Incalcari ale drepturilor noncombatantilor in timpul Interventiei militare si ocupatiei din Irak

Acest capitol este dedicat in intregime prezentarii incalcarilor de drepturi suferite de noncombatantii din Irak in timpul interventiei militare si ocupatiei Irakului de catre coalitia condusa de SUA

Prezentarea aceasta nu va tine cont de desfasurarea razboiului si deci nu vom prezenta nici cronologic si nici dupa desfasurarea tacticilor militarea a razboiului.

Datorita problemei existente in a gasi un numar exact al victimelor capitolul va fi structurat putin altfel decat in mod conventional. Nu vom putea estima exact cate cazuri de incalcari ale anumitor drepturi exista si de aceea vom face o altfel de prezentare. Ne vom baza pe principalele actiuni cauzatoare de incalcari ale drepturilor irakienilor. Si anume pe atacurile fortelor coalitiei. Nu numai ca este mai usor de pus in perspectiva un atac militar dar este si singura solutie viabila care ni se ofera in lipsa unor cifre exacte si a unor raportari precise din zonele atacate. Ori de cate ori va fi posibil vom folosi si date concrete, dar tinand cont ca toate sistemele de monitorizare a populatiei in Irak au fost distruse este foarte greu sa prezentam asemenea informatii.

1 Atacuri cu arme conventionale

Acest gen de atacuri este cel mai extins si se presupune ca sunt tipul de atacuri cauzatoare de cele mai multe victime. Armele conventionale sunt folosite in cantitati mult mai mari decat cele neconventionale si de aceea este normal sa provoace mai multe victime. Aici insa apare un paradox legat si de sursa din care se obtin informatiile in Irak. Fiindca majoritatea relatarilor vin din partea institutiilor media, relatarile cele mai spectaculoase vor fi intotdeauna preferate celor banale. Astfel, exista sanse mai mari sa se publice un articol despre o bomba cu napalm care face 10 victime decat un articol despre cele cateva mii de victime facute de gloante in acelasi interval de timp

1.1Atacuri cu muntii conventionale

La categoria de muntii conventionale intra gloantele, proiectilele, rachetele si bombele conventionale, muntii care sunt folosite in cea mai mare proportie.

Pentru fortele coalitiei cele mai simple atacuri au fost cele aeriene. Bucurandu-se de suprematie totala in acest domeniu, avand in vedere ca nici un avion militar irakian nu a decolat de la pornirea invaziei, fortele conduse de SUA au infaptuit numeroase bombardamente asupra diferitelor zone de conflict. Ca observatie aceste atacuri au fost facute fie inainte de ajungerea trupelor terestre, cu scopul de a slabi rezistenta si de a minimaliza pierderile de vieti in tabara aliatilor fie atunci cand aceste trupe terestre primeau o replica dura din partea fortelor echivalente irakiene. Ca urmare a acestor bombardamente s-au distrus mii de case, scoli, moschee si au ucis fara discriminare atat trupe irakiene cat si civilii ascunsi in propriile locuinte.

Aceasta practica se putea anticipa inca de la inceputul invaziei atunci cand "in primele 4 luni si jumatate ale lui 2007, avioanele americane au aruncat 237 de bombe si rachete ca si sprijin pentru fortele terestre din Irak depasind deja cele 229 aruncate in tot anul 2006"[1]

Harlan Ullman, unul dintre autori politicii "soc si spaima" menita sa zdrobeasca psihic si fizic orice adversar ce se opune fortelor SUA, declara pe data de 3 aprilie la New York Post: "Pentru a aprecia motivul pentru care facem un asemenea progres, trebuie sa intelegeti extraordinarul avantaj pe care il avem in fata irakienilor. Este o problema de putere coplesitoare. Forta noastra aeriana este de neoprit."[2]

Conform lui Peter Ford, membru al Christian Science Monitor, "razboiul aerian asupra Irakului a fost cea mai letala campanie pentru noncombatanti condusa de americani de la conflictul din Vietnam. Pierderile de vieti omenesti depasesc cu mult victimele primului razboi impotriva Irakului"[3]. Datorita faptului ca atacurile aeriene includ si atacurile cu napalm si atacurile cu bombe tip ciorhine, nu putem estima cate atacuri aeriene au fost cu arme conventionale si cate cu arme neconventionale. De aceea, pentru a evita suprapunerile sau dublarea involuntara a informatiilor vom prezenta doar cateva din multitudinea de atacuri aeriene, cazuri in care este certa folosirea munitiilor conventionale.

In primele doua saptamani ale interventiei militare bombardierele fortelor coalitiei aveau "peste 1000 de misiuni in fiecare zi[]1000 de bombe ghidate au fost aruncate de la inceputul invaziei si binenteles mii de alte bombe simple "[4]

Odata cu incetarea ostilitatilor si numarul de misiuni aeriene si de bombardamente a scazut. "Cifrele fortelor aeriene arata ca dupa miile de bombe si rachete utilizate in inverventia din 2003, forta aeriana americana a scazut rata bombardamentelor: 285 de muntii aruncate in 2004, 404 in 2005 si 229 in 2006, in acest total ne fiind incluse cartusele devastatoare de 20mm si 30mm si lansarea de rachete ale avioanelor, sau avioanele fortelor de infanterie."[5]

Majoritatea atacurilor din primele saptamani au fost asupra unitatilor militare si a obiectivelor de acest gen. Fortele armate irakiene erau atacate cu ferocitate si fara intrerupere. In permanenta erau avioane ale coalitiei in aer incercand sa atace inamicul.

Cu toate ca declaram la inceput ca soarta fortelor armate nu este una de interes pentru lucrarea aceasta, nu putem sa nu faceam referire la pierderile suferite de acestia in primele saptamani. Peste tot in Irak se prezentau imagini cu zeci de vehicule militare arzand si cu sute de cadavre inconjurandu-le. Fie ca era Karbala, Kut sau Bagdad, fortele irakiene sufereau pierderi enorme si inca de la inceputul razboiului soarta lor era pecetluita. Vom prezenta un singur caz, emblematic pentru toate atacurile suferite de fortele militare irakiene. Facem referire la o divizie a Garzii Republicane ce trebuia sa apere Bagdadul si era pozitionata in orasul Kut pazind si una din caile de acces spre capitala. Aceasta divizie a suferit bombardamente feroce timp de cateva zile, rezistand pana la un anumit moment dat. Diferenta a facut-o folosirea de catre fortele coalitiei a "2 bombe de 7000kg numite Daisy Cutter, cele mai mari bombe conventionale in existenta. Daisy Cutter se detoneaza deasupra solului, cuprinzand un 1km patrat intr-o mixtura de foc care consuma tot oxigenul, incinerand sau axfixiind pe oricine se afla in zona de actiune. O descriere a impactului lor spune: <Cei care nu sunt incinerati sunt raniti de suflul masiv sau de vacuumul rezultat. Ranile tipice includ contuzii, pierderea vederi, spargerea timpanului, arderea cailor respiratori si colapsul pulmonar, hemoragii interne multiple, organe interne rupte sau reasezate in alte parti>"[6].

Avand in minte tipul de razboi dus de fortele coalitiei impotriva armatei irakiene, ori de cate ori s-a gresit tinta, metodele si munitiile folosite in atacurile legitime contra fortelor armate irakiene, devin metode si muntii ce provoaca numeroase pierderi de vieti omenesti in randul civililor.

Unul dintre primele astfel de cazuri de pierderi de vieti in randul non-combatantilor, caz amplu dezbatut si foarte controversat, a avut loc la mai putin de o saptamana de la inceperea operatiunilor militare in Irak. Atunci au fost lansate 2 rachete SUA in piata Abu Thaleb din suburbia Al Shaab a Bagdadului, provocand multi morti si raniti.

"Doua rachete de croaziera au lovit zona Al Shaab, dens populata si saraca, la amiaza cand strada Abu Taleb este cel mai aglomerata. Oficialitatile irakiene au spus ca 14 oameni au fost ucisi, dar alte rapoarte sustin ca cel putin 20 de oameni au murit instantaneu, iar alti 30 raniti, unii grav"[7]. Cum spuneam, a fost evenimentul ce a marcat inceperea unui ciclu repetitiv. O zona saraca si suprapopulata a unui oras, bombardata din greseala de catre fortele militare ale coalitiei.

"Imaginile de la televiziunea de stiri Associated Press arata un crater mare in strada, cladiri fumegand, masini distruse si cadavre invelite in folii de plastic in porbagajul unui picup. Flacarile se puteau vedea deasupra magazinelor. Barbati cu galeti arucau apa peste resturile de masini inegrite in timp ce femeile apucau de mainile copiilor si fugeau de la fata locului."[8]. O imagine sumbra, care nu prezinta insa intreaga oroare. Robert Fisk, corespondent pentru ziarul britanic The Independent, aflat la fata locului relata faptele: "Abu Hassan si Malek Hammund preparau mancare pentru clienti restaurantului Nasser situat pe strada Abu Taleb. Racheta care i-a omorat a cazut in apropiere, suflul exploziei zburand acoperisul restaurantului si omorandu-i pe cei doi. Cel putin 15 masini au izbucnit in flacari, incinerand persoanele care se aflau in ele"[9]. "Cativa barbati incercau sa smulga usile unui alt automobil aflat in centrul strazi care a fost rasturnat de explozia rachetei si a fost cuprins de flacari. Au fost fortati sa priveasca neajutorati cum femeia si cei 3 copii ai ei au fost incinerati de vii in fata lor. A doua bomba/racheta a lovit drumul de est, trimitand shrapnel in 3 oameni ce stateau in fata unui bloc de apartamente."[10]

Fiecare din jurnalistii prezenti la fata locului au descris in moduri care mai de care mai emotionante aceste imagini de disperare si neputinta.

Situatia a devenit si mai tensionata in momentul in care fortele armate ale coalitiei, neasumandu-si raspunderea pentru fapta comisa, au acuzat regimul lui Saddam Hussein pentru acest atac. Comandamentul Central American a recunoscut in cele din urma intr-o declaratie de presa ca avioanele SUA au utilizat arme ghidate de precizie pentru a tinti rachete si lansatoare irakiene plasate intr-o zona rezidentiala si ca "majoritatea rachetelor au fost pozitionate la mai putin de 60 de metri de locuinte."[11] Astfel ei doreau sa atraga asupra regimului Irakian acuzatia de a isi masca armele si obiectivele militare folosind civilii. Robert Fisk a verificat cartierul pentru tinte militare si dupa finalizarea cautarilor declara: "Irakieni spuneau ca era o baza militara la mai bine de 1km de strada, desi nu am gasit-o."[12]

Inainte cu 2 zile de aceasta tragediei, "o racheta de croaziera a lovit districtul Al A'azamiah din Bagdad, exact cand anuntul pentru rugaciuniea musulmana de dupamasa, s-a auzit din turnurile moscheelor. Atacul a ucis 5 oameni si a ranit 27, niveland o casa si avariind alte doua"[13].

