Pacea romana

PACEA ROMANA

Pacificarea

Victoria Imperiului si succesele obtinute de armata romana de-a lungul a mai mult de doua secole au facut din teritoriile si neamurile riverane Mediteranei - "marea interioara' a Imperiului - partasele celei mai mari comunitati economice de pana atunci. Legaturile maritime si o retea de drumuri demna de toata admiratia au apropiat intre ele zone care cu putin timp in urma nici nu stiau unele de existenta altora. Galia a reusit sa se integreze si a avut un succes economic surprinzator de rapid. Ea s-a transformat, a devenit cosmopolita, s-a imbogatit si, in asteptarea crestinarii, s-a civilizat si s-a romanizat.

Inainte ca binefacerile, dar si dezavantajele - impozitele - ordinii romane sa fie cunoscute, Roma i-a somat sa se supuna: regula de aur a fost intotdeauna "crutarea obedientilor si infruntarea opozantilor'. Nu trebuie subestimata nici duritatea represiunii sau injosirea la care au fost supusi cei invinsi. Cateva grupuri au mai continuat rezistenta dupa infrangerea de la Alesia; ele au fost zdrobite fara mila. In 51 i.Hr. aparatorii de la Uxellodunum au fost trimisi acasa cu mainile taiate; Cezar era suparat ca pierduse inutil mult prea mult timp, in loc sa isi pregateasca lupta pentru putere la Roma. Acestea sunt insa momentele de ratacire ale istoriei. In majoritate, aristocratia galica a raspuns favorabil la chemarea lui Cezar si s-a luptat sub conducerea sa impotriva adversarilor sai de la Roma. Ce intamplare, slujindu-l pe omul inzestrat cu "geniu' si iubit de zei, cei ce luptasera inainte impotriva lui Cezar au trecut din tabara invinsilor in cea a invingatorilor! "Geniul' atribuit lui Cezar avea o clara conotatie divina; multi il cinsteau pe cuceritor ca pe un zeu.

Cezar nu numai ca a garantat puterea politica locala si a intarit privilegiile sociale, dar a acordat si onorurile militare si civile cele mai diverse; din punct de vedere social, dupa victoria romana nu trebuia sa se schimbe nimic. Primul pas a fost acordarea cetateniei romane: cei care nu o primeau ca pe o distinctie, o dobandeau la sfarsitul serviciului militar cand se intorceau ca veterani, imbogatiti din campaniile la care parricipasera alaturi de Cezar, Antonius si in cele din urma alaturi de Augustus. Dupa cum se observa si din inscriptii, multi au primit de la Cezar statutul de cetateni romani si o data cu aceasta au preluat de la el si "gentiliciul', Iulius si prenumele, Caius. La Saintes il intalnim pe C.Iulius Gedomo, fiul nobilului celtic Epotsorovidos, primul avand la randul sau un fiu pe care il chema C. lulius Otuaneunos, si amandoi apartin asa-numitei "nobilimi iuliene' (G. Picard). Nepotul, C. lulius Rufus, cu un nume complet romanizat, este cel care ridica arcul de la Saintes si cel care construieste pe cheltuiala proprie amfiteatrul din Lyon, orasul unde era preot al cultului Romei si al lui Augustus la altarul celor trei Galii, adica al organizatiei politico-religioase instituite de Augustus. Romanizarea, a carei rapiditate a fost adesea subliniata, nu putea avea loc decat in cazul implicarii efective a galilor. Prin persoana lui Cezar, intre razboiul civil si Galia a existat o legatura directa, primul accelerand si usurand procesul de romanizare: a fost facilitat astfel accesul la o serie de activitati lucrative al unor oameni care si-au pastrat toate prerogarivele cu exceptia celei de a purta razboi cu alti gali.

Un alt fenomen, descoperit gratie arheologiei si de o importanta asemanatoare este corolarul celui dintai. Un mare numar dintre cei care nu au vrut sa accepte stapanirea romana si-au parasit patria si s-au indreptat spre Britania - Anglia de astazi - si mai ales spre regiunile dunarene, zona de origine a celtilor. Regiunile erau insa controlate de mai multe decenii de germani si mai ales de marcomani. Dupa ce cuceririle romanilor au ajuns pana la Dunare (17-15 i.Hr.) si dupa victoria lui Drusus (9 i.Hr.) impotriva marcomanilor, acestia s-au retras in Boemia sub conducerea regelui lor Marbod. Capitala regatului care a creat atat de multe neplaceri romanilor - regasita la Hradiste, in apropiere de Praga - a oferit imaginea surprinzatoare a unei civilizatii mixte, germano-celtice. Aici si-au gasit refugiu nu numai celtii veniti de pe Dunarea superioara, ci si cei veniti din Galia, fie in mod indirect dupa o oprire in zonele dunarene, fie direct. In cadrul civilizatiei lor se pot intalni elemente caracteristice celei de-a treia faze La Tène din Galia, modul de raspandire fiind demonstrat intre altele de fibula de tip "Nauheim". Piesa este foarte intalnita in Galia si in Germania si, initial, s-a considerat ca ar fi de origine "nordica'. Ulterior insa, s-a descoperit ca tipul era originar din sudul Galiei de unde inainte de cucerire s-a raspandit in Galia, iar apoi in Germania.

Relatiile dintre celti si germani sunt vechi si adesea prietenesti, iar in perioada despre care vorbim ele par sa fie foarte stranse, influentele celtice ajungand pana la gotii de pe Vistula, unde insotitorul si fidelul unei capetenii militare purta numele de siponeis, un derivat din celticul sepanios. Din limba galica provin si cuvintele care insemnau servitor (ambaktos in limba galica, andbaht in gotica, ambaht in germana veche, vossos in celtica, vassallus la franci), prizonier (gisal), putere si guvemare (rig in celtica, reiks in gotica, rihhi, Reich in germana veche) si chiar caracterele scrise ale germanilor (rune, in celtica "secret'). O importanta aparte au si numele de persoane ca cele de Caturix ("conducator al razboiului') si Teutorix ("capetenia poporului') pe care le intalnim la germani sub forma de Hadurich, Hadéric si Theuderich (Theodoric, "Thierry', in germana Dietrich). Cel din urma nume va fi cel al regilor franci.

Fenomenul explica atat lipsa revoltelor ulterioare din Galia cat si progresul rapid al romanizarii, motivul determinandu-ne sa nu trecem sub tacere ultimul val al influentelor provenite din lumea celtica, lume a carei limba s-a pierdut incetul cu incetul pe continent. Cei care au preferat Europa nordica, semibarbara, impreuna cu civilizatia ei de fier si de lemn, au fost de acum inainte separati de cei care au ales Europa romana si civilizatia urbana a pietrei taiate.

Totusi, ar fi o greseala sa ne inchipuirn ca dupa cucerire au avut loc schimbari rapide in modul de viata din Galia. Greseala le apartine in special celor care contopesc intr-o singura "Galie' doua spatii initial distincte. Tocmai de aceea se va putea observa mai tarziu importanta unirii lor, a Galiei romanizate de la 120 i.Hr. si a Galiei "pletoase' cucerite de curand.

Trei au fost factorii ce au favorizat in "Narbonensis' o evolutie rapida, pe fondul structurilor romane deja existente. Primul il constituie recompensa acordata de Cezar, de succesorii sai si de Statul roman celor care le-au fost fideli in timpul luptelor din Galia si in momentele critice de mai tarziu. Al doilea este tot rezultatul unui fel de recompensa, stabilirea veteranilor - adica a cetatenilor romani - in noile colonii. Al treilea este siguranta profitului promis locuitorilor Provinciei si mai ales negustorilor ce se stabileau sau se gaseau deja acolo. Galia supusa de curand de romani reprezenta pentru ei o mare piata de desfacere.

