Axa Moscova-Teheran - imperiul din Asia Centrala

Imperiul din Asia Centrala. Proiectul panarab

Politica Imperiului Eurasiatic, in directia sudica, trebuie de asemenea sa se orienteze spre o stransa alianta continentala cu acea putere care satisface din punct de vedere strategic, ideologic si cultural tendinta eurasiatica generala a antiamericanismului. Principiul "dusmanului comun" trebuie sa fie si aici un factor hotarator.

In sudul Eurasiei exista cateva formatiuni geopolitice care ar putea sa se manifeste teoretic in rolul polului sudic al Noului Imperiu. Deoarece India si China trebuiesc atribuite in perspectiva unei integrari panasiatice zonei Rasaritului, ramane doar lumea islamului care se intinde de la Filipine si Pakistan pana la tarile "Magrebului", adica Africa Occidentala. Zona islamica in intregime este de fapt o realitate geopolitica prietenoasa in raport cu Imperiul Eurasiatic, deoarece traditia islamica este mai politizata si mai modernizata decat marea majoritate a altor confesiuni eurasiatice, isi da perfect de bine seama de incompatibilitatea spirituala a americanismului cu religia.

Atlantistii vad in lumea islamului adversarul lor potential, iar imperiul eurasiatic are in persoana ei niste aliati potentiali devotati care au un scop comun - subminarea, iar in perspectiva curmarea dominatiei americane occidentale pe planeta. Ar fi fost ideal sa existe o lume integrata a islamului, ca o componenta sudica a Imperiului Eurasiatic, care sa se intinda din Asia Centrala pana in Africa Occidentala, unitara din punct de vedere religios si stabila din punct de vedere politic, care isi fondeaza politica sa pe principiul devotamentului fata de traditie si spirit. De aceea, intr-o perspectiva indepartata, Imperiul Islamic din Sud ("noul califat") poate sa devina un element fundamental al Noii Eurasii alaturi de Imperiul European in Occident, al Pacificului in Rasarit si Rus in Centru.

Totusi, in momentul de fata lumea islamica este extrem de fragmentata si in interiorul ei exista diferite tendinte ideologice si politice, precum si proiecte geopolitice contradictorii. Cele mai globale sunt urmatoarele curente:

fundamentalismul iranian (de tip continental, antiamerican, antiatlantic si activ din punct de vedere geopolitic);

2) regimul turc laic (de tip atlantic, care accentueaza linia panturca);

3) panarabismul, propagat de Siria, Irak, Libia, Sudan, partial de Egipt si Arabia Saudita (in fiecare caz concret exista proiecte destul de diverse si de contradictorii);

4) fundamentalismul de tip saudit wahhabit (solidar din punct de vedere geopolitic cu atlantismul);

5) diferite versiuni ale "socialismului islamic" (Libia, Irak, Siria, modele apropiate panarabismului de "stanga").

Este clar de la bun inceput ca polii atlantici din lumea islamica, fie ei si "laici" (cazul Turciei) sau islamici (cazul Arabiei Saudite), nu pot indeplini functiile polului sudic al Eurasiei in proiectul global al Imperiului continental. Ramane "fundamentalismul iranian" si "panarabismul" (de stanga).

Harta Pag.240

Din punct de vedere al constantelor geopolitice se bucura de prioritate, fara indoiala, Iranul, deoarece acesta corespunde tuturor parametrilor eurasiatici - este o mare putere continentala, strans legata de Asia Centrala, antiamericana, traditionalista si care accentueaza concomitent vectorul "social" politic (apararea mustazafilor, napastuitilor). Pe langa toate acestea, Iranul ocupa o asemenea pozitie pe harta continentala incat crearea axei Moscova-Teheran rezolva un numar mare de probleme pentru noul Imperiu.

Daca s-ar include Iranul in calitate de pol sudic al Imperiului, Rusia si-ar atinge imediat acel scop strategic spre care a inaintat (pe cai gresite) cateva secole - iesirea spre marile calde. Acel aspect strategic - lipsa unei asemenea iesiri - a fost atuul geopoliticii atlantiste inca de pe vremea Angliei coloniale, folosindu-se anume de aceasta lipsa de iesire directa a Rusiei la tarmurile de sud ale continentului care avea controlul deplin al Asiei si al Rasaritului. Toate incercarile rusilor de a iesi la Marea Mediterana prin Bosfor si Dardanele au fost tendinte de a participa la organizarea politica a regiunilor de litoral ale Eurasiei, unde dominau in exclusivitate englezii care suprimau usor orice incercare de expansiune ruseasca prin controlul acestei zone de litoral.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Chiar daca Rusia ar fi izbutit controlul atlantic asupra Gibraltarului ramanea o piedica pentru niste operatii maritime de proportii si nu i-ar fi permis Rusiei sa submineze dominatia engleza. Numai Iranul, care se invecineaza continental cu Rusia si care are iesire directa la oceanul Indian, a fost si este o rezolvare radicala a acestei probleme geopolitice fundamentale. Avand acces strategic - in primul rand baze militare maritime - pe tarmurile iraniene, Eurasia va avea o securitate deplina fata de strategia "inelului anacondei", adica fata de realizarea planului traditional atlantist de "sufocare" a intinderilor continentale, ocupand teritoriile de litoral pe toata intinderea Eurasiei, indeosebi la Sud si la Vest.

