Publius Aelius Hadrianus (117-138)

Publius Aelius Hadrianus (117-138)

Izvoare

Cassius Dio 69 (in rezumarea Xiphilinus); S. Aurelius Victor (fost legatus Pannoniae), De Caesaribus 14 (opera fiind redactata pe la a. 360); Eutropius 8.6.7; Historia Augusta, Vita Hadriani (fundamental pentru intreaga Historia Augusta-Frage este Studioul Introductiv la trad. rom. a Istoriei Auguste, Bucuresti, 1972, semnat de profesorul meu Vl. Iliescu). Deosebit de importante sunt inscriptiile. E. g. CIL III 550 = ILS 308 reprezinta o inscriptie din Atena, care infatiseaza cursum honorum Hadriani ante Principatum; CIL VIII 2532, 18.042 = ILS 2487; 9133-9135, inscriptie din Lambaesis, care noteaza cuvantarea tinuta de Hadrianus in Africa cu prilejul manevrelor militare ale legio III Augusta.

Literatura moderna despre Hadrianus este dintre cele mai intinse. Intreaga traditie literara si o severa analiza a ei se afla in RE, s. v. Hadrianus, iar pentru studentul comod si neinteresat decat de 'impuscarea' unui amarat de 5, exista si D. Tudor, Figuri de imparati romani, s. v. Hadrianus, capitol bine informat si inspirat din L. Homo, Le Haut-Empire Romain, Paris, 1941.

Nascut la 24 ianuarie 76, in Italica, veche colonie romana intemeiata in a. 205 a. Chr. de catre P. Cornelius Scipio, viitorul Africanus, in Hispania Baetica[1], Hadrianus si-a pierdut la 10 ani tatal, avandu-i ca tutori pe Traian si pe Attianus. Sub protectia viitorului imparat, Hadrianus avea sa dobandeasca o stralucita educatie, fiind inclinat mai cu seama spre cultura hellenica, ceea ce i-a si atras epitetul de Graeculus.

La urcarea pe tron, Hadrianus era un barbat in puterea varstei. Pana la varsta de 41 de ani[2], Hadrianus strabatuse cu stralucire toate treptele presupuse de cursus honorum, dovedind remarcabile calitati de administrator si general.

Dupa detinerea catorva magistraturi minore, Hadrianus ajunge, la sfarsitul domniei lui Domitianus, legatul legiunii a V Macedonica in Moesia Superior, iar sub Nerva devine legatul legiunii a XXII Primigenia din Germania Superior, provincie pe care o conducea, atunci, Traian. Hadrianus este cel care ii aduce lui Traian vestea adoptarii lui de catre Nerva.

Sub Traian devine, in a. 101, quaestor si participa la primul razboi dacic in calitate de comes, membru al marelui stat-major, fiind decorat de doua ori. Ajunge, apoi, secretar al Senatului si tribunus plebis in a. 105. La comanda legiunii I Minervia, participa la al doilea razboi dacic, si in absentia exercita magistratura de praetor in a. 106. In a. 107-108, este numit guvernator al Pannoniei Inferior, iar in a. 108, ca o recompensa a serviciilor sale, accede la consulatul sufect. Drept recunoastere a atitudinii sale fata de cultura hellenica, atenienii il aleg drept archonte al cetatii lor. La inceputul razboiului parthic, Hadrianus este iarasi membru al marelui stat-major imperial, iar in a. 113 este numit legatus Syriae, cea mai importanta provincie militara a Imperiului in Orient. In toate aceste comandamente superioare, civile si militare, participant la marile camnpanii ale lui Traian impotriva dacilor si parthilor, Hadrianus facuse, din plin, dovada marilor sale calitati. Aceste calitati de administrator si de soldat, dovedite de-a lungul unei cariere de peste doua decenii, il faceau apt pentru atat de dificila meserie de sef de stat. Pentru Hadrianus, omul dedicat muncii, binele public, interesul Statului erau veritabile dogme.

Este de retinut, ceea ce ar putea aparea aproape un paradox, ca acest remarcabil general nu acorda o mare atentie razboiului in sine, nu era atras de el. Principala sa preocupare, odata ajuns imparat, era administrarea Imperiului. In egala masura, in axiologia lui pe primul loc veneau stiintele si artele pacii.

Urcarea pe tron a lui Nerva, dupa inlaturarea lui Domitian (a. 96 p. Chr.), a deschis o noua epoca in istoria Imperiului Roman: epoca imparatilor adoptivi, Adoptivkaisertum sau a Imperiului umanitar. Fara copii, cu domnia si viata amenintate, Nerva a introdus practica adoptarii ca fiu si, implicit, ca succesor la tron a celui mai bun dintre liderii politici si militari ai Imperiului. Practica nu era noua: si Tiberius si Nero ajunsesera imparati prin adoptiune. Noutatea gestului lui Nerva consta insa in faptul ca cel ales nu era ruda cu imparatul ori cu vreun membru al Casei imperiale. Alegerea sa a fost dintre cele mai fericite pentru Imperiu: Marcus Ulpius Traianus.

Se stie ca Traian nu si-a desemnat, in cursul domniei sale, succesorul. Pe patul de moarte, la Selinus[3] (Cilicia), el l-ar fi adoptat pe Hadrianus. Spunem 'l-ar fi adoptat', intrucat evenimentul s-a produs in imprejurari putin lamurite si care au lasat loc la destule speculatii. Ele sunt, astfel, rezumate in traditia literara[4]: 'S-au facut si afirmatii potrivit carora Hadrianus ar fi fost primit in adoptiune printr-o actiune directa a Plotinei care, dupa ce a murit Traian, a pus pe unul sa vorbeasca in acest sens cu voce stinsa ca si cum ar fi fost imparatul insusi'. Oricum, ceea ce s-a petrecut in camera unde se sfarsea Traian nu va putea fi cunoscut niciodata cu siguranta. Se pare ca Traian ar fi murit la 8 august 117, adoptiunea s-a produs pe 9 august, iar pe 11 august s-a comunicat disparitia prebunului imparat. In acele imprejurari, au fost prezente doar cateva persoane foarte apropiate: Plotina, sotia lui Traian, Matidia, fiica Marcianei (sora imparatului) si soacra lui Hadrianus si P. Acilius Attianus, prefectul pretoriului si fostul tutore al lui Hadrianus.