Atacurile de acest gen au fost relatate cu preponderenta din Bagdad dupa primele saptamani ale interventiei militare si ale bombardamentelelor trupelor coalitiei. Nici celelalte mari orase nu au ramas ferite de bombardamente, insa primele relatari ale atacurilor in zone populate de civili au venit din capitala.

Tragedia a lovit din nou o zona rezidentiala a Bagdadului dupa doar cateva zile de la carnagiul din piata Abu Taleb. La orele amiezei un avion al fortelor coalitiei a lansat o racheta care a lovit o zona rezidentiala aflata la cateva sute de metrii de Al Noor, un spital din Bagdad, zona numita de rezidenti Shu'ale, o zona shiita saraca. Di nou nu s-au descoperit tinte militare in zona. Numarul de persoane ucise nu este cunoscut dar in urma bombardamentelor din acea zi se contabilizasera "55 de morti si 47 de raniti din piata Shu'ale. Printre morti se aflau si cel putin 15 copii"[14]

Televiziunile arabe Al Jazeera si Al Arabiya au transmis imaginile cadavrelor, incluzand cateodata copii si scene in care oamenii scoteau sicriele din spital. Au transmis din spitalele in care erau victimele acestor atcuri, au transmis inmormantarile celor ucisi, au transmis inregistrari video facute imediat dupa atac, inregistrari in care apareau nu o data membre sfasiate si oameni mutilati. Robert Fisk relata din nou pentru The Independent descriind imaginile dintr-un spital in care erau victime ale acestui atac: "O fetita de 2 ani, Saida Jaffar, infasurata in bandaje cu un tub pe nas si altul in stomac. Tot ce puteam vedea din ea era fruntea, 2 ochi mici si barbia. Langa ea, sangele si mustele acopereau o gramada de bandaje si tampoane vechi. Nu departe, pe un pat murdar era Mohamed Amaid, un baietel de 3 ani a carui fata, stomac, maini si picioare era strans legate de bandaje. O masa mare de sange coagulat se afla la capatul patului acestuia"[15].

Si de aceast data fortele coalitiei nu si-au asumat raspunderea pentru atac, sustinand ca o racheta anti-aeriana irakiana ar fi fost cea care a cauzat incidentul. Fisk insa a demonstrat ca racheta era de provenienta SUA: "El a prezentat numarul de serie si codul de pe o bucata din racheta, recuperate de un batran a carui casa se afla la 100 de metri departare de craterul de 2 metri al bombei. Numarul de serie era 30003-704ASB 7492 si era urmat de un numar de lot: MFR 96214 09. Nu exista indoiala in privinta autenticitati bucati de metal - Fisk a vazut-o inainte ca autoritatile irakiene sa stie de existenta acesteia. Rezidenti din zona su spus ca au auzit sau au vazut avionul american care a lansat racheta, in plina zi si cu o perfecta vizibilitate pe un cer senin."[16]. Numerele de serie recuperate de pe fragmentele rachetei indicau ca a fost fie o racheta anti-radiatie (HARM) sau o bomba ghidata laser Paveway, ambele fabricate de Raytheon in Texas, SUA.

Efectul rachetei a fost unul pe cat de bizar pe atat de devastator. Craterul pe care l-a lasat proiectilul in sol era foarte mic insa raza pe care a afectato a fost neasteptat de mare, principala cauza de victime fiind srapnelul. Din nou o relatare a lui Robert Fisk: "Racheta a imprastiat bucati de metal prin multime - compusa in special de femei si copii - si prin pereti subtiri de caramida a resedintelor din zona, amputand membre si capete. De exemplu 3 frati, cel mai in varsta de 21 de ani si cel mai tanar de 12, au fost secerati in interiorul sufrageriei lor dintr-o casa de caramida aflata pe strada opusa pietei. Doua usi mai departe, 2 surori au fost ucise intr-o maniera similara". Relatarile sale au fost confirmate de doctori ai spitalului Al-Noor, spital unde au fost transportate aproape toate victimele din acea zona: "Nu am mai vazut rani ca acestea inainte. Acesti oameni au fost penetrati de zeci de bucati metalice"[17].

In perioada de inceput, toate institutiile media erau cu ochii atintiti spre conflict deoarece era cel mai important eveniment la nivel mondial. Aceasta atentie periodica asupra interventiei fortelor coalitiei a fost bine venita, concurenta dintre diferitele publicatii media facand ca stirile despre conflict si deci despre victime sa fie abundente. Din pacate, dupa transformarea interventiei militare in ocupatie militara stirea a devenit una de fundal.

Conform Christian Science Monito aproximativ 100 de localnici dintr-un sat au fost omorati de catre bombardamentele americane la data de 5 aprilie 2003, dintre care 43 de persoane intr-o singura casa.

"Organizatia CIVIC (Campaign for Innocent Victims of Conflict) avand numerosi observatori in zona a caror misiune era sa intervieveze victimele razboiului a declarat ca au existat 1000 de morti din randul civililor doar in Nasariya. La inceputul lui aprilie France Presse declara: 20 de oameni incluzand 11 copii au fost omorati in timpul unui raid nocturn asupra unei ferme in suburbia Al Janabin de la marginea Bagdadului. Televiziunea Al Jazeera pe durata intregului razboi a prezentat imagini ale victimelor din randul civililor, printre acestea prezentand imagini despre Bartallah unde intr-o saptamana au fost adusi 120 de morti si raniti la spital"[18]. Putem vedea deci importanta pe care o avea acest subiect in randul ONG-urilor si a mass-media.

La inceputul lunii Aprilie a anului 2003 FrancePresse anunta ca "15 membri ai unei famili au fost ucisi luni cand un elicopter Apache a lansat o racheta in camioneta acestora. Familia fugea de luptele ce aveau loc in Nasiriyah. Un supravietuitor al atacului a aratat unui fotograf AFP sicrie ce contineau corpurile sotiei si a celor 6 copii ai acestuia, pe tatal si mama lui, cei 3 frati si nevestele lor."[19]

Tot la inceputul lunii aprilie, odata cu inceperea misiunilor fortelor terestre ale coalitiei in Bagdad au inceput sa apara relatarile legate de comportamentul soldatilor coalitiei.

Un atac de deosebita ferocitate a fost dus de catre regimentul blindat 64 din a 3a divizie de infanterie armatei SUA pe data de 5 aprilie 2003. Dintr-o zona de la periferia sudica a Bagdadului, regimentul 64 a pornit o "misiune de recunoastere in forta" spre nord, dealungul autostrazi 8 si a soselelor paralele care duc spre centrul orasului,dupa care s-au intors catre vest si si-au continuat drumul prin suburbiile industriale si rezidentiale din sudul Bagdadului mergand in directia aeroportului capturat deja de cateva zile. Pe 6 aprilie 2003, site-ul publicatiei New York Times continea un articol care descria atacul. "Nu a fost o trecere in fuga prin teritoriu ostil, ci o calatorie de 3 ore dealungul a 2 dintre marile artere ale orasului, aducand soldatii in contact cu mii de luptatori paramilitari irakieni[.] Tancul M1 Abram si tabul M2 Bradley au lasat in urma lor doar distrugeri, aruncand in aer 30 de camioane irakiene, un tanc si un transportor armat blindat"[20]

Armata americana a admis ca au fost ucisi intre 2000 si 3000 de irakieni in timpul misiunii dar nu a prezentat nici un obiectiv pentru implementarea acesteia. In urma acestui asalt, Crucea Rosie a raportat ca spitalele orasului se umpleau cu sute de raniti, atat militari cat si civili iar morgile primeau zeci de cadavre.

"Luptatori irakien, au tras din strada, de la liniile copacilor, de pe pasarelele autostrazilor. Multi s-au amestecat printre civili prinsi in avansul neasteptat al blindatelor. Uni oameni au fugit. Altii au fluturat haine albe sau si-au tinut mainile sus. La aeroport un soldat al SUA a declarat: <Oamenii erau imprastiati la marginea drumului. Nici n-am putut numara cati erau>"[21]. Aceasta ultima declaratie este reprezentativa pentru multi soldati ai fortelor coalitiei. Nu numai ca nu au o conceptie asupra numarului de civili ori de insurgenti pe care ii ataca, dar nci nu pot face diferenta dintre ei in cele mai multe cazuri. Lt. Col. Scott Rutter, commandant al celui de-al 2-lea battalion, din regimental 7 de infanterie al diviziei 3 infanterie declara: "Este foarte dificil sa faci distinctia dintre civili si posibili luptatori."[22] Aceasta actiune militara avea sa fie prima care sa edifice in legatura cu planul de interventie in Bagdad al armatei coalitiei. Nefiind pregatiti pentru un atac in forta si pentru mentinerea unor pozitii in capitala, fortele americane aveau sa il imparta in sectoare, cucerirea urmand sa se faca sector cu sector. Cea mai halucinanta declaratie legata de aceasta actiune militara a dat-o maiorul Buford C. Blount, comandatul diviziei a 3-a de infanterie care a declarat ca "Vroiam doar sa-i anuntam ca suntem aici."[23]

In perioada respectiva era un flux atat de mare de informatii legate de victimele noncombatante din Irak incat era greu sa se fac o contabilizare a acestora. Aceasta abundenta de informatii a alimentat la acea vreme foarte multe contestatii la adresa metodelor folosite de coalitia cundusa de SUA in Irak.

In aceiasi perioada, la sud de Hilla, tancuri ale SUA au aruncat in aer un autobuz civil ce se indrepta spre Najaf, ucigand 34 dintre cei 35 de pasageri. "Multi dintre oameni din autobuz au fost decapitati"[24] a declarat chirurgul spitalului unde au ajuns victimele, Dhiya Sultani. Bassan Hoki in varsta de 38 de ani a spus ca se afla in autobuzul atacat. Chirugii i-au amputate bratul drept deasupra de cot avand si rani adanci pe picoare. Mama lui, care statea langa el in autobuz, a murit. "M-am uitat in jurul meu si parea ca toti sunt morti[] Capetele oamenilor erau rupte de pe trupurile lor. Aubobuzul era rup in bucati."[25]

In 2004 armata coalitiei a mai avut o actiune militara de genul celor din pietele Bagdadului cu un an in urma. De aceasta data actiunea s-a mutat pe strada Haifa, din centrul capitalei. La data de 12 Spetembrie 2004, in jurul orei 15, o coloana de vehicule blindate apartinand fortelor SUA a avansat pe strada Haifa si a lansat grenazi cu gaze lacrimogene in urma ciocnirilor violente cu fortele ostile coalitiei care se adaposteau in zona. In jurul orei 19 unul dintre vehiculele blindate Bradley a fost grav avariat de o masina capcana iar restul fortelor americane au fost fortate sa se retraga, impreuna cu echipajul vehicolului in cauza. Vazand ca fortele straine pleaca, irakienii, atat civili cat si insurgenti, au iesit pe strazi pentru a jubila, uracandu-se pe, si dansand in jurul vehiculului american.

