Ciocnirea Civilizatiilor de Samuel Huntington (rezumat)

In "Ciocnirea Civilizatiilor", Samuel P. Huntington provoaca cu indrazneala notiunile realiste de putere si securitate prin sugerarea cresterii semnificativa a culturii ca fiind relevanta fata de identitatea politica in taramul de azi al relatiilor internationale. Urmand ramura constructionista a teoriei politice internationale, Huntington sustine ca in lumea de dupa Razboiul Rece, cele mai importante distingtii dintre oameni nu sunt de natura ideologica, politica sau economica. Ele sunt de natura culturala. In timp ce statele nationale vor ramane principalele unitati de analiza in afacerile internationale, comportarea lor va fi influentata decisiv nu de goana dupa putere si bogatie (asa cum ar sugera realismul), ci de preferintele, asemanarile si deosebirile culturale.

Huntington defineste civilizatia ca fiind cel mai larg nivel de recunoastere cu care o persoana se poate identifica, una care se refera la valorile, nromele sociale si institutiile care conduc societatea. Huntington este atent in realizarea diferentelor dintre rasa si civilizatie : rasa nu este influentata de istorie, norme sociale si valori asa cum poate fi influentata civilizatia, asadar fiind posibil ca indivizi apartinand aceleiasi rase sa fie adanc diferentiati de civilizatie, sau ca indivizi din rase diferite sa fie uniti de civilizatie. Huntington admite ca civilizatiile sunt flexibile, fara un inceputuri sau sfarsituri precise, concrete. Cu toate acestea, el sustine ca granitele care impart civilizatiile ar putea fi ambigue insa ele sunt reale si importante. Civilizatiile nu sunt structuri politice insa ar putea reprezenta un numar de unitati politice (mai multe natiuni, mai multe state . etc.). El sustine religia ca o unitate centrala a caracteristicilor civilizatiilor si o foloseste ca o variabila in identificarea catorva din cele mai proeminante civilizatii : japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane si chiar si africane.

De ce vor ciocni civilizatiile ? In primul rand, Huntington sustine cultura ca fiind cea mai izbitoare identitate cu care se poate identifica un individ, o identitate care transcede peste alte dimensiuni posibile de indentificare, cum ar fi ideologiile sau ocupatiile. Apoi el afirma ca modernizarea socio-economica a rezultat in dizlocarea individuala si intr-o crestere a capabilitatilor sociale de a stimula innoirea culturii indigene. Huntington afirma ca democratia este paradoxala insasi prin natura sa : prin raspandirea democratiei si institutiilor democratice intr-un stat non-democratic, Vestul da oponentilor sai cunoasterea si abilitatea necesara pentru a se revolta. Intr-o zi statele statele slabe vor putea ataca utilizandu-se de aceleasi valori vestice de care s-au folosit pentru a-si promova interesele. In cel de-al treilea rand, identitatea culturala este importanta in definirea mentalitatii de "noi vs. ei" si este indispensabila in protectia "noastra" fata de "ei". In cel de-al patrulea rand, identitatea culturala este cea mai concreta si cea mai putin compromisa dimensiune a identitatii. Huntington sustine de asemenea raspandirea naturale a conflictelor in sistemele internationale si este convins de proeminenta identitatii culturale. Pentru a se ajunge la coesiunea cluturala, Huntington sustine ca succesele economice, militare si politice sunt indinspensabile oricarei civilizatii pentru a-si dezvolta valorile, institutiile si cultura. Pentru Huntington, politica locala este politica etniilor iar politica globala este politica civilizatiilor. Asadar, conflictul dintre civilizatii se duce pe doua nivele : pe de o parte la micro-nivel, conflictele se nasc din impreunarea statelor din diferite civilizatii; la macro-nivel, conflictele apar intre statele puternice din diferite civilizatii. Conflictele dintre civilizatii apar de-a lungul frontierelor care separa statele si grupurile in cadrul unei civilizatii comune. In lumea contemporana, tarile se vor alinia cu tarile de culturi similare impotriva tarilor fata de culturi diferite. Frontiere prelungite ar duce la ceea ce Huntington se refera drept "sindromul tarii inrudite" (kin-country sindrome), conform caruia tari secundare si tertiare vor veni in ajutorul statelor principale in cazul unui conflict de frontiera. Huntington sustine cultura drept o forta fie de unificare fie de divizare in lumea contemporana. Ca forta de divizare, ea poate crea tari "fisurate", natiuni care sunt divizate cultural chiar in cadrul in aceluiasi stat (de exemplu situatia regiunii Quebec din Canada). Aceste tari divizate capata forma atunci cand natiunile incearca sa-si redefineasca identitatea culturala prin identificarea cu civilizatiile din afara granitelor culturale, bazate pe dimensiuni de identitate mai putin frapante, cum ar fi intersectarea aspectelor economice.

Ca civilizatie, Huntington crede ca Vestul este unic in caracterul sau distinctiv al valorilor si institutiilor, incluzand Crestinismul sau, pluralismul, individualsimul si suveranitatea legii. Pe parcursul anilor, Vestul s-a dovedit ca fiind singura civilizatie interesata in influentarea ficare civilizatie in aspectele politice, economice si legate de securitate. Cu toate acestea, Huntington sugereaza ca puterea relativa a Vestului fata de alte civilizatii va scadea incet dar sigur ca urmare a unei infestatii de declin moral, sinucidere culturala si lipsa de unitate politica, in cadrul sferei sale domestice. In timp ce puterile vestice slabesc, puterea vestului scade, va scadea de asemenea si abilitatea Vestului de a se impune in universalismul vestic asupra alor civilizatii, rezultand astfel in o crestere a constintei de civilizatie, conducand alte civilizatii spre gasierea sucesului in cadrul propriei societati si cultura si propriei valori.

