Limba geto-dacilor

LIMBA GETO-DACILOR

Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populatii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Astazi cei mai multi dintre specialisti sunt de acord ca patria de tnceput a indo-europenilor a fost undeva tn teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenti cunoscatori ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populatiile indo-europene, atestate in acest teritoriu in perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului ( 2500-2000 i.d.Hr.). In ceea ce priveste detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialistii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, daca cultura Basarabi, a carei raspandire acopera aproape toata aria raspaadirii lor, le poate fi atribuita. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-au desfasurat procesul de individua-lizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluand si dand civilizatiilor neamurilor invecinate, sa atinga, in secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltarii lor.

Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistenta apartinand lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, in urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de rasarit satem'' .

Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci inainte de cucerirea romana. Descoperirile arheologice de la noi din tara si din strainatate i-au indemnat pe cercetatorii avizati ai chestiunii sa sustina ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cat priveste raspaidirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se sustine ca ea cuprinde doua arii principale concentrice: o arie centrala, in care aceasta cultura este reprezentata prin asezari, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., in care principalele componente isi gasesc antecedente locale, si o arie periferica, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar daca avusese initial un fond general tracic, a facut parte apoi, in secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) si unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa intre Nistru, Tisa , Carpatti Nordici si Balcani.

Sa vorbim acum despre cei care, incepand din sec. al XVI-lea, au acceptat originea germanica a francilor adica, in limbajul si spiritul epocii, a "francezilor'. In anturajul lui Francisc I, vechile legaturi germanice ale regilor Frantei erau subliniate cu placere, regele incercand sa castige coroana imperiala in defavoarea lui Carol Quintul, regele Spaniei. Acceptarea unei "francitati germanice' atinge apogeul in momentul aliantei lui Henric al II-lea cu principii protestanti ai Sfantului Imperiu. Ca urmare a aliantei, episcopatele lorene Metz, Toul si Verdun urrnau sa se intoarca la Franta. Pe baza unei bogate documentari, Jean-Daniel Pariset a definit idei ce reprezentau "un vis colectiv si o tema politica si literara', idei intalnite si la consilierii regelui: "inruditi, francii si germanii uniti impotriva latinilor si a Romei, demni mostenitori ai vitejilor lor stramosi, erau descendentii lui Arminius, aparatorul libertatii'.

Nu s-a insistat insa suficient asupra modului in care aristocratia franceza a fost influentata de-a lungul sec. al XVI-lea de o alta descoperire, facuta in acelasi timp cu cea a originilor germanice ale francilor: cea a "libertatilor' avute de aristocratia Sfantului Imperiu. Pe fondul unei monarhii cu o autoritate scazuta, principii germani ofereau un model de invidiat. Tot atunci a aparut si teoria conform careia toate adunarile prin care era limitata puterea monarhica isi aveau originea in adunarile oamenilor liberi pomenite de Tacit. Aceasta este renumita "libertate a padurilor germanice', vazuta de un om cu autoritatea lui Montesquieu ca originea institutiilor engleze, atat de admirate de el. Voltaire i-a raspuns ca francii erau doar niste fiare salbatice in cautare de hrana. Cum ar fi putut sa-si construiasca englezii flota si fabricile, atat timp cat se admitea ca germanii nu munceau pentru ca se multumeau sa-i jefuiasca pe ceilalti? Iata o exemplificare a pasiunilor declansate de problema originilor si de teoriile nascute in jurul ei.