Mazen al-Tameizi si cameramanul Seif Fouad au filmat intreaga scena.

"In timp ce filmau, un elicopter american aparuse la joasa inaltime si fara avertizare a deschis focul asupra multimii. Imaginile arata cum vehiculul blindat explodeaza si il arata pe Tameizi cum se impiedica din cauza suflului exploziei tipand: <mor, mor>"[26]. Tameizi, reporterul de 28 de ani al Al Arabiya, a murit in urma acestor atacuri alaturi. Rajih Khalil, un prieten al lui Tameizi, a declarat pentru ziarul britanic Telegraph: "Oameni care incercau sa ne ajute erau fie raniti fie pusi pe fuga. Dupa un minut elicopterul s-a intors si a tras din nou. S-au intors de 3 sau 4 ori."[27]. Aceste intoarceri repetate ale elicopterului de lupta al fortelor SUA, pentru a trage asupra persoanelor considerate inamici denota cat de mare este dorinta soldatilor de a ucide fortele pe care le considera inamice. Din pacate in cazul de fata era vorba de civili care incercau sa ajute persoanele ranite in urma primului atac. Din nou conducatorii fortelor armate in cauza au negat orice neregula in comportamentul soldatilor. "Un purtator de cuvant american a negat rapoartele ce prezentau victime civile, declarand ca elicopterul a deschis focul asupra <fortelor anti-irakiene si asupra Bradley-ului, prevenind astfel pierderea de echipamente si armament secrete> Ulterior armata a pretins ca <insurgenti din vecinatatea vehicului au deschis focul asupra elicopterului> Oricum, aceasta indiferenta fata de vietile civililor inocenti inseamna ca Pentagonul priveste toti irakieni ca fiind "insurgenti", "teroristi" si "forte anti-irakiene"[28].

In aceiasi perioada, fortele coalitiei intampinau probleme cu fortele parmilitare si cu insurgentii irakieni in multe zone ale tarii printre care Fallujah, Ramadi si Tal Afar. Astfel ca incidente asemanatoare au fost relatate de martori oculari, dar nefiind prezenti reprezentantii media, relatarile nu au putut fi confirmate. In incidentul de pe strada Haifa au murit cel putin 15 oameni sia au fost raniti cateva zeci.

"Mai mult de 60 de oameni au fost ucisi in Irak in aceiasi zi. In toatal, 37 au murit in Bagdad si alti 10, inclusive femei si copii, in Ramadi unde tancurile si elicopterele americane au deschis focul asupra unui district residential. In jur de 2000 de trupe americane si irakiene, sprijinite de vehicule blindate si avioane de lupta F-16, au lansat un atac inainte de zori asupra orasului Tal Afar pentru a pune capat unui asediu de 2 saptamani. Dupa atac, trupele americane au izolat zona, refuzand accesul rezidentilor in oras. Dar un reporter al Associated Press a descris scene de devastare, cu cadavre pe strada si cladiri reduse la gramezi de moloz"[29].

In acelasi timp Fallujah vedea cea de-a sasea zi de bombardamente continue menite sa distruga fortele anti-coalitie din oras. Vom prezenta o singura victima din orasul Fallujah, o fetita de 16 ani intervievata de Dahr Jamila pentru Inter Press. "A stat trei zile langa cadavrele membrilor familiei sale, ucisi in propria casa. Cand au intrat soldatii era in casa cu tatal, mama, fratele ei de 12 ani si inca doua surori. A vazut cum soldatii au intrat si i-au impuscat pe mama si pe tatal ei, fara a spune nici macar un cuvant. Leau batut pe ambele ei surori dupa care le-au impuscat in cap. Dupa aceste fapte, fratele ei, innebunit de durere, a fugit spre soldati stigand la ei, asa ca l-au impuscat si pe el"[30]. Acest caz pare sa descrie cel mai bine starea de neputinta totala a celor aflati in acel oras. Neputinta in timpul bombardamentelor, iar apoi neputinta in fata atacurilor fortelor militare.

In iunie 2006 a aparut in presa un caz incredibil referitor la punerea sub acuzatie de catre armata SUA a 8 dintre infanteristii trupelor proprii pentru "rapirea si uciderea unui civil irakian cu disabilitati din Hamdania la data de 25 aprilie"[31].

Potrivit acuzatiilor, acestia l-au tarat pe Hashim Ibrahim Awad din casa acestuia, legat la maini si picioare." Localnici au declarat ca ulterior soldati americani l-au impuscat de 4 ori in fata. Conform procurorilor, soldati au pus un AK47 si o lopata langa cadavrul barbatului pentru a incerca sa arate ca acesta vroia sa sape o groapa pentru a planta o bomba"[32].

In afara acestui caz care a ajuns in fata curtilor de judecata militara, mai exista si alte cazuri similare dar neraportate.

La Haditha, localitate din provincia sunita Anbar, cativa soldati ai SUA au fost ucisi de catre insurgenti. La data de 19 noiembrie, un pluton de 13 soldati americani, aflati intr-un vehicul la aproximativ 3 kilometrii de baza lor, au fost surprinsi de o explozie a unei bombe aflate la marginea drumului, ucigand un soldat si ranind alti Supravietuitorii civili spun ca infanteristi americani au deschis focul asupra ocupantilor unei masini(de culoare alba) din apropiere ucigandui pe cei 5 ocupanti neinarmati si au inceput sa mearga din casa in casa impuscand de la o distanta mica oamenii ce incerau sa-si protejeze copii sau care se rugau pentru vietile lor. "Certificatele de deces descriu rani la cap si piept in stilul celor de executie: un masacru sub orice definitie. <Cred ca erau orbiti de ura . si si-au pierdut controlul> a spus James Crossan, unul dintre infanteristi raniti, referindu-se la colegii lui.Comandatul de pluton, aflat acum sunt ancheta, descrie everimentele diferit. El sustine ca dupa atentat, a vazut tineri fugind din masina alba iar conform regulilor de angajament in conflict, a deschis focul asupra lor[] Apoi, crezand ca se afla sub foc inamic provenit din casele invecinate, au patruns intr-una din ele. Unul din ei a aruncat o grenada intr-o camera de unde s-au auzit voci, in timp ce altul a deschis foc automat in alta. Aceasta tactica se numeste <pregatirea camerei>. Au ucis 7 civili printre care si un copil de 4 ani. Apoi, sustinand vazusera o usa neagra deschizandu-se, au intrat in alta casa sub pretextul ca urmareau un om inarmat. Au <pregatit camera> omorand 8 civili inclusiv 2 femei si 5 copii cu varste intre 3 si 14 ani"[33]. Aceasta este versiunea oficiala si considerata cea mai igienica a evenimentelor.

"Sa presupunem ca spuneau adevarul. Stiind despre tratamentul prizonierilor irakieni de catre SUA, ce irakian cu varsta potrivita unui soldat, aflat in toate facultatile mentale, nu ar fi fugit de un battalion de soldati americani, dupa explozia unei bombe?"[34]. Exista o mare posibilitate ca si daca ocupantii masinii nu ar fi fugit ar fi suferit aceiasi soarta.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

"Ca si raspuns la informatiile din Haditha, George Bush a spus: <Daca, intradevar, au fost incalcate legi, va exista si pedeapsa[.] Provocarea pentru noi este san e asiguram ca actiunile catorva nu vor murdari actiunile celor multi>.

Legile internationale au fost incalcate, dar nu va exista nici o pedeapsa. Cei putini care sunt responsabili raman in Casa Alba in timp ce cei multi implicati in razboi sunt brutalizati sau ucisi sau ambele"[35].

Din pacate in febra atacurilor unii soldati nu isi gestioneaza bine comportamentul. Stresul mental si climatul de frica instituit, chiar daca principalii vinovati pentru acest climat sunt tocmai ei, ii fac pe soldati sa fie foarte surescitati.

"<Trebuie sa faci orice pentru a ajunge acasa> a spus un infanterist. <Daca este necesara curatarea prin foc acolo unde sunt civili, atunci asta este>. Exista binenteles si o alta optine. Intoarcerea acasa. Daca uciderea indiscriminate a civililor este necesarul incheieri misiuni, atunci este clar ca ceva nu este in regula cu misiunea. Poti vorbi de cateva mere stricate doar pentru o vreme, dupa care trebuie sa te uiti serios la butoiul de unde provin."[36]

Din pacate nu putem spune ca am prezentat exhaustiv incalcarile survenite in urma atacurilor conventionale. Asemenea ice-berg-urilor, ce avem in acest capitol prezinta doar o mica parte din numarul real al problemelor.

1.2Masacrele de la punctele de control.

Unele dintre cele mai condamnabile nedreptati impotriva ne-combatantilor irakieni s-au comis la punctele de control ale forteleor coalitionale. Aceste puncte de control sunt blocaje facute de trupele coalitiei pentru a controla fluxul de persoane in sau din o anumita zona. De regula exista un numar mare de soldati care fac controalele la aceste blocaje stradle cautant rebeli ori trupe paramilitare, prezenta lor fiind insa si necesara pentru prevenirea atacurilor cu masini capcana. Din pacate, comportamentul militarilor aflati la asemenea blocaje a lasat nu o data de dorit existand numeroase rapoarte conform carora acestia isi depasesc cu mult prerogativele si actioneaza cu violenta gratuita cateodata provacand victime nevinovate. De exemplu, in incercuirea orasului Najaf soldatii care actionau la punctele de control aflate pe principalele rute de iesire din oras aveau ordin sa impuste orice sofer se apropie de blocaj. Ca urmare directa a acestor actiuni multi dintre civilii nevinovati care fugeau din calea conflictelor din oras s-au vazut fortati sa se intoarca in zonele de conflict, neputand trece de blocaje.