1. Inceputurile stiintei dreptului: intre cele trei facultati ale Universitatii din Cluj, infiintate in anul 1581, se numara, la sfarsitul secolului al XVI-lea, si o Facultate de drept; alte institutii de invatamant superior in care se predau cursuri cu profil juridic s-au infiintat ulterior la Oradea, Sibiu si Brasov. In bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase carti de drept, intre care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulatia larga a principalelor monumente scrise ale dreptului romanesc in toate provinciile locuite de romani si existenta unei puternice constiinte a unitatii nationale, promovata de stransele legaturi economice si culturale intre cele doua versante ale Carpatilor si fundamentate teoretic de marii carturari ai vremii, au facut ca ideologia politico-juridica sa fie unitara pe tot cuprinsul pamantului romanesc si sa constituie un factor activ in actiunile comune care vor duce, o data cu redesptarea nationala, la construirea unui edificiu politico-institutional unic.

2.Codificari ale unor norme de drept. Dezvoltarea economiei, a productiei de marfuri si a schimbului, precum si prefacerile din domeniul relatiilor sociale au impus schimbari in domeniul suprastructurii, printre care si in domeniul institutiilor juridice. Vechile reglementari nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise si deseori necunoscute de cei chemati sa le aplice, mai ales cand acestia erau straini, reclamau si ele noi reglementari pe plan juriic. Dupa formare astatelor romanesti de sine statatoare , domnii s-au preocupat de organizarea bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care sa le asigure stabilitate. Pravilele bisericesti au un caracter oficial deoarece au fost intocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit conceptiei autirolor de pravile bisericesti, reglementarile de drept civil, penal sau procesual tineau de domeniul religios, dispozitiile din pravile fiind impuse atat clerului, cat si laicilor si in domeniul juridic. Enumeram, in acest sens: Pravilele scrise in limba slavona (Pravila de la Targovitte - 1452, Pravila de la Putna - 1581, Pravila de la Manastirea Bistrita - 1618, Pravila de la Galati - inceputul secolului al XVII-lea, Pravila de la Manastirea Bistrite, Oltenia - 1636), pravilele scrise in limba romana (Pravila Sf. Apostoli tiparita de Coresi la Brasov in anii 1560-1562, Pravila Sfintilor dupa invatatura marelui Vasile, tiparita de Coresi, Pravila aleasa, scrisa de logofatul Eustratie in 1632, Pravila de la Govora tiparita din porunca lui Matei Basarab in 1640), Capetele de porunci (1714 - Muntenia), Codul lui Mihai Fotino (1765 - Muntenia), Manualul de legi (Pravilniceasca condica), Sobornicesul hrisov (1785 - Moldova), Pandectele lui Toma Carra (1806 - Moldova), Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 - Moldova), Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 - Moldova) , Legiuirea lui Caragea (1818 - Muntenia).

E.Procesul (procedura de judecata)

Termenul de "proces" din limba romana provine din latinescul processus, ce desemmna activitatea de inaintare, progres , activitate progresiva. Desi, la inceput, in dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generaliazt, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea partilor, in conformitate cu legea, in scopul rezolvarii pricinilor de natura civila, al identificarii, tragerii la raspundere penala si pedepsirii celor care se fac vinovati de comiterea unor infractiuni.

Probele erau scrise si orale: 1) probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cartile domnesti si zapisele particulare), cercetate cu atentie in procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de catre sfatul domnesc, pe baza martorilor, in caz de deteriorare sau pierdere; 2) probele orale erau, pe langa marturia simpla, juratorii si juramantul cu brazda. Biserica a cautat sa inlocuiasca aceasta credinta pagana cu juramantul crestinesc (pe Biblie, carte de blestem); 3) probe preconstituite (aldamasarii din contractele de vanzare).

F.Infractiuni si pedepse in feudalism

In dreptul penal medieval, infractiunea era considerata fapta apreciata ca periculoasa de catre reprezentantii puterii politice; de aceea ea era sanctionata de catre organele publice cu pedeapsa. Intre infractiune si pedeapsa legatura era indisolubila, dreptul penal medieval fiind de origine sociala.

In general pedepsele se caracterizau prin urmatoarele trasaturi: 1)urmareau intimidarea;2) nu erau limitate prin lege, caci domnul aplica sanctiuni si "peste pravila";3) cumulul pedepselor era ingaduit; 4) erau inegale, deoarece pentru aceeasi fapta ele puteau diferi in raport cu pozitia sociala a celuil vinovat; 5) cele mai multe pedepse erau lasate de le

In timp ce Huntington prezice ca viitoarele razboaie vor izbucni din razboaiele de frontiera dintre civilizatii, el crede de asemenea ca cea mai periculoasa sursa de razboaie intercivilizationale poate fi miscarea balantei de putere dintre civilizatii. El subliniaza trei reguli care trebuie respectate pentru a se evita aceasta catastrofa : 1) regula abstinatiei, conform careia statele nucleu (statele cele mai puternice) ar trebui sa evite intervenirea in treburile altor civilizatii. 2) regula meditatiei comune, care cere statelor nucleu sa negocieze intre ele pentru a preveni razboaiele dintre grupurile din civilizatiile lor respective, si cea de-a treia regula, care cere civilizatiilor sa identifice si sa extinda valorile, institutiile si practicile pe care la au un comun unele cu celelalte.

Ciocnirea civilizatiilor este nu numai o carte de stiinte politice, dar si o opera de istorie, sociologie si psihologie. Huntington face uz de teoria constructionista pentru a-si cladi teoria sa precisa. Prin promovarea si utilizarea culturii drept unitatea de baza in construirea civilizatiei, Huntington manevreaza cu succes prin cele mai importante probleme ale relatiilor internationale din ziua de astazi.