Pentru a te putea bucura din plin de avantaje, trebuia sa fi stiut insa de ce parte sa fii in timpul razboiului civil. Marsilia, care era mai mult decat un simplu oras si reprezenta autoritatea greceasca in regiune, a avut o atitudine favorabila lui Pompei, implicandu-se chiar si in conflict. In 49 i.Hr., Cezar a pornit cu razboi impotriva sa si dupa un asediu dificil i-a retras toate privilegiile politice si economice. Bineinteles, negustorii romani care veneau din Italia nu s-au plans din cauza loviturii primite de concurenta greceasca. Totusi, orasul phoceean si-a revenit din punct de vedere economic - dar fara a-si mai recupera vreodata si rolul polidc - si a controlat in continuare delta Ronului.

Pentru a ne face o idee despre gradul de dezvoltare al provinciei Narbonensis este suficient sa evocam cateva nume. Veteranii din legiunea a VI-a au fost instalati in anul 48 la Arles, cei din a VII-a la Béziers (regiune ce va fi numita mai tarziu "Septimania'), iar cei din legiunea a X-a in 46 la Narbonna. In anii urmatori alti veterani romani s-au stabilit in noua colonie romana de la Valentia - care a transformat oppidum-ul Segoveluauni in orasul Valence - dar si in Vienne sau Orange unde in anul 35 sunt stabiliti veteranii legiunii a II-a. Toate capitalele popoarelor ramase fidele au fost incluse in categoria de orase de drept latin: Avignon, Cavaillon, Carpentras, Apt, Antibes, Toulouse, Carcassonne, Castel-Roussillon. Augustus a intemeiat la Frejus o colonie pentru veteranii legiunii a VIII-a si pentru marinarii din flota lui Antoniu invinsa la Actium. Alaturi de orasele de drept roman au mai fost create si altele de drept latin: Nimes, Vienne, Alba, Riez. Orasul de drept latin Aix-en-Provence a fost transfonnat apoi in oras de drept roman. Nimes si Vienne, orase in care au fost stabiliti veterani din trupele auxiliare (auxiliae), adica trupe neromane, au fost onorate prin construirea unor ziduri marete.

Cresterea demografica a stimulat economia, iar din punctul de vedere al densitatii populatiei, Provincia era pe acelasi loc cu Italia, cu mult inaintea Galiei pletoase, ea insasi mult mai populata decat alte regiuni din Europa. Cartierele negustorilor - canabenses, mai intai "locuri de depozitare' si apoi "zone comerciale' - au imbogatit peste tot orasele. Din ce in ce mai multi, bogatii isi construiau case din ce in ce mai opulente, iar cladirile publice si templele sunt concepute intr-un mod asemanator. Acum apar si primele retele urbane complet dezvoltate din istoria Hexagonului: Vaison-la-Romaine, Glanum (in apropiere de Saint-Remy-de-Provence) si Nimes reprezinta marturii de prim rang. Chiar si in Alpii maririmi si cottieni, pe care Augustus i-a supus in intregime abia in anii 14-7 i.Hr. - victorie comemorata prin trofeul Alpilor de la La Turbie - capitalele au fost transformate imediat in orase romane: Cemenelum, Cimiez, capitala Alpilor maritimi si apoi cu Susa, capitala Alpilor cottieni, al caror nume deriva de la cel al regelui Cottius care s-a supus romanilor.

Demn de remarcat este faptul ca centrele popoarelor celtice-ibero-celtice si liguro-celtice - ridicate la statutul de colonii de drept latin au depasit repede unele colonii, mult mai vechi, ce beneficiau de dreptul municipal roman. Narbonna, Aix, Orange si Arles ocupau intre 70 si 80 ha, zidurile lor avand o lungime intre 3 si 4 km, Toulouse atingea 90 ha, iar incinta masura mai mult de 4 km, la Vienne si la Nimes insa zidurile aveau o lungime de 6-7 km si cuprindeau o suprafata de 200 ha. Inainte de a se indrepta masiv catre Galia pletoasa, unde mult timp nu a existat ceva asemanator, specialistii - italieni sau autohtoni - ai urbanismului roman si ai constructiilor in piatra taiata si marmura au avut decenii intregi de lucru in aceasta provincie infloritoare devenita mai tarziu "Provence' si Languedoc.

In prima jumatate de secol de dominatie romana in Galia pletoasa, nu exista urme importante de activitate urbana. Viata de toate zilele continua vechile obiceiuri celtice. Diferenta dintre cele "doua Galii' ale Hexagonului a fost mare inca de la inceputul operatiunilor conduse de Cezar; in mod paradoxal, la inceputul perioadei romane ea devine si mai mare. Cezar si succesorii sai au dus mai intai o politica de pacificare si au evitat sa deranjeze in vreun fel obisnuintele, dorind in acelasi tirnp sa aiba de unde sa-si recruteze armatele. Ei nu s-au grabit sa raspandeasca repede si cu mari cheltuieli avantajele si confortul civilizatiei mediteraneene si romane. Intr-un ritm lent, romanizarea a fost inceputa de aristocratie si de ceilalti celti, intorsi acasa dupa ce servisera in armata sau in administratia romana.

Galia era o provincie cucerita si supusa unui regim de ocupatie, administratia romana fiind reprezentata aproape in exclusivitate de armata; in anul 44 i.Hr. mai stationau inca 5 legiuni. Beneficiind de statutul de provincie din timpul lui Cezar, in anul 49 i.Hr. ea a fost obligata sa plateasca un tribut - destul de moderat - de 40.000.000 de sesterti. Neamurile au fost "impartite' in trei categorii, in functie de atitudinea avuta fata de Roma dupa prima cucerire din 58-57 i.Hr. Singura categorie care a trebuit sa plateasca tribut a fost ultima, cea a dusmanilor infranti.

In acelasi an, Cezar a incredintat Galia romana si pe cea cucerita invingatorului flotei massaliote, Decimus Brutus. In anii 45-44 Narbonensis impreuna cu Hispania Citerior (Catalonia) au fost incredintate lui Aemilius Lepidus, Belgica lui Hirtius- continuatorul memoriilor lui Cezar - iar Celtica lui C. Munatius Plancus care in 43 i.Hr. a intemeiat, la frontiera provinciei Narbonensis, orasul Lyon, Lugdunum. Detaliile subliniaza ezitarile initiale, dar si aparitia in Galia cucerita a unor mari subdiviziuni, care au devenit apoi importante. Narbonensis a fost mai intai unita cu Galia cea pletoasa, dar Augustus a unit-o cu Italia si in cele din urma ea a ramas despartita de Galia cucerita.

Acesta a fost rezultatul unei mari reorganizari administrative realizate de Augustus intre 27 si 16 i.Hr., cand au fost stabilite definitiv atat limitele teritoriale, cat si impartirea sarcinilor fiscale.  Narbonensis a fost supusa autoritatii Senatului, iar cele Tres Galliae (Aquitania, Celtica, Belgica) - astfel s-a ajuns la denumirea clasica de "Cele trei Galii' sau doar "Galiile' - au fost altfel delimitate decat cele din Galia lui Cezar. Cu exceptia tarii turoni-lor, Touraine, toate teritoriile de la sud de Loara au fost incorporate in Aquitania. Aquitania romana cu capitala la Burdigala (Bordeaux) a fost o regiune mixta - celto-iberica, dar cu o majoritate celtica - deschisa influentelor venite din Narbonensis, provincie de care era legata si prin profilul sau climateric si geografic. Daca privim dintr-o perspectiva mai larga, observam ca fiecare element a avut importanta sa aparte pentru dezvoltarea sudului, proces care l-a indepartat din ce in ce mai mult de Galia septentrionala. Belgica a fost marita in detrimentul provinciei Celtica. Toate neamurile din rasarit si centrele lor de la Trier, Metz, Toul, Langres si Besançon -deci atat sequanii cat si helvetii - au fost incluse intr-o Belgica hipertrofiata, o provincie care trebuia sa devina un fel de "Hinterland' pentru frontiera renana impotriva germanilor.