Unul dintre cele mai groaznice astfel de incidente a fost inregistrat la un punct de control situat intre Najaf si Karbala, unde au fost ucisi 10 civili dintre care 5 copii. Initial cifra decedatilor fusese de 7 dar un corespondent al Washington Post aflat la fata locului a transmis adevarata poveste. William Branigin, jurnalistul in cauza sustine ca un autoturism Toyota se apropia de blocajul la care se aflau trupele americane sub comanda capitanului Ronny Johnson. Acesta din urma a ordonat oamenilor sai sa traga un foc de avertisment. "Apoi, a ordonat comandatului de pluton sa traga cu mitraliera de calibru 7.62 un cartus in radiatorul vehicolului. <Incetati cu prostiile!> a tipat capitanul Johnson in radio cand a vazut ca nu s-a intreprins nici o actiune. Intr-un final acesta a tipat cu toate puterile <Opreste-l! Red 1 opreste-l!>. Acel ordin a fost imediat urmat de focul automat al vehiculelor Bradley cu tunurile de 25mm. In total, un numar de 12 cartuse au fost auzite."[37] Inghesuita in masina era o intreaga familie, 13 oameni in total, care incercau sa plece din zona de conflict. Printre victime se aflau 5 copii de pana la 5 ani.

"A cost cel mai oribil lucru pe care l-am vazut si sper sa nu-l mai revad"[38], a fost declaratia sergentului Mario Manzano un medic al armatei care a descris cum o femeie care a supravietuit atacului a ramas in masina strangad in brate trupurile mutilate a 2 dintre copii acesteia: "Ea nu vroia sa paraseasca masina."[39]

"Tocmai ce ai ucis o familie pentru ca nu ai tras un foc de avertizare destul de devreme"[40] a tipat capitanul prin radio catre comandatul de pluton.

Oficialitatile SUA au catalogat incidentul drept un accident nefericit dar sustin ca soldatii implicati s-au comportat regulamentar. In aceiasi zi la un alt punct de control situat in aceiasi zona un barbat fusese ucis iar pasagerul care se afla in masina acestuia a fost grav ranit. Printre victimele confirmate ca fiind ucise in incidente cel putin dubioase la punctele de control se numara un om in varsat care a fost ucis alaturi de cei 2 nepoti, un sofer impuscat pentru ca nu a oprit la timp, la fel si cu pasagerii unui vehicul utilitar in apropiere de Nasyriah.

Generalul de brigade Vincent Brooks declara referitor la aceste incidente ca "vor fi ocazii cand civilii vor fi pusi in calea primejdiilor"[41]. O alta abordare a luat insa capitanul Frank Thorp, care l-a gasit vinovat pe Saddam Hussein :"Acesta e un alt incident care urmeaza un model impus de acest regim, de a utiliza in acest caz femei si copii, pentru a face rau fortelor de coalitie. Sangele acestui incident este pe mainile acestui regim."[42] Thorp insinueaza ca unii pasageri nu opresc intentinat provocand fortele coalitiei sa ii impuste creeind astfel o imagine proasta fortelor straine.

Acest comportament al trupelor americane denota teama de atentatorii sinucigasi, dupa ce au existat si cazuri in care irakieni s-au aruncat in aer la puncte de control.

Nervii intinsi la maxim ai trupelor coalitiei cedeaza mai ales noaptea, atunci cand in intuneric civilii irakieni se apropie de astfel de puncte de control. Regulile pe care le urmeaza soldatii de la asemenea blocaje sunt simple si le asigura in primul rand siguranta lor, nelasand nici o marja de eroare pentru civilii speriati si infometati care se apropie de punctele ocupate de acestia. Astfel, soldatii le ordona civililor sa ridice mainile in aer si sa se lase perchezitionati. Daca civilii se apropie de trupe cu mainile in buzunare, si nu au prezenta de spirit sa raspunda la avertismentul verbal urmat de focul de avertisment, acestia vor fi ucisi. La fel se intampla si cu persoanele care refuza sa coboare din masini pentru a fi perchezitionate sau cu persoanele a caror masini blocheaza calea unui convoi al fortelor coalitiei care refuza sa paraseasca drumul.

Sergentul Jimmy Massey, puscas marin care facea parte dintr-o echipa deseori desmnata pentru paza blocajelor stradale declara leagat de acest subiect:

"Eram la comanda unui pluton format din infanteristi inarmati cu arme automate si rachete. Treaba noastra era sa patrundem in anumite zone ale oraselor si sa securizam drumurile"[43]. Era o tactica a armatei coalitiei sa pozitioneze aceste blocaje in locurile prin care presupuneau ca se vor retrage fortele irakiene atacate in alta zona adiacenta. "Este un anumit incident care m-a impins peste limita. Implica o masina plina cu civili irakieni. Din toate rapoartele pe care le primeam masinile erau pline de materiale explozibile si de atentatori sinucicasi. S-au apropiat de blocajul nostru, am tras cateva focuri de avertizare si nu s-au oprit. Asa ca i-am aprins"[44] Eplica mai apoi termenul de aprins ca fiind deschiderea focului cu mitralierele din dotare. "La fiecare masina pe care o atacam ne asteptam sa auzim detonari de munitie ori bombe. Dar niciodata nu am auzit. Masina aceasta nu o distrusesem complet, iar unul dintre pasageri s-a uitat inspre mine si a spus <de ce mi-ai omorat fratele? Noi nu am gresit cu nimic>"[45]

Acesti oameni paraseau Bagdadul, oras aflat sub asediul bombardamentelor americane. Sergentul continua "Primisera foi volante de propaganda pe care le-am aruncat deasupra orasului. Acestea spuneau <Ridicati mainile in aer si aruncati armele>. Asta faceau, si totusi noi ii atacam"[46]

In ciuda faptului ca decalrativ americanii duc un razboi de eliberare si unul dintre principalele interese ar fi sa isi apropie societatea civila fortele americane au un comportament mult mai agresiv decat alte trupe occidentale. Soldatii americani nu dau dovada de empatie si nu par sa inteleaga dramele prin care trec civilii din Irak, acest fapt garantand ca tensiunile vor continua la aceste puncte de control

2Atacuri cu arme neconventionale

"Armele conventionale cum ar fi rachetele bombele usoare si gloantele de obicei provoaca mai multe victime civile decat armele neconventionale(bombele tip ciorchine, uraniu saracit, napalm, etc.). Totusi natura eperimentala, terorizanta si indiscriminata a acestor arme rezulta in stategii militare oribile si ilegale. . folosirea acestor arme adauga un element de teroare si de suferinta de durata care inrautateste semnificativ un razboi ilegal care este deja terifiant"[47]

1Bombe tip ciorchine

Chiar daca a trecut destul timp de la principalele atacuri militare ale coalitiei si teoretic ar trebui sa existe o cantitate vasta de materiale referitoare la tipurile de armament folosite, informatiile existente sunt in realitate doar un mic procent din cifrele reale. Este normal ca folosirea unor armamente controversate sa nu fie o informatie pe care fortele coalitiei sa vrea sa le prezinte prea des si astfel singurele informatii aparute sunt cele prezentate de diferite surse mediatice, de organizatii non-guvernamentale si ulterior confirmate de fortele conduse de SUA.

Mai intai trebuie sa intelegem exact ce sunt munitiile tip ciorchine(este o traducere aproximativa, dar din necesitatea de a nu confunda acest tip de armament cu altele vom folosi aceasta formula. Prin caracteristicile acestui tip de armament el se face distins de orice altul, o eventuala asemanare de nume fiind pur intamplatoare), cum se manifesta si mai ales ce scop au acestea atunci cand sunt folosite de fortele armate.

"Munitia tip ciorchine este alcatuita dintr-o incarcatura formata din submunitii, cu scopul specific de a cauza un numar cat mai mare de victime. Pot lua forma bombelor gravitationale, aruncate din avioane de mare inaltime- B-52 sau din avioane cu reactie de mica inaltime. Pot de asemenea sa fie incorporate in rachete ghidate lansate de la sute de kilometrii, sau sub forma proiectilelor de artilerie si a celor de tanc.

Cele mai notorii sunt bombele aruncate din avioane de lupta datorita inacuratetii lor, provocand moarte si mutilare indiscriminata. Submunitia este eliberata dupa ce carcasa exterioara incepe sa se invarta, cazand libera din avion. Submunitia este imprastiata pe o suprafata extinsa, explodand la impact sau, in functie de scopul acesteia, poate fi detonata mai tarziu cu ajutorul unui fitil, sau cu ajutorul senzorilor de proximitate adica la posibila atingere de catre o persona ."[48]

Acest fel de munitie a aparut ca o rezolvare la o problema a fortelor militare. Cunoastem termenul de "carpet bombing" adica acele bombardamente care se fac asupra unei intregi regiuni, bombardamente efectuate astfel incat fiecare metru patrat din acea zona sa fie lovit de munite. Bombele tip ciorchine folosite in Irak sunt intruparea acelei idei. Este un singur proiectil care inainte de impact elibereaza multe proiectile de mici dimensiuni si acopera o zona extinsa.

"<Bombele tip ciorchine au o reputatie foarte proasta, pe care o merita> a declarat Colin King, fost ofiter insarcinat cu dezamorsarea bombelor dupa conflictul din 1991 din Golf. El a declarat ca Statele Unite utilizeaza din stocul de armament, cele mai proaste bombe tip ciorchine in existenta si anume BLU-97. <Unele muntii te vor ucide pe tine, acest tip de munitie va ucide pe oricine intr-o raza de 20 de metri de tine.> Submunitia de acest tip are dimensiunea unei doze de suc de culoare galbena si contine 2 fitile - unul setat sa explodeze la impact iar cel de-al doilea setat sa explodeze daca o submunitie neexpolodata este deranjata pe suprafata pe care a cazut. Este o arma cu tripla amenintare, menita sa distruga armura, sa ucida combatanti si sa porneasca incendii. Bomba elibereaza schije ce pot penetra prin mai bine de jumatate de cm de otel.

<Daca o ridici si o arunci, exista mari sanse sa explodeze. A cauzat probleme massive in Kosovo si in Golf, in Afganistan acelasi lucru iar binenteles va cauza mari probleme si in conflictul din Golf de acuma.>"[49]

Conventia pentru Prohibitia, Utilizarea, Acumularea, Producerea, Tranferul minelor Antipersonal si pentru Distrugerea lor (Tratatul de la Ottawa), intrata in vigoare la 1 martie 1999, interzice dezvoltarea, producerea, achizitionarea, acumularea, retinerea sau transferal minelor antipersonal. Nici Statele Unite si nici Irakul nu sunt membre semnatare ale acestei conventii. Aceasta a fost ratificata de 131 de state si semnata de 146. Printre acestea se numara si Marea Britanie si Australia, state care au trupe in Irak si care alaturi de SUA sunt principalii membrii ai coalitiei care a intervenit in Irak.

