Miscarea iezuita in Franta inainte si in timpul razboiului din 1939 - 1945

Miscarea iezuita in Franta inainte si in timpul razboiului din 1939 - 1945

Am vazut modul in care Actiunea Catolica, in frunte cu Leon Degrelle si asociatii lui, au pregatit calea lui Hitler spre Belgia cu ajutorul publicatiei 'Christus Rex'. In Franta, aceeasi actiune subminanta are loc; ea incepe in momentul in care Mussolini a venit la putere si se sfarseste in 1940 prin caderea sistemului de aparare nationala. Cat despre Belgia, asa cum ni se spunea, acolo trebuiau refacute  "valorile spirituale" in folosul tarii. F.N.C. (Federatia Nationala Catolica) a luat fiinta si fost pusa sub conducerea generalului Castelnau; ea avea aproape 3 milioane de membri. Alegerea sefului organizatiei a fost foarte inteligenta: generalul, o figura militara foarte importanta la cei 78 de ani, acoperea cu propriul sau prestigiu - dar bineinteles, fara sa-si dea seama - un intens program de propaganda clerico-fascista.

Ca F.N.C., ca si Actiunea Catolica, era de provenienta iezuita in in­tregime, era evident pentru oricine. Dar mai stim ca bunii parinti, al caror pacat de capatai era mandria, le placea sa-si puna semnatura pe creatia geniului lor. Asta au facut ei cu F.N.C., dedicand aceasta armata catolica "Inimii Sfinte a lui Isus", un cult infiintat de Compania lor si a carui biserica se afla pe colina Montmarte, loc de unde Ignatiu de Loyola si tovarasii lui au pornit sa cucereasca lumea.

O carte care trateaza istoria F.N.C.-ului, a carei prefata a fost scrisa de R.P. Janvier, pastra pentru posteritate actul dedicarii citit "la altar" de catre batranul general. Vom cita numai cateva fraze: "Inima sa­cra a lui Isus, sefii si reprezentantii catolicilor francezi se prostern acum inaintea ta, dupa formarea si organizarea FNC, pentru a restabili domnia ta asupra acestui pamant Noi toti, cei prezenti si cei absenti, nu am fost totdeauna fara greseala Noi purtam povara crimelor pe care natiunea franceza le-a comis fata de tine De aceea, cu scopul de a repara si ispasi toate acestea iti infatisam astazi dorinta noastra, intentiile si hotararea tuturor de a restabili sfanta si imparateasca ta suveranitate asupra intregii Frante, ca sa eliberam sufletele copii­lor ei de o invatatura nelegiuita Noi nu ne vom mai abate din fata acestei lupte pentru care ne-ai inarmat. Noi dorim ca totul sa se inchine inaintea ta si sa-ti fie devotat tie Sacra inima a lui Isus, te imploram, prin fecioara Maria, sa primesti omagiul etc." (George Viance, "Federatia Nationala Catolica", cu prefata de R.P. Janvier).

Cat despre crimele natiunii franceze, acelasi autor catolic le in­sira: cuvinte fatale si obiective generale: socialismul este condamnat, liberalismul este condamnat. Leon XIII a aratat ca libertatea cuvantului si a exprimarii nu pot fi acordate in mod justificat. Papa a aratat

de asemenea ca libertatea inchinarii (religioasa) nu este justificata Prin urmare, libertatea gandirii, a presei, invatamantului si religiei, drepturi considerate de unii ca naturale pentru om, nu pot fi acordate sub nici o forma "Noi trebuie - spunea Pius XI - sa reinstauram invataturile si regulamentele bisericii".

Acesta era principalul scop al F.N.C.-ului, sub controlul guvernarii autoritare, asigurat prin descentralizarea comitetelor din dioceze.

"In Actiunea Catolica, ca si in razboi, faimosul cuvant al genera­lului Castelnau ramane valabil: Inainte!. Clar si explicit. Stim atunci la ce sa ne asteptam, mai ales cand citim cele spuse de Pius XI: "Actiu­nea Catolica este apostolatul credinciosului" (Scrisoare catre cardinalul van Roey, 15 august 1929).