Potrivit lui Cassius Dio[5]: 'Tatal meu, Apronianus, fost guvernator al Ciliciei, era foarte bine informat de tot ceea ce priveste viata lui Hadrianus. El mi-a dat printre alte amanunte si urmatorul: moartea lui Traian a fost tinuta secret timp de cateva zile, pentru ca vestea despre hotararea luata sa aiba vreme sa se raspandeasca. Dovada a acestei inselaciuni sta in insasi scrisoarea adresata senatului, chipurile de Traian. Semnatura era a Plotinei si nu a imparatului, lucru pe care ea nu-l facuse niciodata cu vreun alt prilej'. Indiferent insa de toate aceste zvonuri[6], prin deosebitele sale servicii aduse Imperiului, recunoscute si de favoarea constanta si crescanda de care se bucurase din partea lui Traian, Hadrianus aparea ca unul dintre candidatii cei mai importanti la succesiunea tronului.

In aceste imprejurari s-a produs 'complotul generalilor'. Patru dintre cei mai mari generali ai lui Traian, Cornelius Palma, L. Quietus, L. Publilius Celsius, C. Avidius Nigrinus, l-au contestat pe Hadrianus. Toti au fost executati, se spune, din ordinul Senatului, dar, de fapt, la ordinul lui Hadrianus.

Relatiile cu Senatul au fost initial excelente, el fiind proclamat pater patriae. Cu toate ezitarile lui Traian, Hadrianus a fost unul dintre marii imparati romani.

Se stie ca, foarte frecvent, Hadrianus este numit si 'imparatul-turist'. Este, fara indoiala, una dintre trasaturile cele mai originale ale acestei atat de fascinante personalitati. Din cei douazeci si unu de ani de domnie, imparatul a petrecut jumatate din ei in afara Italiei. Este limpede ca Hadrianus a calatorit atat din necesitate cat si din placere. Fire curioasa, avida de senzatii inedite, deosebit de sensibila la frumusetile naturii si nu numai la cele artistice, Hadrianus s-a lasat din plin atras de extraordinara varietate a Imperiului Roman, bucurandu-se de toate aceste emotii, pe care numai un turist inteligent si instruit le putea gusta din plin. Asa ca nu este de mirare ca face asecensiuni montane pentru a admira un superb rasarit de soare. In cursul acestor 'excursii', Hadrianus si-a satisfacut si marea sa pasiune, vanatoarea, dar, in egala masura a vizitat sanctuare si temple celebre, mormintele unor ilustre personalitati, precum Alkibiades ori Epaminondas.

Dar, dincolo de aceste 'excursii de placere', Hadrianus a intreprins celebrele sale calatorii in virtutea sa calitatii sale de imparat, altfel spus, din datorie. El nu a uitat niciodata ca era imparat, magistratura despre care avea cea mai inalta idee.

Este evident ca in Imperiul Roman, un veritabil amalgam de rase, popoare, limbi, culturi si civilizatii, imparatul era elementul esential de unitate. Hadrianus era perfect constient ca loialismul de care trebuia inconjurata persoana imparatul devenea o realitate daca el insusi cerceta personal starea lucrailor din Imperiu, daca vedea la fata locului situatia militara, politica, administrativa si economica, pentru a nu mai vorbi de importanta contactului direct cu locuitorii Imperiului.

Imparatul era pe deplin constient de faptul grav al decaderii profunde a Italiei, ceea ce insemna ca ea nu mai putea constitui baza Imperiului, locul ei luandu-l, de acum incolo, provinciile. De aceea, Hadrianus le-a acordat intreaga atentie.

Astfel, insotit de o adevarata capitala ambulanta, imparatul a inspectat cu maxima atentie toate provinciile Imperiului. Il insoteau: consilierii sai, sefii celor mai importante departamente si o intreaga armata de tehnicieni din toate domeniile pentru a solutiona pe loc tot ceea imparatul constata ca era in neregula.

Peste tot, Hadrianus isi facea 'meseria de imparat' cu deosebita constiinciozitate: convoca adunarile provinciale, starea finantelor locale, impartea dreptatea, intreprindea reformele necesare[7]. Dar, mai cu seama, inspecta armatele si starea fortificatiilor, veghind la buna lor stare.

El nu se multumeste doar cu simple inspectii ale oraselor, ci se preocupa foarte activ de lucrarile de utilitate publica necesare, de restaurarea edificiilor ruinate, punand la dispozitie fondurile necesare. Recunoscatoare, provinciile si orasele - ajutate cu bani pentru alimente, pentru constructii de porturi, apeducte si alte edificii - il onoreaza cu un sincer loialism[8], exprimat prin schimbarea numelui dupa cel al lui Hadrianus, prin ridicarea de monumente si emisii de monede, unde i se acorda titlul de restitutor orbis terrarum. In viata fiind, el este obiectul unui veritabil cult, fiind numit Noul Soare, Zeus Olimpianul, numele sau fiind insotit de epitetul de Deus, zeu.

Hadrianus a intreprins doua mari calatorii in Imperiu, prima intre 121-125, iar a doua intre 128-134. In afara lor, trebuie amintite alte doua mai scurte: calatoria din Orient la Roma, intre 117-118, cand a preluat tronul, si o alta, mai scurta, in Africa, la mijlocul anului 128.

De la Antiochia (a. 117), unde a primit vestea adoptarii sale si a mortii lui Traian, Hadrianus a avut nevoie de un an de zile pentru a ajunge la Roma. Mai intai, s-a deplasat la Selinus, unde a prezentat toate onorurile defunctului Traian si a luat masurile necesare pentru organizarea cortegiului funerar care trebuia sa-l conduca pe marele imparat pe ultimul drum la Roma, unde trebuia sa-si gaseasca odihna vesnica[9].

Revenit la Antiochia, noul imparat a reorganizat cuceririle lui Traian, luand masuri si pentru reprimarea rascoalei iudeilor. Se pare ca ar fi intreprins doua scurte inspectii in Palestina si Egipt, la Alexandria, greu incercata de rascoala evreilor de aici.

Abia la sfarsitul lui noiembrie 117 va parasi Antiochia, trecand in Europa. Aici, a inspectat in modul cel mai minutios frontiera de la Dunarea de Jos, calatorind in Dacia, unde a respins o invazie a roxolanilor[10]. La inceputul lui august 118, Hadrianus va intra in Roma in noua lui calitate de imparat[11], unde a ramas pana in anul 121.