Traseul frontierelor nu mai lasa pentru Ceitica decat un culoar care mergea de la Lyon catre varful peninsulei bretone, si trecea prin tara heduilor (Bibracte), a senonilor (Sens) si prin cele aflate intre Canalul Manecii si Loara. Se poate observa faptul ca toate cele trei provincii se intalneau in apropierea Lyonului, orasul ce va deveni capitala comuna a celor trei Galii. Acolo s-a instalat si Agrippa, ginerele lui Augustus, atunci cand a dorit sa organizeze Occidentul. El dispunea de o harta foarte precisa care cuprindea 64 de popoare sau "cetati' din Galia, toate regasite la Tacit si in harta mai tarzie a lui Ptolemeu, fiecare dintre ei avand cunostinta de harta lui Agrippa.

Pornind de la cerinte de ordin militar si politic, el a reusit sa creeze un sistem rutier de care a beneficiat nu numai Galia, ci si intregul Imperiu. Drumurile, cu o importanta aparte pentru evolutia romanizarii in cele Trei Galii, erau in mod surprinzator lipsite de o axa est-vest care sa deserveasca nevoile coastei atlantice, un drum de la Lyon la Saintes. Drumurile din sud si sistemul rutier mediteranean au ramas pentru romani o axa principala. Legatura cu nordul se facea prin Arles spre Valence, Vienne si Lyon, catre Chalon-sur-Saône, Langres, Toul si Trier, ajungandu-se in cele din urma la Koln, acolo unde insusi Agrippa a fondat Colonia Ubiorum. Una dintre ramificatiile drumului se desprindea la Chalon si mergea catre nord-vest prin Autun, Sens si Reims, pana la Portus Itius (Boulogne-sur-Mer), de unde te puteai imbarca spre Britania. Lyon nu a fost doar raspantia de drumuri a Galiei, ci a devenit si cartierul general al comandantilor, care atat in timpul lui Augustus cat si dupa el au dirijat operatiunile in vederea cuceririi Germaniei: Drusus, Tiberius si Germanicus. Fiul lui Tiberius, Claudius, s-a nascut la Lyon, detaliu ce va avea o anumita importanta pentru Galia.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

In anul 12 i.Hr., in prezenta reprezentantilor veniti din saizeci de orase galice, Drusus a inaugurat la Condate - ceea ce in celtica inseamna "confluenta', in acest caz confluenta dintre Ron si Saône -, sanctuarul federal al celor Trei Galii, unde de atunci, in fiecare an, in prima zi a lunii august, s-au intalnit trimisii neamurilor si au celebrat cultul Romei si al imparatului. Subliniem puterea si amploarea ideii imperiale, cult care, din punct de vedere politic si spiritual, a asigurat atat unitatea neamurilor galice intre ele cat si legatura lor cu Imperiul. A fost un mare succes si, treptat, peste tot s-au organizat culte locale dedicate Romei si imparatului. Astfel, individualitatea si existenta politica a fiecarui popor s-au exprimat indeosebi prin acest cult respectat de fiecare ca semn al loialitatii sale politice.

Din acel moment, monumente grandioase - teatre, amfiteatre, odeoane, circuri, temple - au conferit noii capitale a Galiilor o stralucire demna de gloria Imperiului si de mandria regasita a galilor. Lyonul a devenit un model al capitalelor neamurilor din cele Trei Galii. Abia atunci a inceput urbanismul cu adevarat roman al oraselor, un urbanism cu caracter oficial si intr-o anumita masura artificial. Dupa modelul Romei, in jurul forum-ului s-a organizat viata sociala, agrementata de jocurile din amfiteatre si de termele deservite adesea de apeducte cu o constructie impresionanta. Lyonul a beneficiat in final de cca 80.000 m³ de apa pe zi, adusi in oras din Masivul Central prin intermediul a patru apeducte, dintre care unul avea o lungime de 75 km. In timp ce legiunile erau masate pe Rin, fiind destinate viitoarei provincii Germania, in Lyon stationa doar o cohorta urbana, singura trupa romana din cele Trei Galii, provincii considerate de acum pacificate.

Atunci cand Augustus, Agrippa si Drusus au creat baza pe care s-au dezvoltat mai tarziu cele Trei Galii, ideea extinderii cuceririlor pana la Elba exista deja. Sanctuarul dedicat Romei si imparatului se afla in viitorul Koln - oppidum Ubiorum, devenit in 50 d.Hr. Colonia Agrippinensis - oras gandit se pare sa joace un rol asemanator cu cel pe care il avea Lyonul in Galii. Infrangerea umilitoare a unei legiuni in fata sicambrilor veniti de pe malul drept al Rinului (in 17 sau 16 i.Hr.) a declansat sau a grabit desfasurarea campaniilor conduse de Drusus. El a patruns pe pamanturile germanilor si le-a ocupat mai intai pana la Ems, apoi pana la Weser si in cele din urma pana la Elba. Principalele baze de atac se aflau la confluentele dintre Rin si Main, la Mogontium (Mainz), si dintre Rin si Lippe, la Castra Vetera (Xanten). Asa cum s-a intamplat si in cazul Galiei, in momentul crearii oficiale - in anul 5 i.Hr. cand Tiberius i-a succedat lui Drusus - "noua provincie sub ocupatie' parea sa fie pacificata.

Evenimentele au o legatura directa cu istoria Galiei, ele fiind luate in calcul in timpul lui Augustus, in momentul conceperii noii organizari administrative. Structurile din estul Galiei nu sunt decat imaginea a ceea ce a mai ramas din organizarea Germaniei dupa esecul initiativelor romane. In anul 9 d.Hr. o revolta a germanilor condusa de un fost ofiter al garzii imperiale, Arminius, a nimicit cele trei legiuni ale lui Varus in Saltus Teutoburgiensis, o padure inca neidentificata. Trupele romane de elita si cei mai buni conducatori erau ocupati cu inabusirea altor rebeliuni din provinciile ilirice. Dupa mai multe campanii indelungate conduse de Germanicus, in anul 16 d.Hr. Tiberius s-a hotarat sa nu mai continue incercarile de supunere a Germaniei. Rechemarea lui Germanicus, print imperial deosebit de popular, si apoi moartea sa (19 d.Hr.) in Orient - considerata suspecta - au tulburat climatul politic in randul legiunilor renane si in general in Galia.

In aceasta situatie, cand sperantele militare si economice legate de pacificarea Germaniei erau spulberate, o masura fiscala impusa de Tiberius a fost picatura ce a dus la declansarea primei revolte serioase din Galia. Imparatul a marit cuantumul tributului si a abolit privilegiile popoarelor "federate' si "libere si scutite de impozite'. Miscarile turonilor, trevirilor, sequanilor si mai ales cele ale heduilor - foarte afectari de masuri - au fost repede inabusite de legiunile de pe Rin. Cauzele precise ale revoltei - mult timp insuficient cercetata de istorici -, cercul restrans al participantilor si ecoul slab avut chiar si in orasele direct implicate exclud interpretarea acestei rascoale - despre care la Roma circulau cele mai ciudate zvonuri - ca o ridicare "nationala' a celtilor din Galia. Fara a avea nici o legatura cu o ostilitate impotriva "romanilor' sau a Imperiului, deteriorarea atmosferei generale din provincie este in schimb incontestabila si a afectat rolul si pozitia Galiei. Dupa ce a jefuit aurul sanctuarelor celtice, Cezar s-a multumit apoi doar cu un tribut modest si le-a oferit apoi chiar si ocazia de a obtine prazi bogate in urma razboiului civil; timpurile lui erau insa demult trecute!

Devenind stipendiaria, fiecare civitas a galilor a fost obligata sa plateasca tribut; singurele care se bucurau de o situatie privilegiata erau coloniile romane. In cele Trei Galii, spre deosebire de Narbonensis si mai ales de Spania si Africa, numarul lor ramasese destul de redus. In prima parte a Imperiului, Galiile nu au fost provincii privilegiate, ele fiind chiar lipsite de importanta. Pozitia ocupata de Galia, ca una dintre cele mai bogate si mai "stabile' regiuni ale Occidentului roman, a fost doar rezultatul propriei sale vitalitati si al evolutiei favorizate de Pacea romana. Afirmatia este sustinuta si de interesul militar avut de Roma pentru regiunile din nord, fapt subliniat si de legatura directa dintre Italia si Rin. Vaile Ronului si Saônei impreuna cu drumurile prin pasurile alpine - intre Martigny la nord si Aosta la sud s-a dezvoltat drumul prin pasul Grand Saint-Bernard - au fost mai mult un mijloc decat un scop in sine.

