Planul dawes

Planul Dawes

Acutizarea problemei reparatiilor Lupta in jurul problemei reparatiilor, care continua sa ramina nereglamentata, a dus in anii 1922-1923 spre o acutizare reliefata a contradictiilor intre toate partile cointeresate. Proclamind «politica indeplinirii» conditiilor Tratatului de la Versailles, guvernului lui Wirth, de fapt, «dovedea imposibilitatea indeplinirii lui». Magnatii industriali si financiari germani, prin aprobarea tacita a guvernului, sabotau toate masurile privind plata reparatiilor. In tara domina inflatia, in mare masura creata artificial. Ea servea in calitate de una din principalele arme in lupta contra obligatiilor reparationale, sub motivul insolvabilitatii si amenintarii cu catastrofa financiara. La adunarea intreprinzatorilor din Germania de Nord-Vest de la 6.06.1922 Stinnes, deschis, a chemat la ruperea platilor reparationale. Gazeta lui cerea eliberarea de catre trupele aliate a teritoriilor ocupate de ele si «corectarea» hotarelor Germaniei in est¹⁰¹. Mizind pe contradictiile crescinde anglo-franceze si americano-franceze, magnatii industriali germani in frunte cu Stinnes duceau un joc periculos, deschis provocind ocupatia Rurului.

Incercarile guvernului Wirth de a reglamenta problema reparatiilor pe calea tratativelor incurca planurile lui Stinnes, deaceia, nu fara eforturile acestuia, la 13 noiembrie 1922 acest guvern a cazut. Noul cancelar Cuno, persoana al marelui capital monopolist, se orienta spre colaborarea cu capitalul financiar american. Insa adevaratul insufletitor al politicii noului guvern era cel mai mare busnessman german Hugo Stinnes.

Pozitia Frantei. Cercurile monopoliste franceze demult doreau un nou conflict cu Germania, mizind in mersul lui sa acapareze Rurul si prin aceasta sa asigure hegemonia economica, politica si militara a Frantei in Europa. Intreprinderile metalurgice, ce se grupau in jurul Comit de Forge se pronuntau in favoarea anexarii directe militare a Rurului. Ruporul politic ale acestei grupari era R. Poincar . O alta parte al busnessului francez, opinia careia in guvern o reprezenta Briand, milita pentru acapararea Rurului pe calea incheierii intelegerilor de cartel intre intreprinderile Frantei si Germaniei. Dar situatia economica a Frantei si sabotajul livrarilor reparationale de catre Germania (catre inceputul  1922 au fost platite in numerar numai 1,8 mlrd. marci, iar in natura 1,6 miliarde) au determinat victoria primei grupari.

Atitudinea Angliei si SUA. Magnatii germani au gasit sprijin in problema reparatiilor din partea Angliei si SUA. Englezii erau pentru reducerea reparatiilor si anularea lor ulterioara. Aceasta se determina de tendinta lor de a nu admite intarirea Frantei si stabilirea hegemoniei ei in Europa. Guvernul englez incerca sa promoveze traditionala politica a «echilibrului de forte» pe continent, ce-i permitea Angliei sa joace rolul de arbitru in afacerile europene. Pe de alta parte, Germania era privita ca cel mai important fortpost antibolsevic.

Magnatii financiari americani tindeau sa-si asigure conditii prielnice pentru investitiile sale de capital in Germania. Iar pentru aceasta principal era stabilizarea situatiei economice si politice din Germania. Sustinind pozitia de neimpacat al nemtilor fata de Franta, cercurile guvernatoare ale SUA considerau ca, in mersul crizei ce se va acutiza in relatiile franco-americane, se va sfirsi cu rolul predominant al Frantei in problema reparatiilor si se va deschide un drum larg businessului american pentru interventie in chestiunile Germaniei si Europei in intregime.

Ocupatia Rurului Sprijinindu-se pe sustinerea Angliei si SUA, la 11 decembrie 1922 Stinnes a declarat ca Germania nu va plati reparatii , chiar si sub pericolul ocupatiei Rurului. La 9 ianuarie 1923 comisia reparationala a recunoscut faptul «neindeplinirii intentionate» de catre Germania a livrarilor reparationale. La 11 ianuarie trupele franceze si belgiene au intrat in Rur.

Ocupatia Rurului a dezorganizat complet economia germana. Regiunea Rur a fost despartita de la restul Germaniei cu un hotar vamal. Germania a fost lipsita de 88% din intreaga extractie de carbune, 70% din productia fontei si 40% a otelului. Mii de intreprinderi au incetat lucrul din cauza lipsei de materie prima si combustibil. In tara a inceput un colaps economic, 60% din populatie a ramas fara lucru. In Germania brusc a crescut miscarea revolutionara.

Ca raspuns la aceasta actiune, guvernul german si-a rechemat ambasadorul din Paris si trimisul din Bruxel. SUA si Anglia formal au ocupat o pozitie de asteptare, in practica sustinindu-i pe nemti. Cu acuzarea ocupatiei Rurului s-a pronuntat URSS¹⁰².