Straniu apostolat, constand in respingerea tuturor libertatilor pretuite in tarile civilizate si in locul acestora, sa fie patronul evangheliei totalitare! Este acesta "dreptul de a comunica altora comorile Mantuirii"? (Pius XI, "Non abiamo bisogno").

In Belgia, Leon Degrelle si prietenii lui, eroi ai Actiunii Catolice, au imprastiat in jur aceste 'comori ale mantuirii' revizuite si aduse la zi de parintele iezuit Staempfle, autorul din umbra al lucrarii "Mein Kampf".

Acelasi lucru s-a intamplat in Franta, unde apostoli laici "alaturandu-se activitatii apostolatului ierarhic (bisericesc)", dupa cum a spus Pius XI, erau foarte ocupati in stabilirea unei noi colaborari. Sa citim ce a scris Franz von Papen, sambelanul secret al papei si mana dreapta a Führer-ului privitor la acest subiect: "Prima noastra intalnire a avut loc in 1927, cand o delegatie germana, din care aveam onoarea sa fac parte, a venit la Paris pentru 'Saptamana Sociala a Institutului Catolic', sub presedentia monseniorului Baudrillart. A fost intr-adevar un prim contact fructuos pentru ca marca inceputul unui indelung schimb de vizite intre personalitati importante din Franta si Germania. Din partea Frantei la acea conferinta au participat: R.P. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) si Denset (iezuit)" (Franz von Papen, "Memorii").

Mai departe acest apostol adauga ca, din cand in cand, "aceasta conferinta a catolicilor atingea maretii supraomenesti". Aceasta "maretie" a atins apogeul la 14 iunie 1940, ziua in care steagul cu svastica flutura deasupra Parisului. Stim ca Goebbels, seful propagandei hitleriste, indicase acea data cu trei luni inainte, pe 14 martie, si ca ofensiva germana fusese lansata abia pe 10 mai.

Acuratetea acestei preziceri nu este chiar atat de uimitoare pe cat pare. "Iata raportul secret al agentului 654 J.56 aflat in slujba Serviciului Secret German, care trimitea aceste dezvaluiri lui Himmler". "Paris, 5 iulie 1939: Pot sa declar ca, in Franta, situatia se afla acum in mainile noastre. Toate sunt pregatite pentru ziua 'J' si toti agentii nostri sunt la posturile lor. In mai putin de cateva saptamani politia si sistemul militar vor cadea ca un pachet de carti".

"Multe documente secrete relateaza ca tradatorii fusesera alesi cu mult timp inainte. Oameni ca Luchaire, Bucard, Deat, Doriot si Abel Bonnard de la Academia Franceza (Andre Guerber, "Himmler si crimele lui"). Acesta din urma a fugit in Spania dupa eliberare. A revenit in Franta 11 iulie 1958, s-a predat, dar a fost eliberat imediat de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie!

Cartea extrem de bine documentata a lui Andre Guerber da detalii in ceea ce priveste fondurile alocate acestor tradatori de catre S.R.-ul german. Acesti bani erau castigati pe merit din moment ce munca acestora era foarte eficace.

Pe langa aceasta, atmosfera fusese pregatita cu mult timp inainte. Pentru 'regenerarea' unei tari potrivit vointei Actiunii Catolice, a fost pregatit un intreg incubator de ucenici-dictatori, dupa modelul lui Leon Degrelle, oameni ca Deat, Bucard, Doriot (cel care era, potrivit lui Andre Guerber, agentul nr.56 BK al serviciului secret german). Din toata aceasta banda pestrita el era, de asemenea, cel mai bine vazut de arhiepiscopie si, desigur, de Hitler, care mai tarziu, la Sigmaringen i-a dat puteri depline.

Doriot era steaua care se ridica; dar pentru viitorul imediat si pentru a crea cu multa prudenta, o tranzitie spre prevazuta si dorita infrangere era nevoie de alt om, un sef mult respectat care sa fie ca­pabil sa camufleze un dezastru si sa-l prezinte ca pe o 'regenerare nationala'.