"SUA si Marea Britanie vor sa arate ca acest tip de munitie nu este interzis in mod specific de catre tratatul de interzicere a minelor de la Ottawa. Totusi, natura indiscriminatorie a explozibilului imprastiat si posibilitatea pericolului pe care bombele neexplodate o poseda, fac aceste arme sa fie aproape identice cu minele. Conform conventiei de la Geneva care cere protectia civililor chiar si cand acestia sunt suprapusi cu cadre militare, poate fi considerat un argument solid pentru ilegalitatea acestui tip de munitie."[50]

Un minim rationament ne face sa intelegem ca acest tip de munitie nu este folosit atunci cand doresti distrugerea unui obiectiv militar fix, cum ar fi o cladire, o baterie de artilerie sau chair un tanc. In distrugerea unor astfel de obiective este nevoie de precizie, iar bombele tip ciorchine sunt conoscute ca fiind deloc precise.

O alta problema adusa in discutie atunci cand vorbim de acest tip de munitie este procentajul de nulitate. Acesta se refera la sansele unui proiectil de a nu functiona la parametrii optimi si de a nu isi indeplinii scopul, in cazul nostru scopul fiind explozia la impact. De cele mai multe ori o rata mare de nulitate garanteaza ca un tip de amunitie este respins inca din fazele de proiectare. alteori insa nu.

"Marea majoritate a acestor submunitii explodeaza la impact, dar intre 5% si 30% nu se amorseaza. Aceste "nulitati" isi pastreaza caracteristicile mortale, si intr-un mod tipic, explodeaza cand sunt atinse. Aici exista amenintarea pentru civili, devreme ce aceste nulitati actioneaza ca si minele imprastiate pe o arie marea timp de multi ani."[51]

Conform unor calcule ale Human Rights Watch un B-52 care lanseaza o incarcatura de 45 de bombe tip ciorchine, fiecare continand 650 de submunitii, pot produce o medie de 1700 de submunitii neexplodate, presupunand o rata de nulitate de doar 5%, procentul cel mai "fericit" avand in vedere ca este posibil sa se ajunga si la 30%.

"Siteme de lansare multipla a rachetelor sau MLRS, care utilizeaza doar munitie ciorchine, au fost utilizate de unitati ale artileriei apartinand divizieie 3 infanterie. Focosul standard pentru MLRS contine 644 M77 submuniti individuale, cunoscute si sub numele de grenade cu scop multiplu, cu o rata de nulitate de 16%. O salva standard de 12 MLRS ar lasa mai mult de 1200 de grenade neexplodate pe o arie de 120000-240000 de metri patrati."[52]

Din punct de vedere al legislatiei internationale, potrivit conventiei de la Geneva si a Tratatului de la Ottawa, bombele tip ciorchine se pot incadra in grupul de arme ilegale deoarece este imposibila utilizarea lor freecventa ori in numar mare fara efecte indiscriminatorii. Conform conventiei de la Geneva este o crima de razboi sa folosesti arme in cunostinta de cauza ca ele "vor cauza pierderi de vieti omenesti sau ranirea civililor intr-un numar excesiv." Tinand cont de prevederile conventiilor de la Geneva si Ottawa, nu putem sa neglijam un raportu al Human Rights Watch care prezinta ca Statele Unite detin un arsenal de mai mult de 1 miliard de submunitii, clasificate ca si bombe, grenade sau mine. Acestea intra teoretic sub incidenta tratatului de la Ottawa fiind clasificate ca antipersonale APERS, antimateriale AMAT, antitanc AT, scop dual DP, incendiare sau chimice.

Acum ca avem o mai buna intelegere a modalitatii de functionare a acestor bombe urmeaza sa prezentam in ce modalitati si unde au fost folosite aceste proiectile, dar mai ales care au fost rezultatele acestora, rezultate care ne-au determinat sa includem aceaste proiectile in categoria celor cauzatoare de decese si grave raniri in randul noncombatantilor.

"Potrivit studiului Human Right Watch <Off target. The Conduct of the War and Civilian casualties in Irak> intocmit in decembrie 2003, Fortele americane si britanice au folosit aproximativ 13000 de bombe cu fragmentare continand aproape 2 milioane de sub-muntii. <Folosirea munitiilor cu fragmentare in zonele populate au provocat mai multe victime civile decat orice alta actiune militara majora pana la acea etapa a conflictului>"[53]

Ne concentram pe perioada de inceput a conflictelor deoarece acest tip de munitie a fost folosita mai ales in primele statii ale luptei si mai putin in timpul ocupatiei militare a colaitiei, in principal in locurile in care avansarile trupelor terestre erau anevoiase datorita ripostei puternice ale fortelor armate sau a militiei irakiene.

Tot conform unor statistici Human Rights Watch "mai mult de 4000 de civili au fost ucisi sau raniti de munitia cu fragmentare din jurul Basra."[54] Cum era de asteptat fortele americane nu au oferit nici un fel de declaratie care sa sustina ori sa infirme folosirea bombelor cu fragmentare in Basra, dar numerosi martori oculari printre care si membrii mass-media din diferite tari au sustinut varianta folosirii bombelor cu fragmentare.

O anomalie ciudata in acest caz este ca desi SUA nu a avut comentarii la acuzele venite din parte irakienilor si a mass-media internationala, ministerul apararii al Marii Britanii a declarat ca "au fost folosite Obuze de tip L20 lansate de mortiere de la raza mare (30km) asupra tintelor descries ca fiind <in camp deschis> Aceste proiectile israeliene contin 49 de submuniti cu o rata de nulitate de 5%."[55]

Relatarile despre bombele cu fragmentare nu vin dintr-o singura zona geografica ci sunt raspandite pe intreg teritoriul Irakului. Astfel dupa ce fortele coalitiei atacasera al-Hilla, Anton Antonowicz relata pentru The Mirror dintr-un spital al orasului:: "printre cei 168 de pacienti pe care i-am numarat, nici macar unul nu a fost tratat pentru rani cauzate de gloante. Toti, femei, copii si barbati, purtau ranile srapnelului bombelor. Le-a acoperit trupurile. A inegrit pielea. A zdrobit capete. A rupt membre. Un doctor a relatat <toate ranile pe care le vedeti au fost cauzate de bombe cu fragmentatie[.] majoritatea victimelor au fost copii care au murit deoarece erau afara>"[56] Trebuie sa intelegem ca acestea sunt doar cateva din cazurile in care a existat la fata locului un membru al mass-media care sa prezinte informatii din zonele atacate. Insa Cate alte spitale au fost pline pana la refuz de victime ale bombelor cu fragmentare fara ca societatea civila internationala sa afle probabil ca nu vom sti niciodata.

"In cea mai urata atrocitate de pana acum, o zi si noapte de bombardamente severe de luni si marti, a lasat 61 de irakieni morti si mai mult de 450 de raniti, in regiunea Hilla la 80 de km sud de Bagdad. Marea majoritatea au fost copii. Purtatorul de cuvant pentru CICR(Comitetul International al Crucii Rosii), Roland Huguenin-Benjamin a descries ceea ce s-a intamplat in Hilla si in satele invecinate ca si <o oroare>. Echipa sa a vazut <cateva zeci de trupuri care au fost spulbertate in bucati> si <zeci de cadavre cu membre sectionate lipsa>. Huguenin-Benjamin a confirmat ca erau cel putin 460 de raniti ce au fost tratati intr-un spital prost echipat si cu doar 280 de paturi ce <nu a putut face fata>. Toate victimele erau <agricultori, femei si copii>. Cameramanii arabi ce lucreaza pentru Reuters si Associated Press au filmat bebelusi taiati in doua, membre amputate, copii a caror fete erau o panza de taieturi adanci. Erau de asemenea doua camioane pline de cadavre - majoritatea femei si copii - parcate langa spitalul din Hilla."[57]

Incepe sa apara o matrice de comportament a fortelor armate coalitionale care s-a manifestat in atacurile asupra oraselor Basra, Najaf, Karbala, Hilla si Bagdad. Oriunde soldatii irakieni si civili au rezistat sau obstructionat fortele invadatoare, armele tip ciorchine au fost folosite impotriva lor.

"Doctorul Hussein Ghazay de la spitalul din Hilla a confirmat ca <toate ranile au fost cauzate de bombele tip ciorchine sau de submunitia neexplodata care a sarit in aer cand oameni calcau pe ele sau copii le ridicau> Jurnalisti irakieni de la fata locului si mai tarziu un fotograf de la France Presse au declarat ca au vazut resturi de fuselaje echipate cu parasute mici caracteristice bombelor cu fragmentatie,care elibereaza pana la 400 de submunitii cu intarziere."[58]

Robert Fisk, journalist pentru ziarul britanic The Independent a descries morga din Hilla ca si "magazinul unui macelar cu cadavre ciopartite"[59]. Dupa ce a vizitat spitalul acesta a scris: "Ranile sunt urate si adanci, cu eruptii de pete violete pe spate, coapse sau pe fata, cu parti din shrapnelul de la submunitie infipte la 3 cm sau mai mult in carne. Saloanele spitalului universitar din Hilla sunt o dovada ca ceva illegal - ceva in afara Conventiei de la Geneva - s-a intamplat in satele din preajma orasului cunoscut candva sub numele de Babylon."[60]

Tipul de munitie utilizata in aceste atacuri se numeste BLU97 A/B. Fiecare canistra contine 202 submunitii - BLU97. Aceste submunitii se imprastie pe o suprafata mare, aproximatix un kilometru patrat. Procentajul de nulitate oficial este de 5%, aceste mine neexplodate transformandu-se in mine anti-personal.