Institutionalizarea stationarii a cate 4 legiuni pe Rinul inferior si pe cel superior, prin crearea catre 86 a doua Germanii, a legat practic regiunile puternic romanizate de aici cu Roma si cu Italia, fara a fi nevoie de aportul Galiilor. Germania inferioara cu capitala la Köln nu era de fapt decat o fasie subtire de pamant la granita provinciei Belgica. Germania superioara cu capitala la Mainz si cu o fortificatie foarte importanta la Argentorate (Strasbourg) avea in schimb o intindere destul de mare. Ea cuprindea o parte din Belgica, adica teritoriile sequanilor, helvetilor, si chiar pe cele ale lingonilor impreuna cu podisul Langres. Apararea a fost foarte bine organizata, iar din perspectiva protectiei Occidentului, pozitia Galiei a fost luata in consideratie mult mai tarziu.

Ca urmare, Galia a devenit doar treptat una din regiunile vitale ale Imperiului. Cucerirea Britaniei (incepand din 44) in timpul imparatului Claudius a facut ca dupa Narbonensis si cele doua Germanii sa creasca si rolul provinciei Belgica. Aceasta cucerire, care ii viza initial doar pe belgii din insula, a fost de mai multe ori luata in calcul, atat de Augustus, cat si de Caligula. Realizarea sa partiala, continuarea luptelor - mai ales in nord - pana in 119 si dezvoltarea noii provincii Britannia au facut sa sporeasca si importanta nordului Galiei. Principalul port, atat pentru marina romana, cat si pentru comert, a fost Boulogne, dar de situatia favorabila creata au profitat si altele, cum au fost Iuliobona (Lillebonne) si, putin mai tarziu, Rotomagus (Rouen). Cel mai important drum ce lega Italia cu noua provincie era cel care de la Rin traversa cele mai bogate regiuni agricole si ajungea apoi la Boulogne. De noua situatie au profitat si alte drumuri care traversau Galia pentru a ajunge la Canalul Manecii. Tot de atunci dateaza si dezvoltarea navigatiei pe Sena - mai ales in jurul Parisului - fluviu ce a profitat alaturi de Rin si Meuse de includerea Insulelor Britanice in cadrul marii piete a Imperiului. Sapaturile arheologice confirma faptul ca in Belgica avantul economic datea in special din aceasta perioada.

Domnia lui Claudius (41-54) a fost o etapa importan in procesul de integrare si de romanizare a Galiilor. Imparatul era nascut la Lyon in 10 i.Hr., motiv pentru care a primit cu mare atentie plangerile oraselor galice si in special pe cele ale cetatenilor romani din cele Trei Galii. Desi Claudius a ridicat mai mult orase la rangul de colonie: Speyer, Avenches, Besançon, Langres, Thérouanne, numarul oraselor romane din provincie era mic, iar cetatenii romani se gaseau intr-o situatie surprinzatoare. Personaje importante, de origine galica sau romana, ei nu puteau avea efectiv un rol politic acolo unde traiau. Claudius s-a angajat sa obtina pentru ei dreptul de a fi alesi in Senatul roman, dar a avut de infruntat o opozitie foarte puternica. Seneca si-a batut joc de imparatul care dorea sa umple Senatul de spanioli, africani si de gali, dar noile reguli au fost in cele din urma adoptate. Atat in plan politic, cat si social, ele au adus si o serie de schimbari. Senatorii gali de la Roma au devenit din ce in ce mai numerosi si mai influenti, in timp ce la ei acasa au format o mare aristocratie care a supravietuit in parte si perioadei romane.

Prin intermediul "Tabulei claudiene', o inscriptie solemna pe metal, cunoastem unul din discursurile rostite de imparat in favoarea Galiilor si a galilor: "Atunci cand ii cucerea pe germani, multumita acestor gali, tatal meu, Drusus, a putut avea in spatele sau siguranta pacii garantate de calmul lor.' Mai intai ofensive si apoi defensive, razboaiele impotriva germanilor nu s-ar fi putut desfasura fara loialitatea marii majoritati a galilor, asa cum cucerirea Galiilor ar fi fost imposibila fara loialitatea provinciei Narbonensis.

Toate acestea ne permit sa intelegem mai bine ultima mare revolta, cea din 70, legata de persoana lui Civilis si de cea a lui Iulius Classicus, un print din neamul trevirilor. Batav cu sange princiar, Civilis era prefect al unei cohorte din Germania inferioara. Plin de ura, dupa ce fusese tratat necorespunzator de superiori si de catre propriii soldati, el reuseste in 69 sa adune, impotriva Romei, 8 cohorte de batavi si o seama de oameni din neamurile de pe cele 2 maluri ale Rinului inferior. Rebeliunea a apartinut in special germanilor si nu a avut nici o legatura cu presupusa lupta pentru libertate a galilor. Aceste rascoale izbucnite in armata de pe Rin demonstreaza doar nelinistea existenta la nivelul trupelor. Schimbarea completa a atitudinii lui Classicus, conducatorul unei alae a cavaleriei de auxiliari, care mai intai l-a infruntat pe Civilis si apoi i s-a alaturat, nu a fost suficienta pentni a-i face pe gali sa adopte si ei cauza. Din contra chiar, tratatele incheiate de Civilis si Classicus cu neamurile germanice din Germania libera demonstreaza faptul ca Imperiul galic despre care vorbeau ei constituia mai degraba un pericol decat o "eliberare' pentru Galia. In cele din urma, in ciuda unor succese militare, totul a esuat.

La un moment dat, Galia a trebuit sa aleaga intre Imperiul roman, in cadrul caruia importanta sa crescuse, si o initiativa indrazneata germano-galica. In urma unei adunari de la Reims, unde au fost prezenti delegatii din fiecare civitas, alegerea a fost Roma. Neamurile galice mai pastrau inca amintirea neplacuta a revoitei izbucnite printre aquitani, in 68, in timpul imparatului Nero, si condusa de C. Iulius Vindex. Mai adaugam aici si faptul ca relatiile galilor cu armatele romane din Renania nu erau deloc amicale. Ca urmare, nu a existat nici o intelegere intre fortele care, dintr-o cauza sau alta, se opuneau in acel moment mai mult regimului de la Roma decat Romei in sine.

Lunga perioada de pace, cunoscuta de Galia pana catre sfarsitul sec. al II-lea d.Hr., a definirivat procesul de romanizare, devenit atunci ireversibil. Pacea a adus cu sine si bunastarea claselor superioare si de mijloc, favorizand in acelasi timp si cresterea populatiei. Una dintre consecintele romanizarii a fost raspandirea si generalizarea scrierii, limba folosita fiind latina pe care contactul cu autoritatile a impus-o din primele ore de ocupatie.

In ciuda unei anumite intransigente, administratia romana era capabila sa accepte unele adaptari la obiceiurile galice. Asa s-a intamplat si in cazul denumirilor de regiuni si de orase, cele romane de la inceputul pedoadei de dominatie cedand in cele din urma in fata numelor de popoare. Astfel Augustodurum a fost inlocuit cu Bayeux de la baiocassi, Iuliomagus cu Angers de la andecavi, Augustobona cu Troyes de la tricassi. Adoptarea progresiva a denumirilor poate fi urmarita prin intermediul stalpilor miliari pe care erau inscrise numele. Demn de remarcat este si faptul ca milele romane au fost inlocuite treptat de "leghea' galica. Introdusa in Aquitania si Celtica in timpul lui Traian, in anul 200, leghea de cca 2,2 km era folosita in cele Trei Galii si in Germanii, fiind intalnita si pe hartile Imperiului.

