Monarhia autoritara a regelui carol al ii-lea

MONARHIA AUTORITARA A REGELUI CAROL al II-lea

La inceputul anului 1938, cursul firesc al vitii democratice in Romania a fost intrerupt de instaurarea, de catre regele Carol al II-lea, a unui regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis drumul tarii catre regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l-a jucat in mod traditional de-a lungul veacurilor, monarhia a devenit principalul factor al vietii politice romanesti. Regele a castigat lupta inceputa in 1930 pentru controlul intregii puteri politice, dar aceasta a avut si grave consecinte asupra dezvoltarii ulterioare a tarii. Aceasta a avut loc, totodata, in conditiile cresterii tensiunii internationale, o data cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.

In 1930, printul Carol s-a intors in tara si a fost proclamat rege sub numele de Carol al II-lea. El s-a folosit de situatia grea din tara, aflata in plina criza economica, de divergentele dintre partidele politice si din cadrul acestora, obtinand, in final, recunoasterea Restauratia . Carol  al II-lea s-a manifestat inca de la inceput drept partizanul unei guvernari de mana forte, peste partide. Guvernul trebuia, in opinia lui, sa raspunda de faptele sale nu in fata Parlamentului, ci a monarhului insusi. Totodata, in scop practic, regele a intretinut si alimentat agitatiile si framantarile din interiorul formatiunilor politice, a incurajat sciziunile din cadrul lor, politica unor grupari de a se rupe si de a porni pe un drum propriu. Astfel, partidele trebuiau compromise in ochii opiniei publice si declarate falimentare. In lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice, regele a nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei din Romania, rezultat din Constitutia din 1923.

Media provi(ncia)

nume obscur, apartinand evident unei provincii, dar necunoscut din nici un alt document antic si pe care nu l-am fi putut intelege in lipsa Cosmographiei anonimului din Ravenna. Acesta ne spune, la (IV 20, p.219, 4-6):

patria quae dicitur Valeria, quae et media appellatur provincia, pro eo quod reiacet inter supra scriptas Pannonias

(text care, chiar si fara comparatia cu TP, trebuia ortografiat

patria quae dicitur Valeria, quae et Media appellatur Provincia, etc.)

unde Media Provincia (cu majuscule) este in mod evident Media Provi(ncia) din TP, care - se pare - reprezenta intr-o vreme un alias curent al numelui provinciei Valeria, creata si numita de Diocletian in onoarea fiicei sale[6]. Cum acest comentariu al Anonimului este prea lung pentru ca el sa fi putut fi notat pe o harta, am putea presupune ca el va fi fost luat din textul comentariilor-anexa.

Acest Itinerarium Pictum Annotatum (ori, evident, vreo copie a lui, eventual continand unele corecturi si actualizari) a fost cel folosit ca izvor de catre Libanios (Livanius), autorul grec utilizat de catre anonimul din Ravenna pentru regiunile traco-dacice (v. supra).

Itinerarium Antonini itinerar simplu dar cuprinzator, abreviat in continuare IA. Numele sau complet, asa cum apare in randurile de inceput ale documentului, este Itinerarium provinciarum Antonini Augusti. In prima sa redactie el a fost compus probabil in vremea lui Caracalla (211-217), cu adaosuri mai tarzii, de pana la Diocletian, si a fost publicat pentru prima oara in 1512. Forma pastrata este probabil o copie incompleta (nu contine drumurile din Egipt si Transiordania, desi localitati din aceste regiuni apar ca puncte terminus). Fiind un ghid practic de calatorie, IA da distantele asa cum figurau ele pe bornele miliare de pe marginea drumurilor, cum putem deduce din faptul ca pentru unele trasee din Gallia distantele sunt date in leugae (leghe=unitatea gallica de masurare a distantelor) si nu in milia passuum, ceea ce reprezinta o trasatura care apropie IA de Tabula Peutingeriana. Uneori, printre scurtele si rarele notite intercalate intre numele din lista, se intalnesc indicativele unor unitati militare, ceea ce pe unii cercetatori i-a determinat sa considere ca intregul document va fi fost de natura militara. Cum acestea sunt insa interpolari mai tarzii, este mult mai probabil ca IA, ca si alte itinerarii pe care le cunoastem astazi, sa fi fost un simplu ghid de calatorie, eventual destinat serviciilor publice care foloseau aceste drumuri (cursus publicus). IA listeaza 225 de drumuri pe uscat si pe mare, unele din ele purtand nume (ca Via Clodia, Via Aurelia), definite prin localitatile de capat pe care le unesc, spre ex. Iter quod ducit a Dyrrachio per Macedoniam et Thraciam Byzantium usque (este vorba de Via Egnatia). Fiecare drum este impartit in portiuni mai mici, care prezinta ruta intre doua localitati de interes regional. Structura comuna a unui astfel de segment este:

-un titlu al segmentului de traseu, care mentioneaza localitatile de la capete precum si distanta dintre ele

-lista cu localitatile intermediare, fiecare nume fiind urmat de distanta pana la urmatorul:

Exemplu:

item de Dalmatia in Macedoniam, id est a Salonis Dyrrachium, CCCIII [mp]

Ponte Tiluri, XVI [mp]

Trono, XII [mp]

Dyrrachio, L [mp]

Itinerarium Burdigalense (sive Hierosolymitanum) este al treilea itinerar propriu-zis pastrat din antichitate, numit astfel dupa firul principal al drumului, care ducea de la Burdigala (azi Bordeaux) la Hierosolyma (Ierusalim) prin Constantinopolis. Informatia geografica a acestui document, compus in anul 333 de catre un crestin, este sigur independenta de cea a operelor discutate mai sus, desi ea apartine, prin conceptie si realizare, traditiei itinerare romane. Pelerinul din Bordeaux ne ofera o lista de localitati mai densa, cu distante mai scurte intre ele si preferand uneori fie alta secventa de statii, fie alte variante ale drumurilor decat in celelalte itinerarii, asa cum se poate observa din segmentul reprodus mai jos (apartinand drumului principal al Traciei, pe malul nordic al Hebrului, intre Bessapara si Burdipta) in paralel cu IA si TP

Plinius . Si alte opere geografice vin sa sprijine ideea traditiei itinerariilor, chiar daca ele insele nu sunt itinerarii propriu-zise. Un bun exemplu este chiar Geografia lui Plinius, nume sub care sunt cunoscute si uneori publicate separat cartile 2-6 ale Istoriei Naturale. Iata un scurt pasaj edificator din NH 4.42 (o portiune din via Egnatia, in Macedonia): in ora a Strymone Apollonia, Oesyma, Neapolis, Datos. intus Philippi colonia - absunt a Dyrrhachio CCCXXV, Scotusa, Topiros civitas. Mesti amnis ostium, mons Pangaeus. Heraclea, Olynthos, Abdera libera civitas. stagnum Bistonum et gens. oppidum fuit Tirida, Diomedis equorum stabulis dirum; nunc sunt Dicaea, Ismaron, locus Parthenion, Phalesina, Maronea, prius Orthagurea dicta. Asa cum vedem, aceste carti ale enciciclopediei sale a stiintelor, dedicate geografiei, sunt in buna parte liste de localitati aflate pe drumuri ale provinciilor pe care Plinius le descrie. Uneori el da distantele intre punctele importante si mentioneaza informatii de alta natura legate de acestea, prin urmare intr-o maniera foarte apropiata de ceea ce se numea un itinerarium annotatum ori de acele commentarii ale lui Agrippa. Cu toate acestea, datele lui Plinius nu provin din ceea ce am numit mai sus 'traditia itinerara romana', ci din surse preponderent grecesti.