Prima mare calatorie a lui Hadrianus s-a desfasurat intre anii 121-125. Dupa reglementarea problemelor majore ale Imperiului, imparatul incepe prima lui mare calatorie incursul careia va inspecta rand pe rand Occidentul si Orientul Imperiului. Prima etapa a fost Gallia, unde a si-a manifestat din plin generozitatea fata de provincii, plecand, apoi, spre frontiera renana, supunand armata galllo-germanica unei inspectii dintre cele mai severe[12], introducand importante reforme militare si desavarsind lucrarile la limes-ul germanic incepute de Domitian si continuate de catre Traian[13]. Aceleasi activitati au fost intreprinse si pe Dunarea superioara, in Noricum si Raetia. La inceputul anului 122, il gasim in Britannia[14], greu incercata de invazia triburilor brigantilor. Si aici, inspecteaza si corecteaza deficientele si abuzurile administratiei si incepe constructia marelui Vallum Hadriani, pentru a apara provincia de atacurile triburilor de caledonieni.

Revenind pe continent, strabate Gallia de la nord la sud[15], unde la Nemausus (Names, de astazi) a ridicat o foarte frumoasa basilica in onoarea Plotinei, vaduva lui Traian.

La sfarsitul lui 122, trece in Hispania, unde isi petrece iarna (122-123) la Tarracona, unde va reface, pe propriile cheltuieli, templul lui Augustus. Tot aici, va lua masuri pentru reglementarea gravei chestiuni a recrutarii militare, de la care locuitorii cautau a se sustrage[16]. Este interesant de notat ca, desi l-a coplesit cu binefaceri, nu si-a vizitat orasul natal, Italica[17]. Prin Gades, trece in Mauretania, unde linisteste cateva tulburari, dar, datorita zvonurilor unei posibile amenintari parthice, paraseste dupa scurt timp regiunea, indreptandu-se, pe mare, spre Asia Mica. Sosit in Asia Mica, Hadrianus a reglementat problemele litigioase, apeland la diplomatie si nu la arme, evitand, astfel, razboiul si mentinand pacea. Stand doi ani in Mikroasia, imparatul a vizitat toate provinciile de aici, ajungand pana la Eufrat, frontiera cu Parthia[18]. Prin Troia, Rhodos si Samothrake, Hadrianus ajunge, la sfarsitul lui 124[19], in Hellada continentala, facand o scurta vizita la Dunarea de Jos, pentru a-si petrece iarna anilor 124-125 la Atena[20]. Aici, s-a initiat in Misterele Eleusine si a acordat nenumarate privilegii orasului sau favorit, al carui arhonte, sa nu uitam, a fost in anul 112. A modificat constitutia ateniana, luand importante masuri privind dezvoltarea comertului, ca sa nu mai vorbim de construirea ori de restaurarea a numeroase edificii[21]. Parasind Atena, a vizitat apoi Grecia centrala si Peloponesul: Korinth, Sparta, Mantineea. Aici, a vizitat mormantul lui Epameinondas, marele general theban, invingatorul Spartei in anul 361 i.Hr., mort chiar pe campul de bataie. Din Grecia, spre indreapta spre Roma prin Sicilia, unde urca pe varful Etna, spre a admira un rasarit de soare, dupa care se indreapta spre capitala, unde a ajuns la sfarsitul anului 125[22].

Calatoria din Africa (a. 128) se interpune intre cele doua mari calatorii ale lui Hadrianus. Aceasta scurta vizita - primavara si vara lui 128 - a fost destinata si ea controlului administratiei, dar si ameliorarii situatiei locale. Totodata, imparatul nu a pierdut ocazia de a trece in revista legiunea a III-a Augusta[23], cantonata la Lambaesis, si unitatile ei auxiliare. Potrivit obiceiului sau, a facut si aici manevre militare, care s-au prelungit doua saptamini[24]. In luna august 128, Hadrianus revenea la Roma[25].

A doua mare calatorie (128-134) a lui Hadrianus, inceputa la nici doua luni dupa revenirea din Africa, arata nu doar neastamparul 'turistului' sufocat de capitala, ci, inainte de toate, preocuparea lui pentru indeplinirea constiincioasa a meseriei de imparat[26]. Aceasta a doua calatorie, care se va limita doar la Orient, incepe prin debarcarea la Atena[27]. Aici si-a petrecut iarna, primind gradul de initiere in Misterele Eleusine, dar fiind preocupat mai cu seama sa organizeze Panhellenion, adica adunarea si jocurile panhellenice, care au primit drept centru un nou templu, al lui Zeus Panhellenios, anume construit in acest sens. Tot acum, duce la bun sfarsit constructiile incepute in timpul precedentei calatorii: Olympeionul, templul Herei, Bibliotheca, Porticul, Gymnasium si un nou cartier al Atenei, numit dupa numele sau[28]. La inceputul primaverii anului 129, Hadrianus paraseste Hellada pentru a inspecta Asia Mica. Deosebit de importanta pentru politica externa a Imperiului este 'conferinta' din Cappadocia (Samosata ?) organizata de catre Hadrianus la care a invitat regii si principii din Orient[29]. In vara lui 129, imparatul inspecteaza Palmyra, de unde revine pentru a ierna la Antiochia[30]. In primavara anului 130, il vedem pe Hadrianus indreptandu-se spre sud. Se opreste in Palestina, unde ordona refacerea Ierusalimului, ramas in ruina de pe timpul Flavienilor, sub numele de Aelia Capitolina[31]. Trece prin Arabia, unde Petra isi ia numele de Hadrianepetra, spre Egipt. In drum, la Pelusium, ii ridica un superb monument tombal lui Pompeius. Va sosi in Egipt la mijlocul anului 130. Din Alexandria, unde a stat doua luni, va pleca, impreuna cu sotia lui, intr-o calatorie pe Nil, ajungand in noiembrie la Teba, unde viziteaza monumentele. Revine iarasi la Alexandria, unde ierneaza. Probabil ca la inceputul lui 131, ajunge in Cyrenaica, inca devastata de precedenta rascoala a evreilor, ordonand refacerea constructiilor si a retelei de drumuri. Aici fiind, Hadrianus a avut si ocazia unei 'partide de vanatoare', ucigand chiar cu propria-i mana un leu[32]. Spre toamna, a parasit Alexandria, pentru a ierna la Atena. In primavara lui 132, inspecteaza Thracia, Moesia, Macedonia, nordul Helladei, vizitand oracolul de la Dodona. Tot acum, fondeaza Adrianopole[33]. Si de aceasta data, va ierna (132-133) la Atena, orasul sau favorit. In anul 133, ca urmare a unei noi rascoale a evreilor din Palestina, Hadrianus a aparut in persoana acolo, supraveghind asediul si cucerirea Ierusalimului[34]. La inceputul anului 134, Hadrianus revine la Roma, de aceasta data definitiv.