Modul de impartire a diviziunilor administrative a avut la randul sau mai multe consecinte in decursul evolutiei acestor regiuni. Exemplul Aquitaniei este relevant. Termenul de Aquitania desemna initial teritoriul dintre Pirinei si Garonne, iar dupa reforma lui Augustus, acelasi termen a desemnat teritoriul dintre Pirinei si Loara. In sec. al II-lea si al III-lea, noua triburi stabilite intre Garonne si Pirinei s-au separat de Aquitania si au format o noua provincie, recunoscuta oficial sub numele de Novempopuli - "tara celor noua popoare' - nume pastrat si atunci cand numarul popoarelor a crescut. Rezultatul a fost ca regiunea aquitani-lor, cei care au dat numele provinciei, s-a numit mai intai Novempopuli, iar apoi - dupa numele bascilor - Vasconia, in timp ce regiunea locuita de popoarele celtice a purtat numele de Aquitania. In cadrul creat de administratia romana, acolo s-a nascut un sentiment regional coerent si foarte putemic. De altfel, apartenenta la lumea si la cultura romana a fost unul dintre mocivele de mandrie regionala si chiar "nationala' a "aquitanilor'.

Impartirea Galiei intr-o parte sudica si una nordica a fost pregatita incetul cu incetul, cu mult inainte de crearea regatelor france si vizigote din sec. al V-lea. In timpul domniei imparatului Tiberius, inainte de anul 20, Aquitania si Narbonensis au fost reunite pentru prima data sub conducerea unui singur procurator. Celtica - de acum inainte vom vorbi de Lugdunensis - si Belgica aveau o frontiera militara impotriva Germaniei si au fost reunite sub conducerea unui alt procurator cu sediul la Trier. Ca urmare, Belgica si cele doua Germanii raman unite din punct de vedere administrativ, in timp ce situatia provinciei Lugdunensis a ramas mai putin clara. Oricum insa, reforma administrativa a lui Diocletian, confirmata apoi si de Constantin cel Mare, a statornicit impartirea Galiei intre nord si sud. Sudul a avut capitala la Vienne, iar nordul la Trier.

Regiunea cea mai sudica a vechii Galii pletoase, acolo unde alaturi de podgorii s-au raspandit si alte semne ale unei vieti sociale si climaterice apropiate de mediul mediteranean, a fost cea mai expusa influentelor directe venite din Narboneiuis, provincie care de mult timp devenise mai mult romana decat galica. Din acest motiv, limba latina vorbita aici, intr-un continuu contact cu cea din nordul Italiei si al Spaniei, a cunoscut o evolutie diferita de cea vorbita in partile septentrionale ale Galiei. Inca din epoca timpurie, inainte ca implantarea in zona a barbarilor sa vina si sa accentueze nuantele, caracteristicile viitoarei limbi romanice se deosebeau de cea care se forma mai la nord.

O civilizatie galo-romana: religie, societate, economie

Cunoscuta prin intermediul descoperirilor arheologice, al caror numar se mareste de la an la an, viata in cele Trei Galii in timpul Pacii romane a fost atat de bogata incat aici noi putem doar sa incercam o creionare a sa. O cheie pentru intelegerea mai corecta a societatii de la sfarsitul sec. I si din sec. al II-lea ne este oferita de cultele practicate in acea perioada. Viata religioasa din Galia romana nu are un caracter strict galic si nici unul strict roman, ea este dovada cea mai clara a simbiozei unei societati si civilizatii cu adevarat galo-romane. Daca am vorbi despre "rezistenta' cultelor galice in fata religiei romane am face o greseala. Zeii celtilor nu au fost niciodata atacati, iar cultul lor nu a fost niciodata impiedicat de romani. Cultelor proprii popoarelor galice romanii le-au adaugat, ca peste tot in Imperiu, pe cele ale zeilor lor, al imparatilor si al Romei. In ansamblu, actiunea a avut un ecou favorabil.

Recunoasterea reciproca si chiar contopirea divinitatilor a permis dezvoltarea unor culte locale foarte bogate, impartasite de cele doua comunitati ce tindeau spre simbioza regionala, realizata la inceputul sec. al III-lea prin generalizarea cetateniei romane. Nu uitam nici rolul hotarator jucat de popoarele celtice care, mai intai in Narbonensis si apoi in Galia inca libera, au incheiat tratate de alianta cu romanii. Unul din principiile tratatelor era recunoasterea reciproca a zeilor, acestia fiind luati ca garanti ai intelegerilor. Neamuri cum au fost lingonii si remii nu au fost niciodata invinse de romani din cauza ca ele nu le-au fost niciodata potrivnice. Ca urmare, romanii nu au incetat niciodata sa recunoasca divinitatile lor galice. Incercarea de a vedea o lupta nationala este anacronica - dupa criteriile modeme, nici celtii si nici romanii nu formau o natiune - iar folosirea unor termeni nepotriviti ca cei de "rezistenta' si "colaboratori' ne impiedica sa intelegem cum au evoluat lucrurile in timp. Daca ar fi existat vreodata o ostilitate generala si o osandire a memoriei invinsilor, atunci si toate urmele zeilor dusmanilor ar fi fost sterse. In Galia insa, are loc un fenomen contrar. Galii au incercat sa asimileze divinitatile celtice cu cele romane, iar romanii stabiliti in Galia au incercat sa identifice zeii lor cu cei ai galilor.

Galo-romanii au creat dupa modele romane o multime de imagini sculptate, caracterul lor galic putandu-se recunoaste insa foarte bine. Ei au construit sanctuare de piatra: mici fana in zona rurala, dar si temple mai importante ce demonstrau trasaturile originale ale unei arhitecturi sacre diferite de cea a monumentelor romane. Cateva exemple sunt turnul Vésone din Périgueux si templul lui Ianus din apropiere de Autun, deosebite in mod clar de o constructie de factura romana cum ar fi asa-numita Casa rectangulara de la Nimes (Maison carrée). Cel mai natural au supravietuit divinitatile izvoarelor si in special cele ale izvoarelor termale ale caror calitati curative erau atat de apreciate. Se cunoaste forta de expresie a statuetelor de lemn descoperite in 1963 la izvoarele Senei, fiecare dintre ele fiind un ex-voto al pelerinilor din sec. I. Ele sunt si dovada continuitatii locurilor de cult, fapt intalnit si in cazul capitalei heduilor. Aici, fostul oppidum de la Bibracte (muntele Beuvray) a fost mutat in campie, iar locuitorii noii asezari, Augustodunum (Autun) au continuat sa celebreze cea mai mare sarbatoare religioasa a lor fara sa ii schimbe ziua sau locul, adica pe muntele Beuvray. Deveniti crestini, sarbatorirea zilei Sfantului Martin se va desfasura in acelasi loc si tot in prima miercuri din luna mai.

Forta cu care au patruns in Galia noile forme de viata - dar si noile placeri - venite din lumea romana se poate observa cel mai bine in apropierea sanctuarelor si a locurilor de pelerinaj, acolo unde, pentru gazduirea unor spectacole iubite de popor, existau spatii special amenajate: teatre, circuri pentru cursele de cai, amfiteatre si mai ales o forma mixta, tipica Galiei, teatrul-amfiteatru intalnit si la Paris. Distributia lor geografica este ilustrativa, ele fiind caracteristice pentru cele Trei Galii; desi numarul locurilor ramane mare, in Narbonensis ele nu se mai afla in vecinatatea lacasurilor de cult. Acest gen de monumente poate fi intalnit atat in zonele rurale, cat si in orase, dar s-a observat ca exista trei zone unde densitatea lor este considerabil mai mare: Limousin-Saintonge-Poitou; valea Loarei, din regiunea Gatinais, de-a lungul fluviului pana la varsare; regiunea Marnei inferioare, a raului Oise si a Senei inferioare, adica de la Meaux si Lillebonne pana la Evreux si Lisieux.