Ptolemeu . Filierei romane a informatiei ii apartine insa, categoric, Geografia lui Claudius Ptolemaeus, in ciuda faptului ca ea constituie exponentul cel mai inalt al cartografiei grecesti si este destinata unui cu totul alt scop decat cel de a servi drept ghid de calatorie. Autorul insusi spune, in cartea introductiva, ca la calcularea coordonatelor s-a folosit intre altele si de distantele dintre localitati date de itinerarii. Desi el prezinta localitatile nu dupa ordinea lor pe diferite trasee ci dupa coordonatele lor geografice (mai intai dupa latitudine, apoi dupa longitutine, dinspre nord spre sud si dinspre vest spre est), sursa de informatie comuna cu a itinerariilor se vadeste prin alegerea acelorasi localitati cu ale itinerariilor, prin forma toponimelor (care deseori este aceeasi cu cea a itinerariilor dar opusa altor izvoare, in special grecesti) si prin numeroase detalii, particularitati si chiar erori comune cu ale itinerariilor. Vorbind, spre exemplu, despre localitatile din Moesia Inferior (Μυσία ἡ κάτω), dupa Δουρόστορον ἢ Δουρόστολον Ptolemeu adauga numele legiunii cantonate acolo (λεγίων πρώτη Ἰταλική, gresit in loc de XI Claudia), dovada ca el a folosit, intre altele, si un itinerar militar care a stat si la baza Itinerariului Antonin (care noteaza toate legiunile stationate in aceasta provincie de granita)

si din care s-au pastrat urme si in Geograful din Ravenna (de ex., localitatea Novae este numita la GR Nobas Italica, corespunzand lui Novas leg. I Ital. din IA 221.4). Printre particularitatile care grupeaza aceste opere laolalta si le separa - in acelasi timp - de toate celelalte surse geografice antice este faptul ca ele contin Dacia traiana. In mod special insa le uneste o eroare, anume mentionarea gresita a orasului Tibiscum de doua ori, ca si cum ar fi vorba de doua localitati diferite, aflate pe doua drumuri diferite, lucru posibil doar prin existenta unei surse comune in care sa fi existat aceasta eroare. Ptolemeu a instituit, la randul sau, modele pentru alti autori care i-au folosit opera. Astfel, ordinea adoptata de el in prezentarea datelor unor provincii (1. granite 2. interior) a fost urmata de Procopius, in cea de a doua lista anexa la De Aedificiis, in care prezinta provinciile diocezei Thracia.

Listele toponomastice din De Aedificiis a lui Procopius din Caesareia ofera si ele detalii uneori inedite ale unora din drumurile mari, precum drumul danubian ori cel al Traciei. Ele mentioneaza foarte probabil si drumuri neintalnite in alte surese, dar care, din pascate, nu pot fi identificate si reconstituite, din cauza dezordinii din liste.

Periplurile Pentru drumurile litorale, de o deosebita importanta sunt lucrarile geografice grecesti numite 'minore', intre care mai ales cele numite 'peripluri', corespondente maritime ale itinerariilor romane.

Itinerariile romane in Balcani, reconstituite prin compararea surselor

Introducere. Necesitatea unei teorii a retelelor de drumuri. Din punct de vedere descriptiv drumurile alcatuiesc retele, studiul acestora con

Urmarind sa-si atinga scopul, Carol al II-lea a incercat solutia guvernului de "uniunea nationala " , precum cel condus de Iorga - Argetoianu. Ulterior, a sprijinit interesele camarilei regale. Ea, reprezentand interesele marilor proprietari industriali, s-a straduit sa limiteze cat mai mult activitatea partidelor politice. Prin legile din 7 aprilie si respectiv 9 iulie 1934, s-au facut pasi importanti pe calea dezagregarii sistemului democratiei in Romania. Astfel, s-a decis ca toate partidele si gruparile politice sa-si desfasoare activitatea de acord cu legile tarii, iar guvernul a fost imputernicit sa guverneze prin decrete-legi, ignorand Parlamentul ca for legislativ. De asemenea, au fost prelungite si intarite starea de asediu si cenzura, care fusesera introduse inca de la asasinarea lui I. Gh. Duca de catre legionari.