Pentru Hadrianus, pacea era idealul absolut, cel care merita toate eforturile pentru a fi atins, atat din punctul de vedere al Imperiului, cat si al fericirii si bunastarii intregului neam omenesc. Idealul domniei lui Hadrianus a fost pax imperii. Hadrianus a fost, cum bine se stie, strans asociat marelui program politic al lui Traian, atat la frontiera dunareana, cat si la cea orientala. Pe acest considerent, era de asteptat ca noul imparat sa duca mai departe obiectivele marelui sau predecesor. Tocmai de aceea, surpriza a fost cu atat mai mare cand Hadrianus a initiat o noua politica, complet diferita. El a revenit, practic, la politica anterioara lui Traian, renuntand la principiul ofensiv si revenind la cel defensiv: 'Dobandind domnia, indata a cautat sa restabileasca traditia de odinioara si s-a straduit sa pastreze pacea pe tot cuprinsul imparatiei'[35]. Din aceste cauze, Hadrianus a renuntat la razboaiele de mare anvergura, care erau o imposibilitate din unghiul de vedere al resurselor economice, sociale, demografice ale Imperiului. Pentru noul imparat, apararea Imperiului putea fi mult mai bine asigurata doar prin organizarea mult mai eficienta si mai adecvata a defensivei.

Potrivit lui Hadrianus, acest obiectiv putea fi atins prin intrunirea a trei elemente fundamentale: diplomatia, reorganizarea armatei, perfectionarea limes-ului.

Pentru Hadrianus, unul dintre instrumentele esentiale pentru mentinerea pacii era o armata bine intocmita si gata oricand sa intre in actiune. Imparatul era constient ca nu putea crea noi legiuni in conditiile unei situatii financiare dintre cele mai delicate, asa cum fusese ea lasata de catre Traian.

Dat fiind ca sporirea numarului de unitati militare era imposibila, Hadrianus a trebuit sa apeleze la alte metode. 'Programul' lui militar urmarea obtinerea unui maximum de rezultate cu un minimum de efort financiar. Acest program se intemeia pe doua principii fundamentale: 1. ameliorarea sensibila a calitatii armatei, in conditiile mentinerii acelorasi efective; 2. intarirea organizarii defenisvei a frontierelor cu scopul de a compensa - prin fortificatii - insuficienta numerica a armatei romane, intr-un cuvant, generalizarea sistemului limes-ului.

Organizarea militara, asa cum era ea conceputa de catre Hadrianus, era in stransa legatura cu politica externa a Imperiului, ea reflectand directiile esentiale ale acesteia. Identitatea lor rezulta atit din analogia de programe si metode, cat si din formularea si promovarea lor de catre una si aceeasi persoana: Hadrianus, imparatul-calator care voia sa faca singur totul, care voia sa fie prezent pretutindeni[36].

Imparatul cunostea foarte bine armata romana si era, de asemenea, foarte bine cunoscut de generali si de soldati, datorita stralucitei sale cariere, marilor sale succese militare, participarii sale eminente la campaniile traianice si marilor comandamente militare si civile detinute. Datorita sistemului organizarii marelui stat-major imperial, care 'rotea' ofiterii superiori si generalii, si Hadrianus, sub Domitian, Nerva si Traian, a avut ocazia de a cunoaste marile armate ale Imperiului si de a fi cunoscut de ele. Astfel, viitorul imparat a avut, cum am aratat mai sus, diferite comenzi militare in cadrul tuturor celor trei mari armate ale Imperiului: de la Rhin, Dunare si Eufrat.

Ajuns imparat, Hadrianus, care-si iubea soldatii si vedea in ei principalul sprijin al politicii sale, va veghea continuu cu mare luare-aminte la apararea intereselor lor. Cum aratam deja, lungile sale calatorii de-a lungul si de-a latul Imperiului erau, in acelasi timp si serioase si severe inspectii ale armatelor. Aceleasi exigente erau impuse si guvernatorilor provinciilor, reprezentantii imparatului in administratia civila si la comanda diverselor armate.

Reformele militare ale lui Hadrianus urmareau, cum subliniam anterior, realizarea unei armate solide, bine instruita si echipata, gata oricand sa intre in actiune si care sa compenseze prin calitate ceea ce pierdea prin cantitate.

Daca Traian a marit numarul legiunilor de la 28 la 30, Hadrianus revine la vechiul efectiv, desfiintand doua legiuni: a IX-a Hispana, cantonata in Britannia si a XXII-a Deiotariana din Egipt.

Sporirea efectivelor militare sub Hadrianus se realizeaza, astfel, prin crearea unui mare numar de unitati auxiliare de o factura cu totul noua: numeri, unitati de cavalerie si infanterie usoara sau mixte, cu efectiv variabil (de regula, cinci sute de soldati), deosebit de mobile, recrutate din randul neamurilor de la frontiere. Ele luptau cu armele lor 'nationale', cea ce sporea coeziunea lor interna. Multe dintre aceste unitati aveau o destinatie bine determinata: trupe de cercetasi, numite exploratores. Alaturandu-le vechilor unitati auxiliare, alae et cohortes, Hadrianus constituia, astfel, corpuri militare mixte.

O alta chestiune foarte importanta asupra careia s-a aplecat imparatul priveste recrutarea. Se stie ca recrutarea armatei romane a evoluat de la principiul recrutarii teritoriale din timpul lui Augustus la cel al recrutarii regionale, manifestat sub Flavieni.

Acesta din urma avea, dupa cum bine se cunoaste, destule inconveniente. Datorita legaturilor ei foarte puternice cu regiunile de unde era recrutata, armata isi pierdea mobilitatea, unul din factorii de mare succes militar ai Imperiului, care putea disloca, in caz de pericol, legiuni, vexilatii ori corpuri auxiliare din oricare provincie oriunde era nevoie[37].