Jocurile romane - luptele de gladiatori si cursele de cai, dar si pantomimele, jongleriile si dansurile - ii inveseleau pe oameni, nu numai in orase, ci peste tot unde un trib profitase de existenta unui lacas de cult sau a unui vad comercial pentru a crea un astfel de loc de intalnire. In marile centre insa, edificiile erau mult mai impresionante. In Narbonensis ele puteau cuprinde 26.000 de spectatori la Arles si 24.000 la Nimes, iar Lyon si Vienne erau singurele orase care aveau un odeon, adica un teatru acoperit, unde se putea canta si declama. In cele Trei Galii, in teatrul din Autun se puteau strange 33.000 de spectatori, iar Parisul avea si el o inzestrare completa in acest sens. Teatrul dintr-un vicus galo-roman de la Vieux-Poitiers - la fel ca multe altele - avea locuri pentru 10.000 de spectatori. Lumea rurala si cea urbana nu sunt deloc straine una de alta, iar Pacea romana cu relatiile sale economice intense a inlesnit deschiderea lor si crearea unor cai de comunicatie intre ele.

Legaturile dintre cele doua lumi sunt asigurate de sanctuarele rurale, dar si de vici, centre locale ce dominau adesea o zona restransa, adica un pagus, asa cum capitala unei civitas domina un neam intreg. Gabriel Fournier a unnarit evolutia unor vici din Auvergne, pana in epoca franca si chiar mai tarziu. Acolo, ca si in alte parti, regasim deja cadrul geografiei umane de mai tarziu, reteaua de cetati si vici, impreuna cu cea a drumurilor de legatura, ramanand neschimbata de-a lungul secolelor care au urmat. In perioada Imperiului Tarziu sau dupa venirea francilor, cate un vicus a mai fost transfonnat din loc in loc in castrum - mic oras fortificat - altele fiind atunci intemeiate. Peisajul urban al Frantei, aspectul sau armonios, cu distante medii intre orase de cca 60 de km, era deja desenat in intregime. Nu s-a subliniat suficient importanta avuta de centrele regionale si locale - cele care dateaza din timpul Pacii romane - in punerea in valoare a Galiei. Ele nu au disparut imediat dupa aceea, asa cum ne-ar putea face sa credem ruinele ce atrag atentia observatorului si pentru aparitia carora nu a fost intotdeauna nevoie de o invazie.

Retelei de centre regionale si sub-regionale ii corespunde si o dezvoltare aparte a arhitecturii constructiilor din piatra, care vor schimba aspectul exterior al celor Trei Galii. Nici aici nu trebuie facuta o disociere intre urban si rural: proprietarii villae-lor, in acelasi timp resedinte rustice si exploatari rurale, au si case la oras. Atat la tara cat si in orase regasim in mod uniform confortul roman si, impreuna cu piatra taiata, acelasi stil arhitectonic. Impresia generala lasata de lumea galo-romana este ca urmare cea a unei mari uniformitati. Am putea spune chiar ca trasatura este caracteristica pentru intreaga lume romana; normalitatea existenta acum si modul de viata "international' nu vor mai fi intalnite inainte de sec. XX.

Totul nu se reduce insa la un dualism sau doar la simbioza a doua civilizatii, cea galica si cea romana. Unele din principalele moduri de manifestare ale celei din urma sunt de fapt imitatii sau adaptari preluate din civilizatia greaca. Podgoriile italiene s-au dezvoltat dupa modelul grec si in concurenta cu cele grecesti, acelasi fiind si raportul dintre podgoriile din Galia si cele romane. La fel se poate spune si despre "civilizatia apei': cateva sute de mii de oameni se preocupau in fiecare zi de izvoare, apeducte, sifoane de plumb, rezervoare, fantani publice si particulare, de reteaua de distributie a apei in orase si catre terme, o parte dintre ei oferind servicii in cadrul termelor. Romanii au preluat insa arta imbaierii si tot rafinamentul ei de la greci. Laudand instalatiile romane, Frontinus nu are dreptate atunci cand ia in deradere operele de arta, frumoase, dar nefolositoare ale grecilor: modelul preluat de romani a fost cel elenistic, cel de la Pergam de exemplu.

Evolutia tehnicii, comertul cu grecii si cu Orientul, sclavii care asemeni soldatilor proveneau din toate regiunile Imperiului, totul este imaginea unei lumi multinationale pe cale de a se schimba. Imperiul roman si o data cu el religia si modul de a gandi au devenit din ce in ce mai putin "romane'. Galia nu a fost nici ea ocolita de schimbare: una din principalele consecinte ale apartenentei sale la Imperiu a fost, alaturi de romanizare, si succesul cultelor orientale si printre acestea cel al crestinismului. Ca si la Roma, unele dintre ele - cel al "marii zeite' Cybele - se intalnesc si la Lyon sau la Vienne, unde din sec. I s-au construit un templu si un teatru pentru mistere. Au urmat apoi si alte religii initiatice: cea a zeitei Isis care vine din Egipt, cea a lui Mithra devenit zeul prin excelenta al armatei romane.

Nucleul fidelilor este format din orientali, din oamenii ce locuiau in canabae, asemeni celor din Lyon, pe insula Canabae, unde existau insa si o serie de case luxoase. Cu toate acestea, cea mai mare parte a adeptilor proveneau din randul saracilor, al orientalilor veniti din Orientul elenizat si care purtau adesea nume grecesti asemeni celor intalnite si la primii crestini. Attalos si Blandina despre care a vorbit Eusebius din Cezareea au fost primii martiri crestini din Galia, morti in 177 pe amfiteatrul din Lyon, "Vina' crestinilor este credinta lor absoluta, exclusivismul lor ce condamna toate celelalte culte, inclusiv pe cel al Romei si al imparatului. Intr-o societate intemationala, din punct de vedere religios "permisiva' sau "liberala', nu se mai vazuse niciodata asa ceva. Fara aceasta suprapunere a intemationalismului comertului, a oamenilor care il faceau si a ideilor pe care le vehiculau, schimbarile ce inlantuie epocile una de alta nu ar putea fi intelese, iar despartirea lor s-ar face in mod artificial. In sec. al III-lea, cand ordinea romana s-a prabusit in timpul invaziilor, cand au cazut temple si au ars sanctuare, zeii galo-romani nu au supravietuit socului. Orasele au fost reconstruite, dar nu si templele. Locul lor a fost luat de cultele orientale si mai ales de crestinism, credinte ce se adresau indeosebi sufletului.

Nobilii cavaleri celtici ramasesera undeva in urma, dar descendentii lor erau in continuare acolo. In cazul in care se adaptasera la noua societate, rolul lor in cadrul oraselor a ramas considerabil, iar Imperiul le-a oferit perspecriva unor cariere individuale. Ei nu au mai avut in schimb nici monopolul bogatiei si nici pe cel al puterii politice sau agrare. Cel mai important element al schimbarii sociale este cel al dezvoltarii unei noi clase - noua pentru Galia, dar binecunoscuta romanilor - cea a industriasilor si a negustorilor bogati, oameni de cele mai diverse origini: printre ei putem intalni un roman, armator al transporturilor maritime dintre Lyon si Roma, un sirian din Antiohia fabricant de ceramica la Lyon sau un sticlar cartaginez. La Lyon, ponderea numelor grecesti intre cele cunoscute din inscriptiile din sec. al II-lea este de 22 %.

Institutiile romane ii favorizau pe cei ce se imbogateau prin industrie sau comert; ascensiunea lor sociala nu a cunoscut nici o piedica, iar donatiile pe care le puteau face sanctuarelor, oraselor sau diverselor asociatii le asigurau prestigiul. Fiii lor aveau buni profesori de retorica si puteau face apoi cariere de avocati sau puteau intra in viata politica.