Crearea axei Moscova-Teheran despica "anaconda" in locul cel mai vulnerabil si ii deschide Rusiei perspective nemarginite pentru a castiga noi si noi capete de pod in interiorul si exteriorul Eurasiei. Acesta este momentul cel mai important.

Pe de alta parte, exista problema fostei Asii Centrale sovietice, unde astazi concureaza trei tendinte geopolitice - "panturcismul" (Turcia, atlantismul), "wahhabismul" (Arabia Saudita, atlantismul) si "fundamentalismul" (Iranul, antiatlantismul). Din motive bine cunoscute, "panarabismul" nu poate exista printre popoarele de limba turca, in marea lor majoritate, ale Asiei Centrale. Existenta paralela a unei orientari pro-ruse masive trebuie luata in considerare, insa e greu de imaginat in ce mod vor putea aceste regiuni islamice, cu o constiinta nationala care se trezeste, sa se alipeasca din nou la Rusia fara varsare de sange si fara durere. Este cu desavarsire limpede ca dintre tendintele "nepromoscovite" Noul Imperiu poate sa se bizuie doar pe orientarea pro-iraniana, care va scoate aceasta regiune de sub controlul direct sau indirect al atlantistilor. Concomitent cu acesta, axa durabila Moscova-Teheran va indeparta toate contradictiile dintre rusofili si islam (de tip iranian), va face din ele una si aceeasi tendinta geopolitica, orientata simultan catre Moscova si catre Teheran.

Paralel cu aceasta, o asemenea axa ar insemna incetarea conflictului civil in Tadjikistan si Afganistan, care se alimenteaza doar pe seama nesigurantei geopolitice a acestor formatiuni, dezbinate de contradictiile dintre vectorul fundamentalist islamo-iranian si gravitarea catre Rusia. Bineinteles ca pe fondul unei asemenea contradictii se accentueaza si niste neintelegeri etnice marunte si se faciliteaza activitatea "agentilor de influenta" atlantici care, direct sau indirect (prin Turcia sau Arabia Saudita), vor sa destabilizeze spatiile asiatice interne in centrul lor cheie.

Iranul, reprezinta din punct de vedere geopolitic, Asia Centrala asa cum Germania reprezinta Europa Centrala. Moscova, in calitate de centru al Eurasiei, polul ei, trebuie ca in cadrul Noului Imperiu sa confere Teheranului misiunea restabilirii "pacii iraniene" (Pax Persica) in acest spatiu, de organizare a unui bloc geopolitic in Asia Centrala, capabil sa opuna rezistenta influentei atlantice in toata regiunea. Aceasta inseamna ca se vor intrerupe brusc expansiunea panturca cat si invazia financiara si politica a sauditilor. Iranul, care e dusmanul traditional al Turciei si al Arabiei Saudite, va indeplini aceasta functie mult mai bine decat rusii, care isi vor rezolva problemele geopolitice in acest centru complicat doar cu ajutorul strategic al partii iraniene. Aici insa, ca si in cazul Germaniei, nu trebuie sa fie vorba despre crearea Imperiului Iranian sau despre iranizarea Asiei Centrale, ci despre crearea "Imperiului din Asia Centrala" care, pe baze federale, ar putea sa integreze popoare, culturi, si etnosuri diferite intr-un singur bloc geopolitic de sud, creand in felul acesta o formatiune islamica unitara, dar variata din punct de vedere etnic si cultural, indisolubil legata de interesele Imperiului Eurasiatic.

In problema axei Moscova-Teheran, un loc important il ocupa problema armeana, deoarece, in mod traditional, aceasta este centrul destabilizarii in Transcaucazia. Trebuie remarcat ca armenii sunt un popor arian care constientizeaza prea bine natura sa iafetica si inrudirea cu popoarele indoeuropene, indeosebi cu cele asiatice - cu iranienii si kurzii. Pe de alta parte, armenii sunt un popor crestin, iar traditia lor monofizita se inscrie anume in organizarea generala a Bisericii Orientale (cu toate ca aceasta e recunoscuta de Ortodoxie ca fiind un curent eretic), iar legatura geopolitica cu Rusia ei o recunosc foarte clar.