"Victimele intervievate de Fisk isi amintesc ca au vazut submunitiile zburand in aer. Rahed Hakem a auzit <vocea exploziei> si s-a uitat sa vada cum <din cer ploua cu foc>. Muhammad Moussa a spus ca din <ciorchini de mici cuti>, au cazut <grapefruit-uri mici>. El a adaugat: <Daca nu explodasera si le atingeai, sareau in aer imediat. Au explodat in aer si la pamant si inca avem cateva neexplodate in casa.>

Administratorul adjunct al spitalului si un doctor au spus ca o operatiune a fortelor speciale ce implicau si niste elicoptere Apache din apropiere a esuat intr-o noapte cand militiile i-au fortat sa se retraga. La scurt timp dupa, raidurile cu bombele tip ciorchine au inceput, desi satul tinta pare sa fi fost in cealalta parte a orasului Hilla. Victimele si rudele au denuntat cu amaraciune administratia Bush. O mama, a carui fiu de 5 ani si-a pierdut bratul din cauza unei submunitii, a aratat catre alte 6 paturi ocupate de tineri cu bandaje insangerate si vanatai, iar plangand a zis: <Ce le-au facut americanilor acesti copii?>"[61] Amnesty International a condamnat atacul, spunand ca "utilizarea bombelor tip ciorchine intr-un atac asupra unei zone civile a al-Hilla constituie un atac indiscriminatoriu si o grava violare a legilor umanitare internationale."[62]

Relatand din Bagdad in 27 martie 2003, Doug Johnson a scris: "Sunt coplesit si oboist. De 3 zile m-am concentrate in a vizita civili raniti in spitale si locuri bombardate. In aceasta dimineata am intervievat o familie cu 25 de membrii care locuia impreuna in 6 case dintr-o ferma la marginea Bagdadului. La ora 6 dimineata ieri(26 martie), B-52-uri au aruncat bombe tip ciorchine asupra fermei lor distrugand toate cele 6 case, ucigand 4 si ranind grav multi altii. Pana si animalele de la ferma au fost ucise. Ne-a fost comunicat ca cilindri galbeni au cazut in curtea lor, si cand s-au apropiat atat ei cat si animalele lor sa investigheze, bombele s-au detonat."[63] Dramele familiilor care sufera atacuri cu acest tip de munitie nu se limiteaza doar la pierderile rudelor sau la raniri fizice. Acesti oameni sunt doar la inceputul suferintei. Neavand cum sa se reintoarca in propriile case datorita submunitiilor neexplodate acestia sunt nevoiti sa parasesasca zona in cautarea unui nou inceput in zonele neafectate. Din proprietari ai unor gospodarii acestia ajung sa fie fara adapost, proprietari ai unui morman de moloz infestat de submunitii neexplodate.

"Pe 28 martie 2003, in timp ce sustineau divizia 101 aeropurtata, MLRS americane au lansat 18 ATACMS impotriva tintelor defensive aeriene. Un ATACMS elibereaza fie 300 fie 950 de submuniti si are o rata de nulitate de 2%.Un journalist de la fata locului a raportat tragerea a sute de grenade de catre batalionul 3 de blindate usoare, utilizanduse artileria de 155mm. Human Rights Watch crede ca era vorba de proiectile M483A1 si M864, care elibereaza 88 si respective 72 de grenade cu scop multiplu si care au o rata de nulitate de 14%."[64] Observam deci cat de apreciat este acest tip de munitie daca intr-un singur atac se folosesc atat de multe proiectile. Pentru cei care le folosesc acestea sunt doar nistre canistre, ori niste rachete. Cei afectati si cei care vad adevarata fata a acestor proiectile se afla acolo unde cad munitiile, cel mai probabil la multi kilometrii distanta de locul din care au fost trase.

"Ministerul britanic al apararii a declarat pe 3 aprilie 2003 ca avioane Harrier au aruncat bombe cu fragmentare tip RBL755 peste locatii nespecificate in Irak. Aceste bombe imprastie 147 de submuniti si au o rata de nulitate de 10%. Tot pe 3 aprilie, SUA a raportat ca a utilizat bombardiere B-52 pentru a arunca 6 bombe CBU-105 deasupra tancurilor irakiene ce aparau Bagdadul. In acesiasi zi, ministerul informatiilor irakian a raportat ca un atac cu bombe tip ciorchine asupra Bagdadului a ucis 14 oameni si a ranit 66."[65]

O alta relatare ce ne prezinta efectele bombelor tip ciorchine avem in Asia Times, publicatie care scria: "Peste tot prin Bagdad, cele 5 spitale principale ale orasului nu pot face fata avalansei de victime civile. Doctorii nu pot ajunge la spitale din cauza bombardamentelor. Dr. Osama Saleh-al-Deleimi de la spitalul al-Kindi confirma ca majoritatea pacientilor sunt femei si copii, victime ale srapnelului si de cele mai multe ori ale fragmentelor din bombele tip ciorchine. <sunt civili>, a declarat acesta. <Comitetul International al Cruci Rosii este intr-o stare de disperare[.] victime sosesc la spital intr-o rata de aprope 100 pe ora si cel putin 100 pe zi.>"[66]

Americanii au facut un obicei din a arata cu degetul spre insurgenti sau spre ramasite ale regimului Saddam ori de Cate ori existau bombardari controversate ori accidente legate de munitiei."Devreme ce nu exista vre-o dovada ca un singur avion irakian ar fi decolat de la inceputul interventiei anglo-americane, nici macar masina de propaganda americana si britanica nu poate pretinde ca bombele au fost aruncate de Irak."[67]

Relatari asemanatoare din toate marile orase ale Irakului, munitia tip ciorchine folosita ne-discriminat in zone dens populate. Aceiasi ipoteza, aceiasi concluzie si aceiasi imagine terifianta a spitalelor neincapatoare, a vietilor distruse, copiii si femeile fiind in mod special vulnerabili si afectati.

"Bombele tip ciorchine prezinta un pericol pentru populatie pana in ziua in care toate sub-munitiile neexplodate sunt neutralizate. Copii erau cei mai vulnerabili si a existat o campanie de educare a populatiei asupra riscurilor. Zeci de mii de fluturase prezentand riscurile submunitiilor neexplodate, in imagini usor de inteles au fost distribuite. Dar autoritatie coalitiei au refuzat sa prezente in timp util informatiile ce puteau salva vieti, privitoare la zonele in care s-au folosit acest gen de munitie. Aceasta pozitie a intarziat eforturile de a incepe procesul de de-minare si a pus in si mai mare pericol populatia."[68]

Folosirea acestor arme a fost printre motivele care au dus la scaderea drastica a popularitatii americane si la intoarcerea populatiei civile impotriva fortelor armate coalitionale. Postul de televiziune Al-Jazeera a difuzat destule imagini inainte de a fi inchis de fortele coalitiei pentru a arata populatiei irakiene din zonele neafectate carnagiul infaptuit de fortele militare straine. Exista doua inregistrari care au facut inconjurul lumii prezentant victime din zonele afectate de aceste bombe: una prezenta cadavrele mutilate si camerele unui spital din Hillah iar alta prezenta un irakian tinand in brate ramasitele mutilate ale fiului sau si tipand "Lasilor! Lasilor!"

Pentru irakienii care au supravietuit atacurilor de pana acum incepe un nou capitol in ceea ce priveste pericolul munitiilor tip ciorchine. Atata timp cat toate ramasitele bombelor ciorchine nu vor fi colectate si neutralizate razboiul nu se va sfarsi in Irak. Exploziile ulterioare si decesele provocate de aceste submunitii neexplodate si nedezafectate vor impiedica poporul irakian sa poata uita fata sangeroasa a interventiei coalitiei.

Conform articolului 49 din Conventia de la Geneva referitoare la Protectia Civililor pe Timp de Razboi, puterea ocupanta are responsabilitatea in a returna personalul evacuat la casele lor la sfarsitul ostilitatilor. Este logic insa ca existenta submunitiilor neexplodate, devenite mine antipersonal impiedica acest lucru. Crizele umanitare vor continua atat timp cat refugiatii vor fi obligati sa stea departe de ramasitele caselor lor. Milioane de oameni se afla in aceasta situatie in prezent. De altfel toate statele in care SUA a folosit acest tip de munitie se confrunda cu o criza umanitara, atat Irakul cat si Kuveitul si mai ales Afganistanul.

"De la catastrofa din Vietnam, de la spitalele din Saigon pana la clinicile din Afganistan, in spitalele supraaglomerate ale Irakului, doctorii au scos shrapnel din corpurile mutilate ale copiilor candva jucausi, din intreaga lume. Bombele tip ciorchine au fost cunoscute tot timpul pentru inacuratetea lor, pentru natural lor ne-discriminatorie"[69]

2 Arme incediare- Napalm si Fosfor Alb

Vom prezenta doua arme chimice folosite in interventia din Irak de catre trupele coalitiei: Napalmul, interzis ca munitie de anumite conventii internationale si Fosforul alb, care nefiind definit ca arma chimica este acceptat la nivel international.

Napalmul este un combinat chimic cu efect incendiar inventat de SUA in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Numele de Napalm vine de la componentii chimici folositi pentru a transforma diferite substante inflamabile lichide in forma cea mai cunoscuta a Napalmului, anume gelul. A fost inventat de chimistii americani datorita faptului ca alte substante incendiare folosite cu scop militar nu aveau un efect "destul" de devastator, putand fi usor stinse daca existau resursele necesare. Prima varianta a Napalumului a fost acea de benzina transformata in gel, pentru ca , dupa mai multe transformari, in prezent, forma cea mai utilizata sa aiba in compozitie benzen si polistiren.

Inca de la inceputul existentei Napalmului acesta a avut in principal doar doua forme de utilizare, aceea de bombe incendiare sau folosit in aruncatoarele de flacari. Acestea din urma erau folosite mai ales montate pe vehicule ori pe barci, vehicule ce puteau transporta o cantitate mult mai mare de substanta incendiara decat mai putin folositele aruncatoare de flacari portabile. Cat despre bombele incendiare, si acestea au evoluat in timpul, dar principul s-a pastrat acelasi, anume un recipient de diferite dimensiuni cu o membrana subtire care se lanseaza cel mai des din avioane si care la impact se aprinde si elibereaza substanta inflamabila pe o suprafata mare.

"Protocolul III al conventiei din 1980 a ONU in privinta prohibitiei sau restrictie armelor conventionale care pot fi considerate excesiv de daunatoare sau care au un efect ne-discriminat spune ca: <Este interzisa in orice circumstanta transformarea oricarui obiectiv militar localizat intr-o zona concentrate de civili, intr-o tinta a unui atac aerian cu arme incendiare>."[70] SUA nu a adoptat integral aceasta conventie, adoptand doar doua din cele 5 protocoale, protocoalele unu si doi, privind bombele cu fragmentare si privind minele de teren. Marea Britanie a ratificat aceasta conventie si alte protocoale aditionale ale conventiei alaturandu-se la mai mult de 80 de state la nivel mondial.

Oficial SUA poate demonstra ca a distrus ultimul sau stoc de munitie catalogata drept Napalm la data de 4 Aprilie 2001, conducatorii militari americani sustinand ca nu au mai folosit Napalm din anii 70.