Dubla descoperire a unei nobilimi puternice si cu traditie, in opozitie cu o regalitate lipsita de autoritate, si cea a pretinsei origini comune cu nobilimea germana a exercitat o atractie irezistibila asupra nobilimii franceze. Existau in acest context doua aspecte la fel de interesante: vechimea libertatilor ce limitau drepturile regalitatii si vechimea supunerii poporului in fata nobililor, ca urmare a cuceririi Galiei de catre francii liberi. In 1560 Estienne Pasquier scrie: "Odata ajunsi in Galia, francii au devenit stapani si proprietari', iar apoi: "invinsii si-au pastrat pamantul, dar au fost incarcati cu o multime de indatoriri apasatoare si au devenit servitorii lor'. Despre "societatea ordinelor' descrisa in zilele noastre de Roland Mousnier, avem marturia lui Charles Loyseau care afirma in 1638, in Traite des seigneuries: "Atunci cand francezii nostri au cucerit Galia, ei au devenit cu siguranta stapanii oamenilor si ai bunurilor lor Bastinasii au fost transformati in servitori Cat despre poporul invingator, acesta a fost scutit de robie si de orice stapanire privata'. Mai succinta, dar si mult mai importanta a fost formularea marelui erudit Adrien de Valois, care atunci cand a vorbit despre impozitele de dupa cucerire a spus: Franci immunes, Galli tributarii. Francii, nu numai ca erau stapanii ereditari ai Galiei cucerite, dar erau scutiti si de impozitele datorate de gali pe langa indatoririle fata de seniorii lor particulari.

Descoperirile si rationamentele savante ale umanistilor, filologi, istorici si jurisri, au transformat situatia sociala si politica din Franta si au enuntat idei ce au bulversat tara si societatea asa cum Reforma zdruncinase Biserica. Originea troiana, care le permitea tuturor sa se considere franci, este inlocuita cu un model istoric si o explicatie a vietii sociale si a istoriei nationale cu efect disociativ: drepturile imprescriptibile ale invingatorilor erau atribuite descendentilor unora, iar celorlalti statutul umilitor de invinsi, o situatie ereditara fara iesire si incarcata de indatoriri apasatoare.

Fara indoiala, realitatea sociala nu corespundea cu teoria, ea nu se putea schimba de la o zi la alta si, in plus, la statutul nobiliar se accedea in cele mai diferite moduri. Climatul social a fost insa profund modificat: puternicii gasisera noi argumente periculoase, iar ceilalti, care erau deja dezavantajati, trebuiau sa se apere si sa `ncerce sa le respinga. Unul din fiii burgheziei avute, abatele Du Bos, publica in 1734 o Histoire critique de l'établissement de la monarchie, unde arata ca nu existase nici o cucerire si nici o supunere a galilor de catre franci; in Galia, francii fusesera aliatii si nu dusmanii romanilor si isi pastrasera o mare parte din institutii, inclusiv drepturile principelui roman, preluate apoi de regele franc. Acestei opere de mare valoare i s-a reprosat atitudinea contrara burgheziei si incercarea mult prea evidenta de a fi pe plac regelui, aliatul obiectiv al "burgheziei' din care faceau parte contribuabilii si adesea functionari importanti ai administrariei regale. La randul sau, aristocratia s-a distantat de "plebe' - multimea celor ce nu erau nobili - si a inceput sa se opuna puternic regelui. Cartea lui Du Bois reprezenta deja un raspuns la cea mai celebra si mai clara pledoarie in favoarea tezei aristocratice, lucrare publicata in 1727 dupa moartea autorului sau, Henri de Boulainvilliers, conte de Saint-Saire, sub titlul L'Histoire de l'Ancien Gouvernement de la France. Este suficient sa citam o singura fraza: "in aceasta tara exista doua rase diferite'.

Consecintele au fost considerabile. Franta avea sa cunoasca o mare revolutie, caci ea era divizata de o doctrina noua, radicala si revolutionara ce a tulburat tara si pe locuitorii ei, intr-un moment cand, in celelalte tari, vechile institutii erau deja estompate. Noua doctrina era contrara realitatii economice, contrara realitatii acceptate de "plebei', si era atat de umilitoare incat reactia finala a fost violenta. Folosit pana atunci mai ales in legatura cu familia si dinastia regala, cuvantul "rasa' a fost folosit apoi pentru a stabili o separare "ereditara' intre categorii intregi de populatie. Augustin Thierry a folosit termenul in contextul luptei dintre natiuni, in cel al luptei dintre o natiune cuceritoare si una cucerita, iar Gobineau a dezvoltat teor