Alaturi de cei cu un succes deosebit, mai existau o multime de negustori si de meseriasi. Ei se organizau in diferite asociatii si corporatii, care puteau dobandi o pozitie importanta nu numai in meseria pe care o coordonau in cadrul orasului sau al regiunii, ci si in viata comunala. Termele de la Paris - numite "de la Cluny' din cauza viitorului spital al abatiei Cluny - sunt printre cele mai mari si cele mai fastuoase; fara indoiala, ele au fost finantate de comunitatea armatorilor de pe Sena, asa-numitii nautae din Paris.

Ne aflam din nou in fata unui fenomen care nu va mai disparea din viata Galiei si a Frantei. Membrii acestor collegia se intalneau cu ocazia ospetelor, a sacrificiilor religioase sau chiar pentru unele activitati politice - atunci ele se numeau sodalitates, factiones, coniurationes, iar "conjuratiile' erau persecutate atat la Roma cat si in alte parti. Organizatiile de acest gen au fost la originea asa-numitelor "collèges' din sec. al VI-lea si al IX-lea, cunoscute mai tarziu sub denumirea germanica de "ghilde'.

Ne putem imagina, deci, vitalitatea economica a unei regiuni care, atat timp cat a durat pacea, a avut la dispozitie o piata imensa. Negustorii straini si gali au reusit foarte de timpuriu sa vanda produsele Galiei in lumea barbara si in Italia. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al ceramicii din campia Graufesenque, pe malul drept al Tamului, unde mai mult de 2 secole s-au produs farfurii, boluri si vase din terra sigillata, o ceramica rosie caramizie, decorata cu ajutorul poansoanelor sau prin stampilare (sigillum). Mesterii veniti din Arezzo, orasul unde a fost perfectionata tehnica, au introdus ceramica "sigilata' la Lyon inca din timpul lui Augustus. Centre de productie s-au dezvoltat la Graufesenque, la Montans si la Banassac in Rouergue, la Lezoux in Auvergne, la Gueugnon in teritoriul heduilor, la Rheinzabem (Tabernae) in Palatinat. O lada cu castroane si lampi fabricate la Graufesenque a fost gasita, nedeschisa inca, sub lava de la Pompei.

Sticlaria nu era nici ea mai putin infloritoare. Culoarea sa era indeosebi bleu-verzui, culoare naturala data de oxizii metalici continuti de nisip; daca era amestecata si cu alti oxizi se puteau obtine si unele culori vii, mai ales verde. Din sec. al III-lea, prin purificarea cu bioxid de mangan se putea obtine si o sticla incolora. Industria, ale carei origini par sa fie egiptene, era deosebit de dezvoltata in Galia, o vom intalni si in Imperiul Tarziu, si chiar dupa aceea, cand piesele produse in Mainz si Köln se vor raspandi pana in Scandinavia. Dupa ce a fost experimentata mai intai in Narbonensis si pe valea Ronului, apoi in Normandia, in Picardia, in Argonne si in Thiérache, sticlaria galo-romana a atins cel mai inalt grad calitativ in regiunea Rinului si a Mosellei (Strasbourg, Trier, Köln), favorizata fiind si de prezenta legiunilor-

Existenta unor adevarate industrii este un element important al istoriei economice a Galiei, iar dintre ele mai mentionam activitatea din cariere, indispensabila constructiilor, industria textila, favorizata in nord de productia de in si de cresterea oilor, industria de armament, cu atelierele care apartineau armatei si care asigurau un monopol ce garanta o uniformitate adaptata exigentelor trupei. De altfel, rolul economic al armatei romane nu poate fi subestimat. Departe de a reprezenta doar o piata de desfacere - cu mii de consumatori - ea a contribuit considerabil la transformarea si la dezvoltarea economica a Galiilor. Mare parte dintre constructorii si inginerii din armata au fost cei care au condus, atat la Lyon cat si in restul Imperiului, lucrarile de ridicare a unor monumente publice si astfel armata a fost utila si pe timp de pace. Cand, in sec. al III-lea, un imparat a restabilit niste obiceiuri atat de bune, el a fost asasinat

Alte exporturi proveneau din agricultura. Specialitati deja cunoscute, ca jambonul, aveau asigurat un succes aproape "industrializat'. Productia graului a atins acum un nivel nemaivazut, iar pamanturile erau exploatate acum la o scara mult mai larga si erau lucrate in mod deliberat pentru vanzare si pentru export. In Galia, cat si in intreaga lume romana, s-a introdus un nou sistem agrar.

De 20 de ani, arheologia aeriana a descoperit pe campiile Galiei septentrionale sute, chiar mii de villae rusticae, exploatari agricole de dimensiuni mari sau medii. Instalatiile agricole erau ordonate pe doua axe paralele pe o lungime de mai multe sute de metri si intregul complex era deschis intr-o parte, in timp ce in cealalta parte era inchis de villa urbana a stapanului. Pe latura neagricola, el avea o lungime de cca 60 m. Singur, un astfel de centru de exploatare agricola pucea atinge mai mult de 10 ha si putea sa domine o zona de la 200 la 1000 de ha. Noile descoperiri au actualizat informatiile pe care le aveam: ideea unei Galii septentrionale "acoperite de paduri' si putin expuse romanizarii nu mai poate fi acceptata. "Febra de a construi dupa moda romana', si aceasta in plina campie, demonstreaza o "romanizare consimtita si organizata care a presupus o colaborare stransa, entuziasta si fructuoasa dintre autohtoni si cuceritori' (Roger Agache).

Am vazut cum, din timpul imparatului Claudius, Belgica a profitat de faptul ca a devenit "Hinterland' atat pentru armatele de pe Rin, cat si pentru Britania romana de dincolo de Canalul Manecii; producatorii de cereale si de lana aveau o piata de desfacere sigura pentru marfurile lor. S-a dezvoltat un mod de insamantare relativ unifoirma si chiar rationala. In plus, la remi si la trevi, 3 monumente au confirmat informatia provenita din texte si au demonstrat existenta unor vallus, un fel de seceratoare, adevarate combine ce separau grauntele si le aruncau apoi intr-o lada. Proprietarul era adesea reprezentat printr-un conductor, un fel de fermier care isi asigura de la inceput o cota parte fixa, sau printr-un actor, un fel de administrator ce preda recolta, dar isi retinea mai intai propria parte.

Printre proprietari il intalnim pe imparat cu domeniile sale (res privatae), intalnim romani sau alti straini si, bineinteles, aristocrati celtici numiti de Cezar "cavaleri'. Ei nu numai ca au adoptat stilul de viata roman, dar au si nume romane. Acest lucru il cunoastem gratie unui obicei roman - nascut din necesitatea de a tine socoteala impozitelor - de a denumi pamantul dupa numele primului sau proprietar. In Italia numele era urmat in general de -anus, iar in zonele celtice de -acus, din care, dupa modelul Florus-Floriacus - tinandu-se cont si de diferentele lingvistice regionale - au rezultat nume de locuri ca Fleury (in centru si in N-E), Fleuré (in V), Fleurac sau Floriac (in S), in timp ce din Paulus rezulta Pouilly, Pouillé, Pauliac

Arheologia si toponimia au demonstrat impreuna extinderea sistemnlui agricol roman intalnit din Armoricum pana in Bretania, in Poitou si, bineinteles, in sud. Aici insa putem observa o evolutie mai timpurie a villae-lor, un aspect mai putin planificat si, ca urmare, mai diversificat.

Sistemul roman nu excludea intrebuintarea procedeelor experimentate de gali, ca ingrasarea pamantului cu calcar la hedui si pictoni sau cu marna la belgi si chiar o inventie a trevirilor, alternarea cerealelor de iarna cu cele de primavara, fapt ce anunta aparitia asolamentului trienal in locul celui bienal, singurul cunoscut in sud. Sistemul agricol roman a transformat si a determinat, pentru mult timp, aspectul peisajului rural si modul de a lucra pamantul din Galia. Peste tot unde au putut fi impuse sanctiuni - cum s-a intamplat in primul rand la Marsilia dupa infrangerea din 49 - operatiunile cadastrale au reimpartit pamantul, proprietarii romani si coloniile de veterani bucurandu-se de prioritate. Proprietatea deplina, fara obligatii, era cunoscuta doar in Italia; pamantul cucerit al provinciilor a fost considerat "domeniu public' si a fost dat spre exploatare in schimbul unor taxe.