"La data de 22 Marite 2003 reporteri de la CNN si de la Sydney Morning Herald/ Melbourne Age, atasati batalionului 1 a Marinilor situati la Safwan , in apropiere de Basra au raportat atacuri aeriene americane folosind napalm impotriva fortelor irakiene. Martin Savidge spunea pentru CNN <dealul a fost atat de puternic lovit de rachete, artilerie si de catre aviatia americana incat au ras cativa metri din inaltimea lui. Si tot ce-a mai ramas acolo dupa toate exploziile a fost lovit cu napalm.> .Lindsay Murdoch a scris pentru Sydney Morning Herald si Melbourne Age <[Artileria infanteristilor] a fost sprijinia de avioane ale marinei militare care au aruncat 20000 de kg de explozibil si napalm.> Cand editorul pe probleme externe al ziarului Melbourne Age a rugato pe Murdoch sa confirme utilizarea napalmului, aceasta a prezentat relatarea unui ofiter de marina. Marina SUA a negat aceste rapoarte, trimitand o scrisoare la Herald: <Povestea dumneavoastra ("Cadavre pretutindeni" de Lindsay Murdoch, martie 22, 2003) care pretinde ca armata SUA foloseste napalm este complet falsa. SUA a retras napalmul de la inceputul anului 1970. Am incheiat distrugerea ultimului lot de napalm in 4 aprilie 2001 si nu mai detinem nici un stoc de napalm - locotenent comandor al marinei militare americane, Jeff A. Davis, birou al secretarului asistent al apararii.>"[71]

Jurnalista cazuse intr-o capcana a termenilor, folosind o denumire nespecifica si acuzand armata SUA ca detine a munitiei care intr-adevar nu mai exista. Relatarile insa erau reale, singurul lucru diferit era denumirea armelor folosite.

"Armata SUA are in arsenalul current o forma moderna de napalm. Cunoscute sub denumirea de MK-77 Mod 5, bombele sunt aruncate de avioane si se aprind la impact. Ele contin o mixtura letala de combustibil pentru avioane si polistiren, care formeaza un gel lipicios si inflamabil. Pe masura ce arde, gelul ramane atasat de structuri si de corpurile victimelor. Carcasele usoare din aluminiu nu au aripi de stabilizare, facandu-le astfel arme departe de a fi precise. Bomba MK-77 contine, conform unor rapoarte, un agent de oxidare. Acest lucru face ca stingerea focului sa fie si mai dificila odata ce s-a aprins."[72] Aceasta bomba are o greutate de 230 Kg si contine 284 litrii de substanta chimica. Cum spuneam si la inceput, odata cu trecerea timpului napalmul a evoluat. Bombele incendiare din prezent, urmasele Napalmului contin pe langa polistiren si benzen ori alta substanta foarte flamabila si agenti de oxidare. Acesti agenti au un singur rol in compozitia chimica, acela de a garanta ca solutia devine foarte adeziva si aproape imposibil de stins, indiferent de suprafata pe care o acopera.

In lunile martie si aprilie, in timpul cursei nebune a armatei coalitiei spre Bagdad, au aparut noi acuzatii de folosire a napalmului din partea presei internationale.

Sub presiunea organizatiilor non-guvernamentale si a mediei internationale, oficialitatile americane au recunoscut folosirea bombelor incendiare. Negarile din trecut au fost justificate sustinandu-se ca cei ce puneau intrebari foloseau termenul de napalm si nu bombe indendiare sau MK-77 Mod 5. Oficialitatile americane declara ca MK-77 Mod 5 nu poate fi inclusa in aceasta categorie cu napalmul, insa Pentagonul a admis faptul ca MK-77 este o bomba incendiara "similara" cu Napalmul. Ciudat este ca autoritatile nu au facut legatura dintre bombele Mark 77 Model 5,-bombe similare dar din alta categorie decat napalmul- si Mark 77 Model 4, munitia cunoscuta sub numele de Napalm, munitie pe care americanii o distrusesera in 2001. Legatura nu au facuto nici cu modelele precedente de la mark 77 Model 0 pana la Mark 77 Model 4, folosit cum spuneam sub numele de Napalm chiar in primul Razboi din Golf, toate acestea purtand, pe rand, numele de Napalm. Mai mult, prima bomba incendiar ce a purtat numele de Napalm se numea Mark 47. De pe urma acestor mici diferente au de suferit doar civilii si fortele armate sau insurgentii irakieni. A fost o situatie delicata pentru fortele coalitiei dar oficialii acestora au stiu sa profite de diferentierea facuta intre napalm si bombe incendiare, asigurand presa de bunele lor intentii si declarand ca daca ar fi fost intrebati de la inceput de bombe incendiare sau de munitie MK-77 Model 5, ar fi raspuns promt cu informatii.

"Pilotii avioanelor de vanatore si conducatorii din Marina americana confirma folosirea bombelor incendiare in apropierea podurilor peste canalul Saddam si peste raul Tigris.

<Am aruncat napalm pe ambele cai de acces ale acelor poduri,> a declarat colonelul Hames Alles intr-un interviu recent. El a comandat grupul 11 aerian al infanteriei, situat la baza aeriana a infanteriei Miramar din timpul razboiului. <Din nefericire erau oameni acolo deoarece se pot vedea in imaginile surprinse din carliga.Erau soldati irakieni acolo. Nu e o metoda minunata de a muri,> a adaugat acesta. Cati irakieni au murit, armata nu a putut specifica. Nici o numaratoare clara nu a fost facuta asupra numarului de victime irakiene."[73] Putem observa cat de mare este asemanarea intre cele doua tipuri de dispozitive daca pana si liderii militari se refera la bombele incendiare folosind termenul Napalm si nefacand distinctia cruciala de care s-au ancorat oficialii statului american.

"Pilotii de la Miramar familiarizati cu misiunile de bombardament au aratat 2 locatii unde bombele incendiare au fost aruncate. Inainte ca infanteristi sa treaca de Canalul Saddam din centrul irakului, avioanele de lupta au aruncat cateva bombe incendiare asupra pozitiilor inamice din preajma podului care urma sa devina punctual de trecere principal pentru infanteristi in drumul lor spre orasul cheie Numaniyah aflat la 60 de km de Bagdad. Dupa aceea bombele au fost folosite impotriva irakienilor langa un pod cheie de peste raul Tigru, la nord de Numaniyah, la inceputul lui aprilie."[74] Acestea sunt confirmarile fortelor armate americane pentru perioada incipienta a razboiului, si anume lunile aprilie martie ale anului 2003.

In atacurile de mai sus nu existe rapoarte potrivit carora printre fortele armate sa fi existat si noncombatanti insa faptul ca oficialii americani au incercat sa musamalizeze aceste incidente ne ofera o buna imagine asupra practicilor SUA.

Problemele de interes deosebit pentru studiul nostru le reprezinta gravele incalcari survenite odata cu atacurile fortelor coalitiei asupra orasului Fallujah. Ca urmare a acestor atacuri zeci de mii de rezidenti ai orasului au fost nevoiti sa se refugieze in zonele alaturate, iar cand ostilitatile s-au incheiat orasul era o ruina. In Conventia ONU privind Prohibitia sau restricta armelor conventionale care pot fi considerate excesiv de daunatoare sau care au un efect nediscriminat, "o concentrare de civili" este definita ca incluzand "parti locuite din orase" termen in care se incadreaza perfect toate zonele din orasul Fallujah distruse de fortele americane. Nefiind semnatare la protocolul 3 al conventiei SUA nu pot fi trase la raspundere.

"Au aparut rapoarte despre trupuri arse si topite in oras, consistente cu utilizarea de napalm sau a unei arme la fel de controversate, cu fosfor alb (cunoscuta sub numele de "Willy Pete").Rezidenti ce au supravietuit atacului au spus ca au vazut bombe incendiare folosite in oras. Abu Sabah, care a locuit in districtul Julan din Fallujah, martor la unele dintre cele mai puternice atacuri a declarat: <Au folosit aceste bombe ciudate care elibereaza fum asemenea unui nor de ciuperca. apoi bucati mici cad din aer cu cozi de fum in spatele lor.> El a declarat ca bucati din aceste bombe explodeaza in incendii puternice care ard pielea chiar si cand apa este aruncata peste rani. <De obicei ne tinem manusile pe maini> a declarat capitanul Erik Krivda, ofiterul senior in comanda primei divizii de infanterie 2-2 centrul de comanda operatii tactice. <Pentru aceasta operatie, ne-am dat jos manusile.>Unele din unitatile de artilerie au tras proiectile cu fosfor alb ce creaza un ecran de foc care nu poate fi stins de apa. Insurgenti au raportat ca au fost atacati cu o substanta care le topeste pielea, o reactie consistenta cu arsurile provocate de fosforul alb. Kamal Hadeethi, un doctor la spitalul regional, a declarat : <Cadavrele mujahedinilor pe care le-am primit au fost arse, si unele corpuri erau topite.>"[75]

Trebuie sa avem o mai buna intelegere a efectelor acestor doi agenti chimici asupra organismului uman pentru a intelege de ce la nivel international se face tot posibilul pentru inlaturarea lor din arsenalul militar permis.

Napalmul, odata intrat in contact cu pielea produce arsuri de gradul doi si trei. Arsurile de gradul intai nu sunt intalnite prea des fiind arsurile cele mai putin grave. Acest fapt se datoreaza faptului ca fiind un amestec adeziv, victimele nu reusesc sa indeparteze napalmul de pe zonele expuse si de cele mai multe ori flacara deschisa de pe zona afectata se va stinge doar cand se consuma tot compozitul chimic. Cu alte cuvinte, un individ se gaseste in postura inimaginabila de a arde de viu si de a nu putea stinge flacara. Arsurile de gradul doi sunt cazurile "fericite", acele persoane care intra in contact doar cu o cantitate mica de napalm, undeva la 100-150 de grame. Aceste arsuri sunt extrem de dureroase si lasa cicatrici adanci care in functie de amplasamentul pe corp- de cele mai multe ori pe maini ori picioare- cauzeaza probleme locomotorii. Cel mai des sunt intalnite arsurile de gradul 3, arsuri foarte adanci, care in momentul in care depasesc o zona afectata de 10% din suprafata corpului provoaca pierderea cunostintei si nu de putine ori moarte. Aceste date nu sunt neverosimile odata ce ne uitam la temperatura de ardere a napalmului in comparatie cu alte materiale. Pornim de la pielea umana, care se topeste la 55 de grade Celsius, trecem de Aluminiu care se topeste la aproximativ 660 grade Celsiussi ajungem la formele larg folosite de napalm care ard cu o temperatura de 1200 grade Celsius. Avand in vedere ca Diamantele se topesc la 1800 grade Celsius si fierul la 1600, putem considera ca orice contact cu aceasta substanta este foarte foarte periculos.

