Mutatii in ecuatia de putere la inceputul secolului xx

MUTATII IN ECUATIA DE PUTERE LA INCEPUTUL SECOLULUI XX

Prin avansul lor economic, tehnic si stiintific, prin puterea lor industriala si comerciala statele Occidentale, la care se vor adauga SUA si Japonia, au exercitat o influenta si dominatie covarsitoare asupra restului lumii. Intinsa pe cea mai mare parte a planetei, hegemonia marilor puteri a imbracat mai multe forme:

imperialismul economic care a vizat, in principal, asigurarea de "spatii" pentru obtinerea de materii prime si alte resurse ieftine pentru industria proprie, piata de desfacere a marfurilor industriale si plasamente de capital.

imperialismul politic si militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale con­trolate direct de metropola. (7; 44)

imperialismul cultural si spiritual ca expresie a exportului de modele culturale, ideologii si religii.

Stapanirea unor puncte si zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta marilor puteri pentru colonii. Lordul Lamington declara, in 1903, ca pentru Marea Britanie "Golful Persic (.) ne este necesar intrucat constituie o aparare a granitei Indiei". (10; 35) Strategii Rusiei tariste afirmau ca pentru Rusia esential era sa aiba "iesire" la marile "calde". Italia, la randul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce stapanirea unor baze navale in Marea Rosie si pe tarmul african al Mediteranei. (ll; 40) Germania considera ca pentru dezvoltarea sa economica, controlul unui "drum" spre Persia si India era vital. Tanara mare putere asiatica, Japonia, isi dorea o zona de "protectie strategica" pana pe coastele Coreei pentru a bara expansiunea bazelor militare ruse.

Expansiunea coloniala a fost justificata prin nevoia de a diminua presiunea demografica din "batranul" continent, de refacerea unui prestigiu "sifonat" de infrangeri cum a fost cazul Frantei (3; 86) si Italiei. Omul politic italian afirma: "La ce bun unitatea, daca ea nu poate sa ne asigure forta si grandoare?" (11; 39). Nu de putine ori expansiunea coloniala a fost pusa pe seama "misiunii civilizatoare a omului alb". (7; 48)

In anul 1914, impartirea lumii intre principalele mari puteri era incheiata. Anglia, Franta si Rusia stapaneau 46% din suprafata Terrei si aproximativ 43% din populatia sa. Marea Britanie stapanea 30 milioane km2 si 400 milioane de locuitori care cuprindea mare parte din Africa Australa si Orientala, Antilele, Ceylonul si India. Franta stapanea lo milioane km² si aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzand un "bloc african" ( Maghrebul, Africa Orientala Franceza, Africa Ecuatoriala Franceza ) si un ansamblu "extrem oriental" constituit din Uniunea indochineaza. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia, Italia si Belgia. Pe langa aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii - semicoloniile - din care faceau parte printre alte teritorii cele apartinand Imperiului Otoman, China si Persia.

Aparitia noilor puteri industriale - SUA si Japonia - cu o economie in plina expansiune a influentat lupta pentru controlul diferitelor spatii extraeuropene. Fidelitatea SUA fata de "doctrina Monroe" (1823) le face initial sa se intoarca spre America Latina si zonele maritime ale "emisferei occidentale". SUA isi fauresc un imperiu in Caraibe si in Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltati contra Spaniei, au anexat Porto Rico si Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit, in anul 1909, in Nicaragua si Santa Domingo.

Dupa revolutia Meiji, Japonia a intrat si ea in era expansiunii teritoriale. Imperiul japonez a vizat China in special teritoriile bogate din Nord-Est. In anul 1894 japonezii au distrus flota chineza. In urma acestei actiuni au ocupat sudul Manciuriei si au obtinut recunoasterea posesiunii asupra Insulei Formosa. Dupa o scurta confruntare cu Imperiul Rus (1904-1905) Japonia a obtinut jumatatea de sud a insulei Sahalin si concesiunea Guangdong-ului. In 1910 Japonia a anexat Coreea.

Sistemul international a fost marcat la sfarsitul secolului XIX si inceputul celui urmator de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. In Europa, Germania devine principala putere si comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinara destramare si recompunere a aliantelor in raport cu deceniile anterioare (6; 151). Prima miscare diplomatica a lui Wilhelm al II-lea a fost facuta in 1890, la scurt timp dupa ce-l concediase pe Bismarck, cand a respins propunerea diplomatiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru inca trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de catre Germania a controlului asupra Austro-Ungariei si a impins Rusia catre o apropiere de Franta.

Tendinta Rusiei de a se apropia de Franta a fost intarita de un acord colonial incheiat intre Germania si Marea Britanie semnat la foarte scurt timp dupa refuzul Kaizerului de a reinnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului si insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului si o fasie de teritoriu ce lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.