Deja in 1936, Canon Coube scria: "Domnul Dumnezeu care l-a adus pe Carol cel Mare si pe eroii cruciadelor, mai poate inca ridica salvatori. Printre noi trebuie sa existe oameni pe care El si-a pus pecetea Sa si care vor iesi la iveala atunci cand le va veni vremea Printre noi trebuie sa existe oameni ai clerului care sunt constructori ai marii rege­nerari a neamului. Dar care sunt conditiile necesare de care au nevoie pentru a duce la indeplinire aceasta misiune? Calitati naturale cum sunt inteligenta si caracterul; calitati supranaturale ca supunerea fata de Dumnezeu si legile Lui - aceasta fiind cu atat mai indispensabila cu cat aceasta activitate politica este mai intai morala si religioasa. Acesti izbavitori si oameni cu inimi generoase lucreaza numai pentru gloria lui Dumnezeu" (Canon Coube, "Sfanta Tereza a copilului Isus si crizele timpului prezent").

Cand discipolul lui Loyola compunea aceste reflectii religioase si politice, el stia cine ar fi piosul 'izbavitor', pentru ca numele aces­tuia nu era un secret intre clerici si fascisti; aceasta ne este confirmata de François Tenand: "O campanie propagandistica inteligenta si in­sistenta a inceput in sprijinul unei 'dictaturi Petain' In 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care il vom examina mai jos El este intitulat: 'Avem nevoie de Petain', prefata lui fiind o apologie entuziasta a "regenerarii Italiei" si "a si mai uimitoarei regenerari a Germaniei", de asemenea o exaltare a minunatilor conducatori care erau autorii acestor regenerari. Acum ce putem spune despre poporul nostru francez? Exista un om pe aici in jurul caruia ne-am putea strange. Avem si noi un om providential Vreti sa-l stiti, sa-i cunoasteti numele? Este Petain".

'Avem nevoie de Petain' pentru ca patria noastra este intr-o pozi­tie periculoasa; si nu numai patria, dar si catolicismul: "Civilizatia crestina este condamnata la moarte daca regimul dictatorial nu ia fiinta in fiecare tara" Ascultati: "In vremuri de pace, un regim poate fi inlaturat doar printr-o lovitura de stat, daca se vrea sau daca regimul nu are sprijinul armatei si administratiei. Operatiunea poate avea succes numai printr-un razboi si mai ales printr-o infrangere" (François Tenand, "Ascensiunea politica a maresalului Petain").

Prin urmare, calea care trebuia urmata era deja clara inca din 193 cu scopul de a 're-crestina' Franta; regimul trebuia inlaturat si cea mai buna metoda era de a suferi o infrangere militara care ne-ar fi plasat sub stapanirea germana. In 1943, acelasi lucru a fost confirmat de Pierre Laval, nobil papal si presedinte al guvernului de la Vichy: "Sper ca Germania va fi biruitoare. Poate pare ciudat sa auzi pe cineva care este infrant ca doreste victoria biruitorului. Dar asta pentru ca acest razboi nu este ca cele dinainte. Este un adevarat razboi al religiei! Da, un razboi al religiei" (Postul de radio national [Franta], 2 ian.1943).

Aceasta era intr-adevar ceea ce dorea biserica, chiar daca este neplacuta pentru uitucul parinte Fessard, pe care l-am mentionat putin mai devreme si care nu doreste sa mai stie de ceea ce era transmis la radio in America pentru 20 de milioane de ascultatori ai 'Frontului crestin', de catre fratele sau intru Loyola, parintele Coughlin: "Razboiul german este o batalie pentru crestinism" (7 iulie 1041).

Dar in timpul aceleiasi perioade, in Franta ocupata, cardinalul Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris, spunea acelasi lucru. Ascultati-l: "Razboiul lui Hitler este o solutie nobila facuta cu scopul de a apara cultura europeana" (30 iulie 1941).

Prin urmare, pe ambele maluri ale Atlanticului, ca si in intreaga lume de altfel, vocile clerului cantau proslavirea nazismului victorios. In Franta, cardinalul Suhard, arhiepiscop de Paris, dadea un exemplu de colaborare deplina tuturor episcopatelor si la fel facea si nuntiul ie­zuit, monseniorul Valerio Valeri.

Dupa eliberare, guvernul a rugat Vaticanul sa recheme nu mai putin de 30 de episcopi si arhiepiscopi care erau total compromisi. In final, Vaticanul a consimtit sa recheme trei dintre ei.

