri, incepand cu secolul XII, au fost copiate si

unele modele occidentale privind apanajele, omagiul etc.

Daca pronoia poate fi asemanata intr-o anumita masura cu

institutia apuseana a feudei, charisticonul este caracteristic Bizantului,

o anumita forma de proprietate, mai degraba de uzufruct, pe care nu o

intalnim nicaieri in alta parte in lumea europeana.

Imparatii isaurieni desfiintasera proprietatea funciara a bisericii.

Restabilirea cultului icoanelor in lumea bizantino-ortodoxa dupa 843 a

avut drept rezultat, intre altele, si o refacere a proprietatii bisericesti.

De la o generatie la alta, in mainile patriarhiei si al slujitorilor acesteia

s-au acumulat, prin donatii sau in alte modalitati, intinse suprafete de

pamant, nu putine impreuna cu taranii dependenti ce locuiau acolo.

Spre deosebire de Occident, proprietatile bisericesti din Bizant erau

controlate si de catre stat, iar cei ce traiau acolo trebuiau sa achite

acestuia o serie de obligatii de tot felul. Aceste venituri au fost in

destule cazuri concesionate de catre stat unor particulari, care

vremelnic s-au bucurat de toate avantajele pe care le avea in locurile

respective statul, nu o data stabilindu-se si traind in manastiri si alte

lacasuri ale bisericii, ca in propriile lor lacasuri feudale. Charisticonul

a cunoscut totusi o multa mai mica raspandire decat pronoia de tip

conditionat sau proprietatile depline scutite in genere de obligatii, de

tip alodial.

In Bizantul tarziu, o larga raspandire a cunoscut-o excusia, adica

imunitatea de tip feudal. La inceput, aceasta a fost o scutire partiala

sau totala, astfel ca beneficiarul, un feudal in fond, cu tarani

Nero planifica expeditii in Caucaz si Etiopia, numai ca acestea nu au mai fost realizate. Trebuie mentionata marea rascoala din Palestina din 66, declansata impotriva stapanirii romane. Cu restabilirea situatiei a fost trimis acolo Titus Flavius Vespasianus, un general si administrator experimentat, care a primit un comandament extraordinar, fiind ajutat de guvernatorul Siriei, C. Licinius Mucianus.

Vespasianus a organizat represiunea cu mare metoda si, in 68, asediaza Ierusalimul. Aceeasi politica activa de asigurare a frontierelor o desfasoara Nero si la Dunare, fiind de remarcat aici activitatea guvernatorului Moesiei, Ti. Plautius Silvanus Aelianus, care a condus Moesia (57-67).