Neavind posibilitate de a opune rezistenta armata, cercurile guvernate ale Germaniei au anuntat «rezistenta pasiva» ocupatiei Rurului. Esenta acestei politici consta in sabotaj economic. Directiile monopolurilor germane au parasit Rurul. Mii de intreprinderi din regiunea Rurului au fost inchise. Guvernul lui Cuno a declarat ca nu va duce nici un fel de tratative despre reparatii, pina cind nu va fi evacuat Rurul. Guvernul francez la rindul sau a declarat ca nu va duce tratative despre reparatii, pina cind nu va inceta «rezistenta pasiva».

Dar socotelile francezilor, legate de ocupatia Rurului, nu s-au indreptatit. Furnizarile de carbune din Rur in Franta au incetat. Catre toamna anului 1923 cheltuielile ocupationale au atins un miliard de franci. Cursul francului cadea rapid.

Aplanarea crizei. In aceasta situatie guvernul lui Baldwin, cu sustinerea SUA, la 20 iulie 1923 a indreptat la Paris o nota cu cererea lichidarii crizei din Rur pe calea convocarii unei conferinte. La 11 august el, ultimativ, i-a declarat Frantei, ca in cazul prelungirii ocupatiei Rurului ea va pierde sustinerea Angliei in problema reparatiilor germane.

La 12 august 1923, in rezultatul grevei generale, si-a dat demisia guvernul lui Cuno. Noul guvern a fost creat de Gustaf Stresemann, care a declarat, la 26 septembrie 1923, despre incetarea «rezistentei pasive». Insa aceasta nu insemna victoria Frantei. Folosindu-se de slabirea ei, pe primul plan in rezolvarea problemei germane au iesit SUA si Anglia.

La 12 octombrie 1923 guvernul englez s-a adresat guvernului Statelor Unite cu propunerea convocarii conferintei pentru reglamentarea problemei reparatiilor si a primit acordul americanilor. Diplomatia franceza a fost nevoita sa accepte organizarea unui comitet de experti pentru examinarea solvabilitatii Germaniei. La 30 noiembrie a fost adoptata hotarirea despre crearea a doua comitete de experti. Fara a astepta recomandarile lor, SUA si Anglia i-au acordat guvernului german un imprumut mare. In decembrie 1923 SUA au semnat cu Germania un tratat comercial. Franta tot mai mult era inlaturata pe planul doi in rezolvarea problemei reparatiilor si a problemei germane in ansamblu.

La 14 ianuarie 1924 si-au inceput lucrul comitetele de experti. Presedinte al primului din ele, care elabora planurile stabilizarii marcii, a fost ales directorul bancii lui Morgan din Chicago C. Dawes; presedinte al celui de al doilea, in care se cautau variante pentru intoarcerea in Germania a capitalurilor transferate peste granita in perioada inflatiei - finansistul englez Mc-Kenna. Germania era reprezentata de prezidentul Reihbancii Ialmar Schacht. La 9 aprilie 1924 comitetele de experti au prezentat comisiei reparationale recomandarile sale.

Adoptarea «planului Dawes». Comitetul sa pronuntat pentru incetarea oricarei ocupatii armate a teritoriilor germane. Pentru incetarea inflatiei se propunea de-i acordat Germaniei un imprumut de 800 mln. marci aur. Incasarea reparatiilor se incepea din anul financiar 1924-1925: Germania trebuia sa plateasca in acest an 1 mlrd. de marci, apoi aceste cotizatii cresteau si catre anul 1928-1929 trebuiau sa constituie 2.5mlrd. marci anual¹⁰³.

In calitate de izvor principal al reparatiilor au fost determinate defalcarile bugetului de stat din contul impozitelor indirecte la zahar, tutun, bere, bauturi alcoolice si deasemenea un impozit special pe transport. Prin aceasta greutatea reparatiilor era aruncata pe umerii oamenilor muncii. In afara de aceasta trebuiau facute defalcari din profiturile industriei si cailor ferate. Se prevedea o emisie de 5 miliarde marci a obligatiilor industriei si de 11 miliarde marci a cailor ferate. Sase procente din aceste sume - 960 mln. marci - anual trebuiau transferate in fondul reparational.

O importanta deosebita in «planul Dawes» o avea intrebarea despre garantiile platii reparatiilor din partea Germaniei. Dreptul la emisie a fost exclus din competenta guvernului german si devenea functie exceptionala a unei banci nou create, independenta de guvernul german si pusa sub controlul statelor occidentale. Se crea postul comisarului pe impozite, sub controlul caruia se transmiteau accizele, taxele vamale si cele mai rentabile articole ale bugetului de stat. Controlul asupra cailor ferate se retragea din gestiunea guvernului german pe 40 de ani si se transmitea societatii pe actiuni nou-create. Investitiile de capital straine in Germania nu se impuneau cu impozite.

«Planul Dawes» direct sau indirect a pus sub controlul anglo-american toata economia Germaniei.