O eroare geopolitica de proportii a facut Wilhelm al II-lea cand a apreciat ca Rusia si Franta n-au interese fundamentale care sa le apropie si din clipa in care Germania a trecut irevocabil de partea imperiului dualist. Franta si Rusia au avut de fapt nevoie una de alta, indiferent de cat de diferite le-ar fi fost aspiratiile, fiindca nici una dintre ele nu-si putea indeplini obiectivele de politica externa fara o infrangere / slabire a Germaniei. Franta era convinsa ca nu poate recapata Alsacia si Lorena fara razboi in timp ce Rusia n-avea nici o sansa in Balcani fara sprijinul Frantei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm sprijinita de Germania. La mai putin de un an de la refuzul germanilor de a reinnoi Tratatul de Reasigurare, Franta si Anglia au semnat un tratat iar in august 1892 a fost semnata si conventia militara franco-rusa care a insemnat pentru Franta sfarsitul politicii de izolare pe continent si aparitia blocului politico-militar cunoscut sub numele de Antanta.

Daca Franta iesea din izolare, Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reusit sa-si adune adversari. In primul rand pe Marea Britanie cand a formulat si directiile strategice pentru infaptuirea acesteia: "Politica mondiala ca misiune, puterea mondiala ca tel si constructia flotei ca instrument" (10; 78).

In 1902, Imperiul britanic a semnat o alianta cu Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce in China si Coreea. In 1904 Marea Britanie a acceptat un tratat de cooperare cu Franta in urma realizarii unui "troc" colonial: Egipt contra Maroc, trecandu-se astfel in plan secundar vechile rivalitati coloniale franco-britanice in Africa.

Apropierea ruso-britanica, la jumatatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitata pe de o parte de slabirea Rusiei in relatiile internationale prin infrangerile suferite in Asia (1904-1905) cat si de nevoia Angliei de a-si consolida pozitiile fata de rivalul german. In aceste conditii a fost semnata la Petesburg, la 18/31 august 1907, Conventia intre Regatul Unit si Rusia privind Persia, Afganistanul si Tibetul. Cele doua parti semnatare si-au delimitat sferele de influenta si interes in zona asiatica dand unda verde formarii Triplei Aliante.

Pe continentul european incepand cu primele decenii ale secolului XX apar doua forte: Tripla Alianta si Tripla Intelegere. Acestea se vor confrunta pentru intaietate in lumea extraeuropeana.

Prima ciocnire a fost generata de "criza bosniaca" din 1908 izbucnita ca urmare a anexarii de catre Viena a provinciei Bosnia-Hertegovina. Germania a sprijinit actul de forta al Dublei monarhii astfel ca protestele Rusiei si revolta Serbiei, au ramas fara ecou. Viena a refuzat sa paraseasca teritoriile ocupate. Tripla Alianta nu era inca pregatita din punct de vedere militar pentru o confruntare si in consecinta Anglia si Franta au sfatuit Rusia "ofensata" sa propuna Serbiei recunoasterea faptului implinit (10; 97-98).

In 1911 a fost randul Germaniei sa provoace Franta in cea de-a doua criza marocana . In martie 1911 triburile marocane s-au rasculat impotriva sultanului si au asediat orasul Fes. Trupele franceze au intervenit infrangand pe rasculati sub pretextul apararii rezidentilor francezi din orasul Fes. Germania a considerat ca Franta a incalcat acordul care a pus capat primei crize marocane si a ocupat porturile Agadir si Magador. Daca Marea Britanie si-a sustinut foarte puternic aliatul francez nu acelasi lucru l-a facut Austro-Ungaria care n-a dorit sa-si riste supravietuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Castigurile germane au fost modeste din incheierea "afacerii marocane" avand in vedere ca au obtinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretentii mondiale. Ziarul german "Berliner Tageblatt" scria in 3 noiembrie 1911: "Practic am riscat un razboi mondial pentru cateva mlastini din Congo" (6; 176).

In urmatorii ani, pe masura ce se vor intari din punct de vedere militar marile puteri din cele doua blocuri politico-militare isi vor asuma niveluri de risc nefiresti in raport cu interesele lor nationale si strategice astfel ca in 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate ca cele doua tabere au stat "departe" de razboaiele balcanice (1912-1913).

1.      Badescu, Ilie, Timp si cultura, Bucuresti, 1988.

2.      Broué, Pierre, Histoire de l'Internationale Comuniste, 1919-1943, Paris, 1997.

3.      Girardet, R., L'Idee coloniale en France de 1871 á 1962, Paris, 1972.

4.      Gusti, D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism si bolsevism, Bucuresti, l993.

5.      Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucuresti, 1998.

6.      Kissinger, Henry, Diplomatia, traducere din limba engleza Mircea Stefanescu, Radu Paraschivescu, Bucuresti, 1998.

7.      Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene, (1900-1945), vol. I, Editura All, Bucuresti, 1998.

8.      Magureanu, Virgil, Studii de sociologie politica, Albatros, Bucuresti, 1997.

9.      Negulescu, P. P., Destinul omenirii, Nemira, Bucuresti, 1994.

10.   Popa, Mircea N., Primul razboi mondial 1914-1918, Bucuresti, 1979.

11.   Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales, tome VI, deuxième partie, Paris, 1955.

12.  Saizu, I.; Tacu, Al., Europa economica interbelica, Institutul European, Iasi, 1997.

13.   Schroeder, Richard C.; Glick, Nathan, Scurta descriere a sistemului american de guvernamant, United States Information Agency, 1991.

14.   Toffler, Heidi si Alvin, Razboi si anti-razboi. Supravietuirea in zorii secolului XXI, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucuresti, 1995.