"Franta a uitat, scria Maurice Nadeau si 'La Croix', cel mai periculos purtator de cuvant al colabora^tionismului, si-a reluat locul printre publicatiile Frantei libere, prelatii care i-au indemnat pe tinerii francezi sa lucreze pentru victoria Germaniei nu au fost judecati" (Prefata la "A fost biserica colaboratoare?", de Jean Cotereau).

In ziarul 'Artaban' din 13 dec.1957, se putea citi: "In 1944, 'La Croix' a fost pusa sub urmarire pentru ca fusese de partea dusmanului, si a fost adusa in fata Curtii de justitie din Paris; cazul a fost dat judecatorului Raoult, care l-a respins. Afacerea a fost discutata in Parlament pe 13 martie 1946 si s-a aflat atunci ca M. Menthon, ministru al Justitiei si responsabil cu cercetarea amanuntita a presei, luase apararea publicatiei 'La Croix'.

De fapt, "vocea gandirii pontificale" - asa cum l-a calificat Pius XII in 1942, cand l-a binecuvantat - a fost singura publicatie care a fost scutita de masurile de suprimare a publicatiilor aparute in timpul ocupatiei, si chiar si asa, 'Artaban' ne reaminteste: "'La Croix' primea indicatii de la locotenentul german Sahm si, la Vichy, de la Pierre Laval".

Desigur, 'gandirea pontificala' si directivele hitleriste coinci­deau in mod fericit. Acest fapt este confirmat daca studiem cu atentie editiile de razboi ale acestui ziar                                                              atat de stimat.

Una din atributiile iezuitilor, si nu de cea mai mica importanta, era de a dirija intreaga presa catolica. In diferite ziare, ajustate nevoilor cititorilor lor, ei aruncau ca lucru de maxima necesitate, um­bre ale acestei 'gandiri pontificale' care, sub aspectele ei unduitoare, isi atingea in mod implacabil telul propus. Nu exista nici un ziar sau periodic 'crestin' care sa nu se bucure de colaborarea catorva iezuiti, desigur, foarte discreti. 

Acesti preoti care sunt "totul pentru toti" sunt desigur cei mai potriviti pentru rolul de cameleoni. Stim ce au facut ei, desi dupa eli­berare am avut surpriza sa vedem aparand pretutindeni preoti care "au facut parte din rezistenta" (alaturandu-se acesteia mai tarziu decat ceilalti, cei drept!) si care marturiseau acum ca biserica nu colabora: NICIODATA, NICIODATA.

Uitate, abolite, evaporate au fost articolele din 'La Croix' si din celelalte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile pastorale, comunicarile din partea Consiliului Cardinalului si arhiepiscopilor, predicile cardinalului Baudrillart, care chemau tineretul francez sa imbrace uniforma nazista si sa serveasca L.V.F.-ul, nu inainte de a jura credinta lui Hitler! Toate acestea au fost uitate!

"Istoria este un roman", spunea un ganditor deziluzionat. Cea corespunzatoare epocii noastre ar putea fi descrisa eu adevarat in aceasta definitie: romanul este scris sub ochii nostri. Multi 'istorici' contri­buie la aceasta, clerici binevoitori ca si laici, si putem fi siguri ca rezultatul va fi edificator: un roman catolic, desigur. Contributia iezuitilor este foarte mare, ei fiind merituosi urmasi ai parintelui Loriquet, a carui "Istorie a Frantei" ne-a dat o asemenea imagine ireala a lui Napoleon.

In comparatie cu aceasta fapta vitejeasca plina de indemanare, ca­muflarea colaborarii dintre clerici si ocupantii germani din perioada 1940-1944 era o chestiune simpla, la fel si contributia la disparitia dovezilor acestei colaborari. Si aceste fapte inca mai continua; peste ani, atat de multe articole au fost scrise in ziare, periodice, carti sub patronajul lui 'Imprimatur', menite sa cante laude indreptate catre super-patriotii neintelesi ca Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, Du Bois de la Villerabel, Mayol de Luppe, etc.!!! Ce multime de pagini umplute cu laude la adresa atitudinii eroice a episcopatului in timpul anilor de razboi in care Franta a trecut prin situatii care au determi­nat episcopii francezi sa devina 'aparatorii cetatii', cum scria un fals mucalit" (R.P. Deroo). 