In afara acestui pericol de ordin militar, mai era si unul politic. Se nastea primejdia ca Imperiul sa aiba mai multe armate: gallo-germanica, dunareana, orientala, egipteana ori africana mult prea profilate. Recrutarea regionala - tocmai prin relatia foarte stransa intre armata si regiunea de unde era recrutata - pregatea drumul spre separatismul politic, pe care-l vom vedea manifestandu-se in cursul anarhiei militare din secolul al III-lea d.Hr.

Dar acest gen de recrutare mai ascundea si un alt pericol, poate nu mai putin important. Armata romana avea sa capete tot mai mult caracterul unei armate alcatuite din elemente rurale, ceea ce atragea importante consecinte asupra functionarii Imperiului si chiar asupra evolutiei civilizatiei romane in general.

Toate aceste primejdii si incoveniente ii erau bine cunoscute lui Hadrianus. Imparatul a considerat, insa, ca ele atarna mai putin in raport cu simplificarea sistemului de recrutare si, mai ales, cu avantajele economice aduse de principiul recrutarii regionale.

Pentru a mari aceste avantaje, Hadrianus a extins acest principiu la scara intregului Imperiu si, mai mult decat, l-a inlocuit, practic, cu sistemul recrutarii pur locale, generalizat pentru legiuni, cu unele exceptii doar, datorate ratiunilor de securitate[38] si extins la aproape la toate unitatile auxiliare. In ceea ce priveste armata Italiei - pretorienii, cohortele urbane - recrutarea ei a ramas aceasi ca si pe timpul lui Augustus, adica pe baza principiului regional, respectiv dintre italici.

Calitatea armatei romane a fost al doilea obiectiv major al reformelor militare ale lui Hadrianus. In acest sens, el va lua o seama de masuri privitoare la durata serviciului militar si la sistemul avansarilor atat pentru trupa cat si pentru ofiteri. In ce priveste trupa, Hadrianus veghea cu mare strasnicie la pastrarea efectivelor reale, verificand mai ales capacitatea militara a fiecarui soldat[39].

Intr-o armata in care nu existau ofiteri superiori de cariera decat in mod cu totul exceptional, ofiterii inferiori, centurionii, aveau un rol esential. De aceea, Hadrianus a acordat o importanta cu totul deosebita regulamentelor militare privitoare la numirea si avansarea acestora, la conditiile de capacitate fizica si psihica pe care centurionii trebuiau sa le indeplineasca[40]. Proceda la fel si in cazul tribunilor, veghind ca in aceste importante pozitii sa nu ajunga decat oameni remarcabili si cu necesara experienta.

Importanta si valoarea acestor regulamente militare privitoare la corpul ofiterilor au fost atat de mari incat ele au ramas multa vreme in vigoare[41], numele lui Hadrianus fiind mentionat in secolul IV, alaturi de cele al lui Augustus si Traian.

Daca Hadrianus facea multe pentru soldat, in schimb ii si cerea mult: capacitate mare de efort militar si o severa disciplina. A luat masuri de restaurare a rigorii firesti a instructiei militare si a vietii sobre din castrele romane. Astfel, a ordonat distrugerea sufrageriilor fastuoase, a porticurilor, a grotelor artificiale si a gradinilor de agrement[42]. Controla cu mare atentie utilizarea fondurilor militare, deplasarile inutile din cazarmi, fiind, dupa Augustus, imparatul care a contribuit cel mai mult la mentinerea disciplinei militare, care slabise datorita neglijentei predecesorilor[43]. A emis monede cu legenda Disciplina Augusti si a fost primul imparat care a introdus in armata cultul divin al disciplinei militare.

Hadrianus a cautat sa sporeasca superioritatea armatei sale si prin superioritatea tactica si tehnica a trupelor Imperiului. Si aici a fost un inovator, introducand importante modificari in armamentul individual in artilerie si cavalerie.

Avand experienta campaniilor sale orientale, Hadrianus a creat o importanta cavalerie cuirasata. In ceea ce priveste infanteria, imparatul a rupt vechea traditie instituita de Marius de a lupta organizata pe cohorte, revenind la mai vechiul sistem al falangei. A introdus armamentul greu la vechile corpuri auxiliare. Pentru cavalerie, dupa modelul parthilor, sarmatilor ori celtilor, a introdus noi regulamente.

Hadrianus cerea celor in drept rapoarte detaliate asupra efectelor noilor reforme introduse. Dezvoltand un asemenea raport, Arrianus a redactat cunoscuta sa Tactica, in anul 136.

Armata romana, astfel reorganizata, era supusa de catre Hadrianus unei instructii dintre cele mai dure si intene: 'isi instruia soldatii ca si cum razboiul ar fi fost iminent'[44].

Comandamentul armatei romane nu a fost nici el ignorat de catre Hadrianus. De la Traian a mostenit un stat-major general cu totul exceptional, alcatuit din generali de mare valoare si experienta dobandite in campaniile traianice.

Chiar daca patru dintre cei mai mari generali ai lui Traian, fosti consuli, Palma, Celsius, Nigrinus si Lusius Quietus, au fost executati la inceputul domniei lui Hadrianus sub banuiala de complot, valoarea acestui comandament a ramas, totusi, la un nivel superior. Ar putea fi amintiti, de exemplu, doi alti mari generali, care s-au ilustrat din plin sub Hadrianus: Minucius Faustinus Iulius Severus, din ordinul senatorial, care a fost legatus Augusti pro praetore in Britannia si apoi comandantul armatei din Palestina unde a reprimat rascoala iudeilor, dar mai cu seama Q. Marcius Turbo, din ordinul ecvestru, prietenul si omul de incredere al imparatului. Sub Traian a reprimat rascoalele din Egipt si Palestina, iar sub Hadrianus pe cele din Mauretania. Pentru a-i rasplati meritele si a-i spori autoritatea, el fiind membru doar al ordinului ecvestru, acesta din urma i-a acordat titlul onorific de praefectus Aegypti si a creat pentru el un comandament militar exceptional pentru cursus honorum roman: Turbo guverna doua provincii deodata: Pannonia si Dacia ! In sfarsit pentru meritele sale la Dunarea de Jos, Turbo devine praefectus praetorio[45].