Principalul instrument al acestei fiscalitati savante a fost cadastrul. In aproape toata Galia de sud, dar si in Belgica, Alsacia, Bretania si Normandia, mai gasim inca unele urme, adesea vizibile pentru arheologia aeriana. Pamantul era impartit in loturi patrate, asa-numitele "centurii'. Unitatea caroiajului era de 200 de iugare, adica de cca 50 ha cuprinse intr-un patrat cu latura de 2400 de picioare sau de 710 metri. Cel care facea masuratoarea (agrimensor) urma un procedeu asemanator cu cel al intemeierii unui oras: trasa mai intai o axa E-V (decumanus) si apoi una N-S (cardo). Forum-ul se afla la intretaierea axelor, iar portile la extremitati. Asa cum prin trasarea unor drumuri regulate paralele cu axele principale ale orasului se formau insulae - zonele construite - la fel si caroiajul pamantului urma cele 2 axe. O centurie putea cuprinde de la l-3 villae. Declararea valorii tuturor proprietatilor era obligatorie si in regiunile unde nu se facusera masuratori, omniprezenta puterii romane facandu-se intotdeauna simtita pe plan fiscal. Aceasta este si una din explicatiile miscarilor de nemultumire ale localnicilor, miscari existente in ciuda unui proces general de imbogatire observabil in timpul Pacii romane.

Baza senioriei rurale a fost mostenita de Galia si de Franta tot de la sistemul roman. Ea a derivat din structurile de punere in valoare a acestor villae rusticae. Din sec. al II-lea i.Hr., intr-o mare parte a Italiei si a Siciliei, mica proprietate a fost inlocuita treptat de latifundia, o mare proprietate a clasei conducatoare romane, imitata dupa cea elenistica din regiunile de curand cucerite. Confruntati cu imputinarea si cresterea pretului sclavilor folositi in exploatarea villae-lor, proprietarii au redus partea de al carei beneficiu profitau in exclusivitate - denumita mai tarziu "rezerva'- si au distribuit colonilor loturi de pamant in schimbul platii unui cens si al prestarii de servicii. Micile grupuri de locuinte ale "colonilor' din apropierea marilor orase demonstreaza faptul ca sistemul a fost aplicat si in Galia unde, oricum, numarul sclavilor folositi in agricultura nu a fost niciodata prea mare.

Anticipand putin, mentionam ca situatia economica, sociala si juridica a colonilor nu a incetat sa se deterioreze. Aproape fara sa se implice, statul roman i-a abandonat exploatarii proprietarului. O data ce primea impozitele de la acesta, administratia nu s-a mai interesat nici de modul in care erau obtinute si nici de jurisdictia exercitata de fapt de proprietari. In 332, cand Constantin a interzis colonilor sa paraseasca pamanturile, masura a fost luata pentru a-i putea mentine pe proprietari si capacitatea lor fiscala. Dependenta micului fermier de stapanul sau, imposibilitatea sa de a-si parasi pamantul sau obligatia fiilor mestesugarilor din orase de a prelua meseria tatalui lor, fenomene considerate caracteristice pentru Franta medievala, dateaza de fapt din timpul Imperiului, fiecare fiind impus de ratiuni fiscale. Dependenta ereditara este o mostenire juridica a perioadei romane si nimic nu poate sublinia mai bine caracterul aristocratic al Statului si al societatii romane, deci, implicit, al societatii galo-romane. In sec. al III-lea, un mare numar de villae rusticae au fost distruse, dar sistemul dependentei nu a suferit nici cea mai mica schimbare.

Alaturi de sistemul domenial au continuat sa existe si exploatarile mici si mijlocii detinute de taranii celti ramasi liberi, grupati in cadrul habitatului lor caracteristic, satul. Dualismul a existat si in viata rurala a Galiei si in cea a Frantei, satul a fost insa institutionalizat mai tarziu, intr-o alta epoca.

Ar fi oare posibil sa vorbim despre Galia romana fara sa amintim arta si cultura? Ele au fost adesea subestimate, artei reprosandu-i-se provincialismul sau, iar culturii vanitatile retorice. O astfel de judecata apartine "clasicismului' exclusivist si este acum abandonata.

Pentru arta, mostenirea celtica reprezinta o baza solida. Aportului roman trebuie sa ii atribuim meritul, in ciuda unei anumite uniformitati, de a fi adus cu sine o anume frumusete a obiectelor, a templelor, a locuintelor, a apeductelor. Podul de peste Gard (Pont du Gard este denumirea franceza sub care este cunoscut un mare apeduct roman ce trece peste raul Gard, unul din afluentii Ronului; a fost construit in sec. I d.Hr. si masoara 273 m lungime si 49 m inaltime) nu poate fi privit doar ca o realizare tehnica de exceptie, aspectul sau ne reaminteste si de una dintre cele mai mari contributii ale romanilor la istoria arhitecturii, bolta. Necunoscuta de grecii imitati de atatea ori de catre romani, bolta pare sa aiba o origine etrusca, romanii fiind insa cei care au dezvoltat-o intr-o infinitate de variante. Fara ea, admirabilele poduri romane - unele folosite si dupa 2.000 de ani - nu ar fi putut fi construite.

Trebuie mentionate si alte moduri de manifestare a artei romane: mozaicul, decorul de stuc, monumentele funerare cu sculpturile lor deosebit de realiste si, bineinteles, portretul sculptat. Arta mozaicului a atins o culme in timpul perioadei romane, dar nu putem uita pictura propriu-zisa, mai ales in cazul picturii murale, ea dovedindu-se a fi de o originalitate aparte. In sculptura, fildesul a permis crearea unor adevarate capodopere, dar aportul de originalitate se poate observa in cazul portretului si mai ales in cel al bustului. Dezvoltata mai ales pentru a-i reprezenta pe imparati si pe senatori, arta portretului sculptat corespunde perfect caracterului aristocratic al societatii galo-romane.

Artele apartin unui stil de viata. In interiorul vilelor, in gradini si in parcuri s-a reusit crearea unei ambiante si a unei armonii care, mai ales in sud, poarta pecetea de nesters a unei culturi deosebit de elevate.

Tinerii aristocrati erau instruiti pentru un stil de viata elevat de profesori greci, adesea sclavi. Roma a preluat in totalitate invatamantul grec, copiii invatau greaca si adesea scriau in aceasta limba inaintea latinei. Existau insa si scoli publice si municipale, dintre care le cunoastem in special pe cele din Autun si din Bordeaux. Autun a fost fara indoiala un centru de invatamant renumit, cu un mare numar de elevi.

Se invata in special retorica, ceea ce insemna literatura si capacitatea de a putea convinge prin intermediul cunostintelor avute in cele mai diverse domenii si in special in probleme de drept. Elevii trebuiau sa devina avocati sau sa aiba o cariera in politica sau administratie. Chiar si cea mai schematica evocare a acestei culturi, preponderent literare, reliefeaza faptul ca ea devenise semnul distinctiv al unei clase. In Galia, mai mult decat altundeva, aristocratia isi facea o onoare din a-si folosi timpul liber, otium, in modul cel mai demn. Si ce putea fi mai demn decat dedicarea sa cultului frumosului? Adesea insa aceasta era facuta in mod artificial. Mai mult chiar decat de poemele de circumstanta, spiritul acestei culturi este exprimat de scrisorile schimbate intre ei de oameni cu o cariera stralucita, cu un nivel intelectual care onora Galia romana. Cat despre literatura superficiala si adesea venala a panegiricelor imparatilor, nici ea nu era lipsita de calitate. Ea si-a demonstrat soliditatea in momentul aparitiei unui subiect nou si original, ce a necesitat mai mult decat imitarea modelelor grecesti: religia crestina. Galia a dat lumii cativa din marii sai autori crestini.