"Calomnie si iar calomnie a ceea ce a fost!", spunea Basile, acest tip desavarsit de iezuit. "Reabilitare si iar reabilitare!", spun succe­sorii lui, marii scriitori ai 'romanelor istorice'. Si aceasta reabilitare este continuata pe scara larga. Generatii viitoare, afundate sub torente de exagerari, isi vor devota gandul plin de recunostinta spre acesti 'aparatori' ai cetatii, acesti eroi ai bisericii romane si ai Patriei, imbracati in vesmintele albe ale nevinovatiei datorita activitatii apo­logetilor lor; iar unii din ei au fost chiar canonizati!

La 25 august 1944, cardinalul iezuit Suhard, arhiepiscop al Parisului (incepand cu 11 mai 1940!) si capetenie a colaboratorilor clerici, a hotarat imperturbabil sa sarbatoreasca 'Te Deum'-ul victoriei in ca­tedrala Notre-Dame. Am fost crutati de aceasta farsa scandaloasa numai datorita "protestului energic al capelanului general al Fortelor Fran­ceze de Interior -  F.F.I.").

Citim in 'France-Dimanche' din 26 decembrie 1948: "eminenta sa, cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, cu ocazia aniversarii intrarii sale in randurile preotimii, tocmai primea o scrisoare autografa de la Pius XII care il felicita, printre altele, pentru rolul jucat de acesta in timpul ocupatiei. Stim ca atitudinea cardinalului in timpul acelei perioade a fost criticata sever dupa eliberare. Cand generalul de Gaulle s-a intors la Paris, in august 1944, a refuzat sa se intalneasca cu cardinalul la "Te Deum"-u1 de la Notre-Dame. La vremea aceea, cardinalul era acuzat fatis de "tendinte colaborationiste".

Felicitarile papei sunt atunci de inteles. Dar exista o poveste a 'Te Deum'-ului si mai edificatoare. Iat-o:

Dupa debarcarea aliatilor, orasul Renne a avut mult de suferit in luptele care au urmat si au fost foarte multi morti in randul populatiei civile, deoarece ofiterul comandant al garnizoanei germane refuzase sa evacueze populatia. Cand orasul a fost luat, tocmai urma sa se celebreze 'Te Deum'-ul, dar episcopul Roques a refuzat categoric nu numai sa ofi­cieze ceremonia dar, de asemenea, nu a permis ca ea sa se desfasoare in catedrala sa. Sa multumesti Cerului pentru eliberarea orasului era o ru­sine intolerabila in ochii prelatului. Din cauza atitudinii sale, el a fost arestat de catre autoritatile franceze la resedinta arhiepiscopului.

O asemenea loialitate fata de 'gandirea papala' cerea o recompensa pe masura. Ea a venit curand de la Roma sub forma palariei de cardinal. Putem sa-l invinuim pe Pius XII de multe lucruri, dar trebuie sa recunoastem ca intotdeauna i-a recompensat pe ai sai. O scrisoare menita sa-l laude pe cardinalul Suhard, colaborator deosebit, mantia purpurie de cardinal pentru monseniorul Roques, erou al Rezistentei; acest mare papa a practicat o dreptate impartita in mod just.

Desigur, anturajul sau era in stare sa-l sfatuiasca in mod intelept: doi iezuiti germani, Leiber si Hentrich, "cei doi secretari parti­culari si favoriti ai sai". ('La Croix', 10 oct.1958). Confesorul sau era iezuitul german, Augustin Bea. Sora Pasqualina, o calugarita germana era supraveghetoarea casei si pe deasupra ii gatea masa. Chiar si canarul, care raspundea la suavul nume de 'Dumpfal', fusese importat de prin partile Rinului.

Dar nu-i spusese Suveranul pontif lui Ribbentrop, dupa invadarea Poloniei de catre Hitler, ca "el intotdeauna avusese o afectiunea deosebita pentru Germania"? ("Documentatia catolica", din 15 martie 1954).