La 16 iulie 1924 la Londra s-a deschis o conferinta internationala cu participarea reprezentantilor SUA, Angliei, Frantei, Italiei, Japoniei, Portugaliei Greciei, Romaniei si Iugoslaviei pentru examinarea «planului Dawes». In august la conferinta a fost invitata delegatia Germaniei. Venind la Londra ea a fost atit de binevoitor intilnita de Macdonald, ca relativ la egalitatea ei cu alti participanti nu puteau apare nici un fel de indoieli. In centrul tratativelor a fost inaintata problema evacuarii trupelor din regiunea Rurului, careia guvernul de la Berlin ii acorda o insemnatate primordiala. Aceasta cerere a partii germane a capatat sustinerea din partea lui Macdonald. In rezultatul tratativelor indelungate, cu ajutorul ambasadorului american Kellogg, s-a ajuns la o parere unanima despre evacuarea regiunii Rur peste un an.¹⁰⁴. La 16 august conferinta si-a incheiat lucrarile cu adoptarea «planului Dawes», iar la 10 octombrie 1924 a fost obtinut acordul intre bancile tarilor participante la intelegerile londoneze despre un credit Germaniei in suma de 800 mln. marci aur.

Urmarile «planului Dawes». Unul din aspectele politice cele mai importante ale «planului Dawes» ce a influentat hotaritor dezvoltarea posterioara a relatiilor internationale, a fost transformarea lui din arma a politicii de forta franceza intr-o exceptionala pirghie de influenta asupra Germaniei in primul rind din partea lumii de afaceri americane.¹⁰⁵

Si cu toate ca «planul Dawes» continea serioase limitari ale suveranitatii Germaniei, el a fost legat de niste iniectii valutare colosale in economia Republicii de la Weimar. Din 1924 pina 1932 Germania a capatat sub forma de imprumuturi si altfel de beneficii circa 32 mlrd. marci, iar a platit reparatii si procente pe aceste imprumuturi mai putin de 20 mlrd. marci. In rezultat, catre anul 1933, Germania a avut 12,5 mlrd. marci de beneficii neintoarse. Aceste mijloace au fost indreptate spre restabilirea potentialului ei militaro-industrial. In acesti ani 70% din toate imprumuturile straine i-au constituit banii americani. Exportul de capital in Germania se infaptuia in anii 1924-1929 si sub forma cumpararii directe a actiunilor intreprinderilor germane de catre monopolurile americane.¹⁰⁶

Stresemann privea la «planul Dawes» ca la o cotitura hotaritoare in dezvoltarea postbelica a Germaniei. El trebuia sa consolideze situatia externa a Republicii de la Weimar, sa-i saneze economia, sa stabilizeze situatia politica interna din tara. Ministrul afacerilor externe german il privea ca pe un armistitiu, in felul sau, in problema reparatiilor si ca etapa in calea lichidarii cu ajutorul SUA a tuturor platilor reparationale.¹⁰⁷

Adoptarea «planului Dawes» a insemnat un punct de cotitura in relatiile Germaniei cu tarile Occidentale. Aceasta s-a rasfrint si asupra relatiilor franco-germane care intrau intr-o faza noua. Politica de dictat a Frantei raminea in trecut. Facind la 23 august 1924 la sedinta Reihstagului totalurile evolutiei pozitiilor externe ale tarii in cinci ani, Stresemann spunea: «de la Versailles la Londra a fost o cale lunga de injosiri si greutati colosale. Sint convins: Londra - nu e sfirsitul. Londra poate fi punctul initial al dezvoltarii, insemnind inceputul colaborarii popoarelor pe un picior egal».¹⁰⁸

In asa fel, intrarea in viguare a «planului Dawes» a incheiat o etapa si a deschis alta in dezvoltarea postbelica a Germaniei.

Vorbind de acest plan ar fi gresit de a nu atinge inca un aspect al lui. Indirect el a avut si un caracter antisovietic: Pentru a plati reparatiile si procentele pe credite, Germania avea nevoie de piete de desfacere straine pentru realizarea productiei industriei sale. In calitate de astfel de piata de baza autorii planului presupuneau URSS. Ei sperau printr-o lovitura sa prinda doi iepuri - sa se ingradeasca de concurenta producatorilor germani si sa impiedice industrializarea Uniunii Sovietice. «Dupa parerea mea, a declarat la 3 octombrie 1924 premierul englez Baldwin, cel mai folositor lucru pentru comertul mondial ar fi fost dezvoltarea comertului cu Rusia cu concursul Germaniei, in asa fel ca Germania surplusul exportului sau sa-l realizeze pe piata rusa, in loc de aceia, ca aceasta masa de marfuri de export s-o arunce in tara noastra sau in coloniile noastre»¹⁰⁹. Cei drept in acest sens «planul Dawes» nu s-a realizat, fiindca luind cursul spre industrializarea tarii sale bolsevicii n-au admis transformarea ei in apendice de materie prima al Germaniei.

Daca sa vorbim de principalul rezultat al «planului Dawes», apoi el consta in aceia, ca monopolistii germani, intr-un termen scurt de citiva ani, bazindu-se pe sprijinul financiar al SUA si Angliei, au recreat o industrie de razboi exceptionala. Aceasta a devenit principala premisa materiala pentru viitoarea agresie germana.