Comandamentul este unul dintre cele mai importante elemente compensatorii ale deficientelor rezultate din aplicarea recrutarii locale. In acest sens, deci, Hadrianus a pastrat caracterul strict roman al comandamentului intregii armate imperiale. Generalii si ofiterii superiori erau recrutati, ca si mai inainte, din randul senatorilor si al cavalerilor, iar cei inferiori dintre italici si cetatenii romani din provinciile occidentale cele mai romanizate.

Prin urmare, in acest context al diferentierii progresive a armatei, comandamentul ramane elementul ei cel mai important de unitate si rezerva cea mai solida a procesului de romanizare.

Ca urmare a acestui complex de reforme, Hadrianus a reusit sa obtina o armata bine instruita, perfect antrenata, gata oricand sa intre in actiune militara directa.

Aceasta profunda reforma militara a facut din Hadrianus, dupa cum spuneam mai sus, unul dintre cei mai mari reformatori ai Imperiului, astfel incat nu numai sub Severi, dar si la sfarsitul secolului al IV-lea, institutiile militare hadrianice erau in fiinta, fiindu-le aduse doar usoare modificari in timpul lui Constantin.

Desigur ca opera militara a lui Hadrianus are destule puncte slabe si avem in vedere in primul rand, recrutarea locala ale carei pericole ascunse vor aparea la lumina in timpul imparatilor-soldati din secolul al III-lea.

In egala masura, insa, Hadrianus nu poate fi considerat singurul responsabil pentru alegerea acestei formule. El se confrunta, in fond, cu mereu vechea si noua problema a raportului extrem de sensibil dintre resurse si necesitati: Imperiul avea nevoie de o armata mai mare, dar nu avea forta economico-financiara suficienta pentru a si-o asigura. Ori Hadrianus a cautat modalitatea de a rezolva aceasta imposibilitate intr-o maniera cat mai eficienta si mai convenabila pentru Imperiu: o reorganizare flexibila a armatei romane. O misiune cu atat mai dificila cu cat, se stie bine, resursele Imperiului fusesera greu puse la incercare prin politica externa ofensiva a lui Traian. Adus in situatia de a se adapta unei situatii de recesiune, Hadrianus a trebuit sa intreprinda inca o reforma majora, menita sa sustina politica sa externa defensiva: generalizarea si perfectionarea sistemului de fortificatii, cunoscut sub genericul de Limes.

Limes-ul - in acceptiunea curenta, data de istoricii moderni - exista, desigur, si inainte de Hadrianus, sistemul fiind initiat, fara indoiala, de catre Flavieni. La acea data, el era reprezentat de sectoare ale frontierelor romane aparate artificial si care, in viziunea imparatilor romani, aveau un dublu rol: militar si vamal-economic[46]. In prelungirea politicii sale de renuntare la expansiune, Hadrianus nu putea fi decat favorabil dezvoltarii unui sistem in care el vedea un element suplimentar de consolidare a politicii externe defensive, singura politica, in conceptia lui, pe care o mai putea promova Imperiul. In acest sens, imparatul a actionat pe doua planuri. In primul rand, a generalizat sistemul, iar in al doilea rand a procedat la consolidarea lui prin ameliorararea dispunerii fortificatiilor si la inlocuirea vechilor materiale: lemnul si pamantul cu piatra.

Necesitatea unui limes in Britannia era absolut evidenta dupa reculul produs aici la sfarsitul domniei lui Traian si datorita abandonarii pozitiilor avansate din Scotia. Acest limes trebuia sa protejeze provincia romana Britannia de atacurile populatiilor caledoniene din nord. Inca in anul 79 i.Hr., Agricola[47], inaintea marii sale ofensive in Caledonia, a construit o sosea strategica, protejata de o linie de burgi bine intarite, de la vest (golful Solway) la est (gura raului Tyne), adica regiunea cea mai ingusta a insulei. Amplasamentul era dintre cele mai favorabile, intrucat doua vai convergente, cea a raului Irthing, afluentul Edenului si cea a raului Tyne, consolidau, natural, fortificatia romana. In plus, Teppermoor Hill, de cca 250 m, constituia un punct ideal de supraveghere a miscarilor inamicului.

La inceputul domniei lui Hadrianus, fortificatiile au fost refacute, iar limes-ul deschis al lui Agricola, destinat a fi baza unei ofensive ulterioare in Caledonia, a fost inlocuit printr-unul inchis, expresie a politicii sale defensive[48]. Intr-o prima faza, Hadrianus a construit un vallum de pamant, care lega intre ele diferitele castella, fortificatie care nu avea prea mari pretentii defensive. Apoi, in cursul calatoriei sale din Britannia din anul 122, el a reluat si completat acest limes incipient, adaugandu-i un zid continuu de piatra. Pana la incheierea acestuia, a fost realizat un zid din glii de pamant inierbat, avand un fundament din piatra fasonata. Marea linie de aparare a fost incheiata in anii 126-127, avand o lungime de cca 118 km. In forma sa finala, linia fortificata hadrianica era compusa din trei elemente esentiale, conexe intre ele. Direct in fata dusmanului, la nord, se afla zidul de piatra, lat de 2-3 m si inalt de 5-6 m, precedat de un sant larg de 7-12 m si adanc de 3-5 m. In spate, spre sud, urma un vallum, precedat si el de un sant, inalt de 5-6 m, construit cu pamantul extras din sant. Acest vallum era prevazut, pare-se, cu o palisada. Al treilea element era constituit dintr-un sistem complex, asezat la oarecare distanta de primele doua linii, alcatuit din cca 17 castella, din cca 24 burgi si din cca 320 mici turnuri, toate ocupate de trupele destinate apararii frontierei. Castella, care erau 'cazarmi' permanente, erau dispuse de-a lungul liniiilor fortificate la o distanta de cca 6,5 km unul de altul. Construite in obisnuita forma rectangulara cu colturile rotunjite, castella aveau o suprafata cuprinsa intre cca 1,2-2 ha, fiind inconjurate de un zid de incinta intarit, desigur, cu un sant. Burgi, dispuse intre castella si construite odata cu zidul de piatra, se aflau la distanta de 1.000 de pasi unul de altul, fiind construite si ele in forma rectangulara, dar mult mai restranse decat castella: cca 18 m de la E la V pe cca 15 m de la S la N. In sfarsit, micile turnuri, erau asezate intre burgi si aveau o suprafata de cca 3,6 m pe 3 m, jucand rolul unor posturi de paza. O sosea strategica, paralela cu intregul front, asigura comunicarea rapida intre diversele unitati militare carora le era incredintata apararea frontierei.