Trecem acum la Fosforul Alb. Acesta este in principal folosit cu trei scopuri, fie sub forma de trasoare pentru a lumina pe timp de noapte, fie ca substanta in muntii incendiare fie pentru a crea o perdea de fum. Perdeaua de fum alb creata de fosfor are cel mai inalt coeficient de obscuritate dintre toate tipurile de fum. Momentan Fosforul alb nu intra sub incidenta nici unei conventii internationale el nefiind inclus intre armele chimice descrise in Conventia pentru Producerea, Dezvoltarea, Stocarea, Folosirea si Distrugerea Armelor Chimice. Acest fapt se datoreaza utilizarii sale ca substanta fumigena. Fiind o arma cu scop multiplu se afla intr-o situatie speciala. Doua dintre modalitatile de utilizare sunt perfect legale insa al treilea mod lasa urme greu imaginabile asupra indivizilor afectati. Fosforul simplu nu este desosebit de eficient ca agent incendiar datorita faptului ca are o temperatura scazuta de ardere. Cu toate acestea, are calitati care il fac deosebit de nociv pentru oameni. Avand o temperatura de topire de doar 44 de grade Celsius, acesta este foarte lipicios si odata intrat in contact cu pielea nu poate fi indepartat. Chiar daca apa stinge flacara deschisa, aceasta se reaprinde, singura modalitate de a stinge acest agent chimic este de a il priva de oxigen, ceea ce in conditiile unui camp de lupta poate fi foarte dificil daca nu chiar imposibil. Chiar si daca se reuseste stingerea fosforului alb, inainte ca o rana provocata de acesta sa poata fi tratata, trebuie ca zona sa fie curatata de resturile de fosfor cu un solvent nonpolar si evident neinflamabil. Asemenea solventi sunt greu accesibili intr-o zona de conflict militar, fara spitale si fara asistenta medicala specializata. Arsurile provocate de fosfor mai prezinta o problema, la fel de complicata ca si prima. Odata ce a intrat in contact cu pielea, fosforul este absorbit in organism afectand grav organele interne si provocand socuri ce pot provoca moartea.

Nu este prea greu de imaginat ca, fiind des folosit cu scopul de fumigena ori trasor pentru lumina, Fosforul alb sa ajunga si sa afecteze civilii din zonele in care se desfasoara aceste activitati. Cele mai multe relatari privind oribilele efecte ale acestui agent au venit din Fallujah, insa este posibil ca acesta sa nu fie un caz izolat.

La nivel international Napalmul, substantele incendiare si Fosforul alb sunt recunoscute ca fiind extrem de daunatoare si se intelege necesitatea excluderii lor dintre armele legale, insa faptul ca au o eficienta atat de ridicata le pastreaza printre armele favorite ale anumitor state.

Cel mai mult risca sa piarda in aceasta situatie Marea Britanie, stat semnatar al Conventiei privind armele Chimice, care a participat alaturi de armata Sua la operatiunile din Fallujah

"Trupele britanice lucreaza in coalitie cu o armata care utilizeaza arme cu napalm in toate lucrurile cu exceptia numelui. In timpul asaltului asupra Fallujah, soldatii britanici au fost trecuti sub comandamentul fortelor americane, in ciuda faptului ca Marea Britanie este parte a unei conventii ONU care restrictioneaza utilizarea de arme incendiare sau alte arme inumane."[76]

3Uraniu Saracit

Intrate in teritoriul irakian si sub acuzatia ca regimul lui Sadam Hussein foloseste si dezvolta arme care folosesc uraniul, armata coalitiei conduse de SUA a folosit fara nici o urma de remuscare mii de proiectile care aveau in componenta uraniu. Aceste proiectile sunt de mare folos in razboiul modern tocmai datorita faptului ca atunci cand asemenea muntii isi ating tinta, datorita uraniului saracit, mult mai dens decat alte metale, strapung cele mai ramforsate structuri.

"Utilizat in proiectilele anti-tanc inca din primul razboi din Golf, uraniul saracit este uraniul 238, izotopol ramas dupa ce uraniul 235 a fost imbunatatit pentru a se utiliza in arme nucleare sau in reactoare. Cand proiectilele acoperite de uraniu saracit sunt trase din tancuri sau avioane, materialul radioactiv arde prin armura tancului tinta, dand foc vehiculului."[77]

Problema mai mare apare dupa explozia bombei deoarece nu tot uraniul din componenta proiectilului arde. Mai bine de 60% din aceste se pulverizeaza si devine astfel o mare amenintare pentru mediul inconjurator. Fiind praf, poate fi inhalat, poate intra in rezervele naturale de apa sau este pur si simplu absorbit de sol creeind adevarate dead-landuri.

"Dintre toate incalcarile legilor razboiului infaptuite de armata americana ce-a mai alarmanta si criminala este folosirea premeditata si la scara larga a uraniului saracit in Irak. Radiatiile produse de uraniul saracit in timpul luptelor pot fi socotite ca o otrava cauzand malformatii la nou nascuti, boli ale cailor respiratorii, ale sistemului renal, cancer, leucemie si dezabilitati neurologice"[78]

Toti cei care au auzit de substanta uraniu si stiu la ce este folosita au probabil in minte cum se pregatesc cei care manipuleaza cantitati minuscule din aceasta substanta. Imaginile prezentand oameni echipati in intregime in costume de protectie cu surse separate de oxigen si cu o etansare perfecta fata de mediul extern nu sunt nimic iesit din comun atunci cand ne gandim la Uraniu. Insa cati dintre civilii irakieni care au avut ghinionul de a trece pe langa un tanc distrus de un proiectil continand uraniu au avut asemenea masuri de protectie? Pana si soldatii americani au fost expusi la aceste pericole de catre propria conducere fara pic de prevenire. Cum vor reactiona organismele celor expusi la acest agent chimic cunoscut pentru brutalitatea prin care ataca organismul uman? Momentam se pot face doar speculatii, dar cu siguranta viitorul ne va da un raspuns.

"In timpul primului razboi din Golf, tancurile SUA au tras 14000 de proiectile cu uranium saracit, iar aviatia anti-tanc a tras alte 940000 de cartuse, lasand un total de 255774 kg de uranium saracit fie vaporizat fie neexplodat pe platoul desertului. De atunci, irakieni au resimtit rate anormale de crestere a cancerului, defecte la nastere si pierderi de sarcini in zonele unde s-a utilizat uraniul saracit, in special langa Basra. "Sindromul razboiului din Golf" resimtit de catre veterani ai conflictului, a fost atribuit tot uraniului saracit."[79] Perpetuarea si inrautatirea acestui gen de probleme privitoare la sanantate este de asteptat si pe viitor in Irak, atata vreme cat proiectilele cu uraniu sunt folosite frenetic de fortele coalitiei. Daca pentru alte arme folosite in Irak acestia au prezentat diferite motivatii, in cazul proiectilelor cu uraniu saracit coalitia condusa de SUA nu prezinta nici un fel de explicatii. Folosirea lor este considerata normala iar datele privind impactul pe care acestea il au asupra populatiei nu par sa prezinte interes pentru liderii din interiorul fortelor coalitiei, dimpotriva, acestia insista ca uraniul saracit nu prezinta un risc pentru sanatate.

"Scott Peterson membru al Christian Science Monitor, aflat in Irak pentru a investiga efectele de lunga durata ale uraniului saracit, a asistat la scene in care copii irakieni se jucau in preajma si in tancuri dezafectate din vecinatatea Bagdadului. Aceste tancuri fusesera distruse de munitie apartinand armatei SUA, care pentru a putea penetra armura tancurilor contin un strat de uraniu saracit. Echipa in costum de protectie si purtand masca pe fata, Peterson a masurat cu ajutorul aparatului Geiger radiatiile emise. A inregistrat o radiatie de 1000 de ori mai puternica decat cea normala". Este greu de crezut ca expusi fiind la radiatii de nivele extrem de ridicate irakienii nu vor fi afectati, asa cum declara fortele coalitiei. Astfel, avand in vedere ca fortele coalitiei considera ca aceste proiectile reprezinta un pericol doar pentru obiectivele care urmeaza sa le distruga, munitiile cu uraniu saracit au vazut o mare utilizare pe intreg teritoriul irakian, fie ca au fost in lupte de strada in Bagdad sau Basra fie ca au fost in conflictele din timpul ocupatiei militare ce a urmat. Si probabil vor fi folosite in continuare ori de Cate ori va fi nevoie de ele.

"In 28 martie 2003, un tanc a tras 2 proiectile de 120mm cu uranium saracit dealungul unei strazi din Kifl, creand un efect de vaccum care a supt la propriu trupele de gherila din adaposturile lor pe strada, unde au fost impuscati cu arme de calibru mic sau calcati de tancuri."[80] Acesta este doar un exemplu a modalitatilor ingenioase in care sunt folosite aceste proiectile versatile, care "nu reprezinta un risc pentru sanatate"

Conventia de la Geneva spune ca "mijloacele ranirii inamicului nu sunt nelimitate".

Se pare insa ca fortele aliate ale coalitiei nu considera folosirea acestui tip de armament ca fiind iesita din comun sau ca depasind limitele si asa larg extinse ale moralitatii pe timp de razboi. Uraniul are o radioactivitate mare pe o perioada de doua miliarde de ani. Oamenii, irakienii, au nevoie doar de cateva luni de expunere la uraniu pentru a garanta o viata plina de pobleme de sanatate, asta intr-un stat distrus din punct de vedere al acoperirii medicale, in care la momentul de fata infrastructura este la pamant si in reconstructie, in care este greu sa obtii apa si hrana, si in care ne putem imagina cat de greu este sa faci controale medicale pentru radiatii cu uraniu. Primii sunt cei sangerand, cei care sunt mutilati de bombe si de gloane, cei raniti in lupte, apoi sunt cei cu alte probleme grave de sanatate, cei cu nevoie de operatii, de ingrijire, iar apoi, la urma vin cei cu maladii necunoscute, cei care resimt stari de rau si probleme minore de sanatate, cei otraviti cu uraniu. Asa se face triajul in spitalele suprapopulate din Irak. Iar cu timpul problemele se vor inrautatii iar optiunile vor fi din ce in ce mai putine. Acesta este viitorul care ii asteapta pe irakienii destul de ghinionisti incat sa fie expusi la radiatii.

"Bush acuza Irakul ca doreste achizitionarea de uraniu din Africa, o acuzatie nedemonstrata pana astazi. Cu autorizatia pentagonlului 2000 de tone de uraniu saracit au fost folosite in Irak. Se pare ca Bush avea dreptate, doar ca uraniul nu a venit din Africa ci din partea generosilor americani."[81].