In ceea ce priveste dispunerea legiunilor, in Britannia constatam o abatere de la regula generala: castrele legionare[49] sant asezate foarte departe de limes, Explicatia sta in existenta triburilor foarte razboinice din Tara Galilor (Wales), Silurii si Ordovices, dar si in intinderea foarte mica a frontierei, care, astfel consolidata, putea fi usor fi aparata, intr-o prima faza, doar de catre unitatile auxiliare.

Limes-ul Germaniei si al Raetiei a fost preluat de Hadrianus de la Domitian si Traian, el aducand putine inovatii. In forma sa hadrianica, limes-ul germanic se intandea pe o lungime de 300 km de la Hönningen, pe Rhinul mijlociu, pana la Lauriacum (Lorch), unde incepea limes-ul raetic. Parasind malul drept al Rhinului, trecea Muntii Taunus, pe care-i inconjura de la est la vest, cobora la Main, pe care-l atingea aproape de Hanau. De aici incolo, Mainul forma el insusi limes-ul pana la nord de W rth, de unde, de la sud de Main, limes-ul redevenind fortificatie artificiala, strabatea Odenwald si atingea Neckar la Wimpfen, de unde urmandu-i valea pana la Walheim, de unde, luand-o spre sud-est, atingea Lauriacum, punctul initial al limes-ului raetic. In ceea ce priveste traseul limes-ului, Hadrianus nu a adus inovatii capitale, el pastrand, in general, liniile fixate de catre Domitian. Astfel, la nord de Main, linia defensiva dintre Oberflorstadt si Kesselstadt a fost inlocuita cu o alta mai exterioara de cca 30 km, de la Oberflorstadt la Grosskrotzenburg. De notat ca, aici, el a introdus un element inedit in constructia limes-ului: nu a mai tinut seama, precum predecesorii sai, de conditile naturale, ci a urmat un traseu rectiliniu. Actiunea sa, si aici, a fost ordonata si sistematica, urmarind trei obiective importante: modificarea eventuala a traseelor, consolidarea vechilor fortificatii si construirea altora noi[50].

In privinta limes-ului danubian, Hadrianus s-a preocupta de doua segmente: limes-ul raetic si cel dacic.

Limes-ul raetic, care, cum aminteam deja, incepe de la Lauriacum (Lorch), constituie, de fapt, o continuare a limes-ului germanic. In calatoria sa de inspectare a frontierei Dunarii superioare din anii 121 si 122, Hadrianus a dus la bun sfarsit si aici, ca si la Rhin, opera lui Domitian si Traian. Astfel, acest limes se intindea pe o lungime de cca 175 km de la Lauriacum pana la Hienheim, in amonte de Ratisbonna, unde se intalnea cu limes-ul danubian. Asa cum a facut si la Rhin, Hadrianus a intarit limes-ul raetic prin construirea unui sant cu palisada. Astfel, de la Rhin la Dunare, pe o lungime de peste 150 km, palisada continua neintrerupta.

Desigur ca planul general al limes-ului dacic fusese conceput de catre Traian, indata dupa cucerirea Daciei. Dar, ca si la alte frontiere, nici aici Optimus Princeps nu si-a incheiat opera, Hadrianus fiind cel care o va desavarsi[51]. N. Gudea atrage atentia ca sistemul de aparare roman din Dacia - desi organizat pe baza acelorasi principii generale - se deosebeste esential de limes-ul din alte provincii, in special de cel din Germania Inferior: In Dacia nu a existat o aparare liniara, de genul unui fluviu-frontiera, precum in Germania inferioara, in Noricum, in Pannonii, in Moesii, ori al unui mare sant cu palisada, precum in Germania superioara, ori al unui zid, precum in Britannia ori in Raetia. Limes Dacicus are cu totul alte caracteristici, determinate atat de situatia Daciei romane de bastion implantat in Barbaricum, cat si de conditiile naturale, ceea ce atras dupa sine organizarea defensivei prin asezarea concentrica a fortificatiilor destinate a apara platoul transilvan. Desigur ca sistemul cuprindea si apararea liniara: de-a lungul Muresului si a Oltului, pentru a asigura legatura cu limes-ul celorlalte provincii dunarene, dar aceste linii jucau, pare-se, un rol secundar in sistemul militar al provinciilor dacice[52].

In Orient[53], revenind la politica defensiva a predecesorilor lui Traian, Hadrianus a tinut sa aiba relatii firesti cu regii Parthiei, Chosroes, respectiv Volagaises al II-lea. Pentru aceasta, intreaga linie de aparare romana de pe Eufrat si marile castre legionare de la Satala, Melitene si Samosata au fost tinute intr-o stricta defensiva, ele avand, evident, misiunea de a descuraja orice incercare ofensiva parthica si, la nevoie, de a inchide toate caile de acces spre interior ale vreunui navalitor rasaritean. In Syria, Hadrianus a continua opera de fortificare a limes-ului dintre Damasc si Aila, actiune inceputa inca de catre Traian.

Si in Africa, il vedem continuandu-l pe predecesorul sau. Intreprinde complexe lucrari de fortificare a limes-ului Africanus, determinat si de revoltele din regiune. Rascoala maurilor l-a adus in situatia de a impune o mai riguroasa supraveghere a Mauretaniei, printr-o stricta supraveghre a vailor marilor ueduri Sahel, Isser si Cheliff, ceea ce a dus la impingerea limes-ului Mauretanicus pina la culmile nordice ale Platourilor Inalte. Intreaga opera a lui Hadrianus in Africa, cunoscuta si sub numele de fossatum Africae, reprezenta o fortificatie impresionanta, intinsa de-a lungul a 750 de km. 'Pe traseu, santul trece peste multiplele ondulatii ale micilor lanturi muntoase sau coboara in vaile care le separa. Pamantul stancos a furnizat prin saparea lui majoritatea blocurilor folosite la ridicarea zidului ce il urmeaza in spate. Obstacolul propriu-zis este alcatuit dintr-un zid gros de 1,50-3 m, o berma[54] de 2-3 m latime, santul lat de 4-6 m si adanc de 2,30-3,40 m, a doua berma de 1-3 m si al doilea sant de 3,50 m'[55]. Toate aceste impresionante lucrari, completate cu soselele strategice aferente, au condus la realizarea unui solid sistem militar defensiv.

Razboaiele lui Hadrianus au fost ca si inexistente. In Historia Augusta, Hadrianus 21, gasim urmatoarea insemnare: 'In timpul lui nu s-a facut nicio expeditie militara de mare amploare, de razboi aproape nici nu s-a vorbit'.

Desigur ca un asmenea program de politica externa defensiva excludea din capul locului o politica de expansiune teritoriala a Imperiului. Tocmai de aceea, razboaiele, toate defensive, au fost foarte rare sub Hadrianus. Dar, dupa cum am mai aratat, imparatul era pe deplin convins ca numai o atitudine energica poate descuraja intentiile agresive ale vecinilor. Si de aceea, toate campaniile sale defensive erau purtate cu mare hotarare, iar represiunea indraznetilor atacatori era facuta fara crutare. Astfel, invazia roxolanilor la Dunarea de Jos, din anul 117, a fost respinsa chiar de catre Hadrianus[56]. Noul tumultus din anul urmator a fost potolit de catre un 'expert', Q. Marcius Turbo, care reprimase in 117 rascoala maurilor[57]. Turbo primeste un mare comandament dunarean: guvernarea si comanda armatelor a trei provincii: Pannoniile si Dacia.

Hadrianus si armata Imperiului au trebuit insa sa se intrebuinteze foarte serios din cauza a doua rascoale interne: in Britannia si in Palestina. Rascoala britannilor, in primul rand a brigantilor, a pus probleme grele romanilor, armata de ocupatie suferind importante pierderi. Cu aceasta ocazie, legio IX Hispana, cantonata la Eburacum, a avut cel mai mult de suferit, ceea ce l-a determinat pe Hadrianus sa o si desfiinteze, inlocuind-o cu legio VI Victrix, adusa din Germania. Infrangerea rascoalei a necesitat eforturi mari, cele trei legiuni cantonate in Britannia fiind sprijinite de vexillationes alcatuite din unitatile unor legiuni din Hispania si Germania.

Un caracter deosebit l-a avut, insa, rascoala iudeilor (132-135), atat prin durata ei cat si prin inversunarea, stimulata de elemente specifice religios-etnice, aratata de catre rasculati. Spre sfarsitul domniei lui Traian, iudeii se rasculasera, dar acesta reprimase revolata cu mare duritate. Hadrianus, la randul lui, emisese doua decrete prin care ordona: reconstructia Ierusalimului, ramas in ruina de pe vremea lui Vespasianus, sub numele de Aelia Capitolina si ridicarea unui templu al lui Iuppiter chiar pe locul vechiului templu national iudaic si un al doilea, prin care erau interzise in modul cel mai categoric doua dintre cele mai importante rituri iudaice: circumcizia si sabatul[58]. Aceste doua decrete au provocat mari nemultumiri intre iudei, spiritele fiind pregatite pentru o noua revolta. Indata ce Hadrianus a parasit Orientul, in anul 132, rascoala a izbucnit[59]. De aceasta data, ea a cuprins doar Palestina, antrenandu-i doar pe iudeii de aici[60]. Avand in frunte doi oameni de mare capacitate organizatorica, curaj si energie, pe Simon, supranumit si Bar-Kochba, Barkokeba, Barkosiba[61], care se dadea drept Mesia, si pe preotul Eliazar, revolta a luat forme dintre cele mai violente[62]: iudeii cuceres Ierusalimul si masacreaza un mare numar de romani. Riposta acestora[63], condusa de generali dintre cei mai experimentati[64], a fost dintre cele mai dure, sute de asezari fiind complet distruse, sute de mii oameni pierzandu-si viata. Hadrianus a luat masuri dintre cele mai severe impotriva regiunii si populatiei insurgente: iudeilor le era interzisa - sub pedeapsa cu moartea - nu numai intrarea in Aelia Capitolina, ci si chiar apropierea de ea. Colonia Aelia Capitolina a fost reconstruita. Iudeea, practic, si-a pierdut si numele, ea devenind, acum Syria Palestina, doua legiuni, legio VI Ferrata si legio X Fretensis, urmand sa asigure linistea provinciei.

Politica interna

Acorda atentie organizarii si administrarii Imperiului; pentru a putea domina problemele acestea constituie un Consilium Principis, format din juristi si care este salarizat. Ordo equester este utilizat mai intens decat ordinul senatorial in administratia Imperiului, devenind procuratores et praefecti. Cavalerii sunt aceia care conduc departamentelor 'guvernului' Imperial: ab epistulis, a libellis, a cognitionibus, a studiis, in vreme ce a memoria (probabil arhivele Principelui ) sunt incredintate libertilor imperiali.

A stabilit diverse clase in cadrul aparatului birocratic roman, pentru a marca o anume diferentiere intre Casa imperiala si functionarii Imperiului, care, in afara unui salariu considrabil, primeau si titluri specifice rangului lor. Astfel, daca membrilor ordinului senatorial le era rezervat titlul de clarissimi, cei din ordo equester se numeau egregius, perfectissimus, eminentissimus. In timpul lui Hadrianus a aparut un important monument juridic, Edictum perpetuum, care reprezinta codificarea edictelor pretorilor, opera realizata de Publius Salvius Iulianus, un eminent jurist al epocii.

Finantele ruinate prin constructii si razboaie de Traian au fost puse in ordine. Hadrianus va renunta la diverse poveri ale comunitatii fata de principe, cum ar fi, de exemplu, aurum coronarium, elimina societatile publicanilor pentru a asigura o mai mare corectitudine in incasarile datorate fiscului si pentru a nu-i impovara excesiv si inutil pe contribuabili. Introduce principiul arendarii domeniului public catre asa-zisii conductores. De notat, ca doar in Dacia exista conductores pascui et salinarum, adica arendatori ai pasunilor si salinelor. S-a preocupat, de asemenea, de reglementarea statutului colonilor aflati pe marile domenii ale statului.

Hadrianus a incurajat intr-un mod deosebit urbanizarea, el aparand, frecvent, drept intemeietor. A fost un mare constructor si un mare restaurator: Pantheonul lui Agrippa, Villa Hadriani, Moles Hadriani, Pons Aelius etc.