Armenii ocupa teritorii de o mare importanta strategica, deoarece prin Armenia si Artah trece drumul din Turcia spre Azerbaidjan si mai departe, spre Asia Centrala. In axa Moscova-Teheran, Erevanul devine in mod automat o veriga strategica de cea mai mare importanta care consolideaza suplimentar legaturile dintre Rusia si Iran si izoleaza Turcia de spatiile intracontinentale. La o posibila reorientare a capitalei Baku dinspre Ankara spre Teheran, in cadrul proiectului Moscova-Teheran, se va rezolva foarte repede si problema Karabahului, deoarece toate cele patru parti vor fi vital cointeresate in instaurarea stabilitatii intr-o regiune atat de importanta din punct de vedere strategic. (In caz contrar, adica pastrandu-se orientarea pro-turca a Azerbaidjanului, aceasta "tara" va fi impartita intre Iran, Rusia si Armenia). Aproape acelasi lucru se refera si la alte regiuni Caucaziene - Cecenia, Abhazia, Daghestan, etc., care vor ramane zone de conflict si instabilitate prin ciocnirea intereselor geopolitice ale Turciei atlantice cu Rusia eurasiatica. Cuplarea aici a liniei geopolitice iraniene va goli imediat de continut aparenta ciocnirii dintre "islam si ortodoxie" in Caucaz, pe care incearca s-o atribuie conflictelor din aceasta zona "agentii de influenta" rusi si turci ai atlantismului, si va reinstaura pacea si armonia.

In acest proiect de reorganizare a Asiei Centrale trebuie de remarcat ca interesele etnice rusesti vor putea fi aparate cat se poate de bine deoarece Imperiul din Asia Centrala se va construi nu pe baza unei structuri politice artificiale, a unei "legitimitati postimperiale" fictive, ci pe baza omogenitatii nationale, ceea ce presupune trecerea pe cale pasnica, sub jurisdictia directa a Moscovei, a tuturor teritoriilor Asiei Centrale (indeosebi Kazahstanul), locuite compact de rusi. Iar teritoriile, a caror componenta etnica este discutabila, vor primi drepturi speciale, pe baza proiectelor ruso-iraniene, in limitele unui sau altui Imperiu. Prin urmare, rusii, cu ajutorul proiectului geopolitic eurasiatic, vor putea sa obtina ceea ce reprezinta scopul "nationalismului (etnic) mic", ceea ce acest nationalism nu va putea niciodata sa realizeze de unul singur.

Este important sa se tina cont si de necesitatea de a-i impune Turciei rolul de "tap ispasitor" in acest proiect, deoarece interesele acestui stat in Caucaz si in Asia Centrala nu vor fi luate in seama. Cu atat mai mult, probabil, trebuie sa se accentueze sustinerea separatismului kurzilor in insasi Turcia, si, de asemenea, cerintele de autonomie ale armenilor turci, in scopul de a scoate de sub controlul atlantic popoarele etnic inrudite cu Iranul. In compensare, Turciei sa i se propuna sau dezvoltarea in directie sudica - in lumea araba prin Bagdad, Damasc si Riyad, sau provocarea fundamentalistilor proiranieni din insasi Turcia la un sondaj cardinal al orientarii geopolitice si la intrarea, intr-o perspectiva indepartata, in blocul Asiei Centrale sub semnul antiatlantic si eurasiatic.

Axa Moscova-Teheran constituie baza proiectului geopolitic eurasiatic fundamental. Islamismul iranian este versiunea cea mai buna a islamului de intrare in blocul continental si tocmai aceasta versiune trebuie sustinuta prioritar de Moscova

A doua linie a aliantei eurasiatice cu Sudul este proiectul panarab care cuprinde Orientul Apropiat si Africa de Nord. Acest bloc este de importanta vitala pentru geopolitica continentala intrucat aceasta zona are o importanta strategica in problema controlului asupra litoralului sud-vestic al Europei. Tocmai de aceea prezenta engleza iar mai tarziu cea americana in aceasta regiune, este o constanta istorico-strategica. Controland Orientul Apropiat si Africa de Nord atlantistii au tinut (si tin) permanent Europa continentala sub presiune politica si economica.

Totusi, integrarea proiectului panarab in Imperiul Eurasiatic general trebuie incredintata cu precadere fortelor europene, care au revenit la proiectele Euroafricii care, din punct de vedere geopolitic, reprezinta un continent si nu doua. Imperiul European, care este vital cointeresat intr-o penetrare maxima a sudului continentului african, bazandu-se pe blocul panarab, trebuie sa tina, in perspectiva, controlul deplin al Africii pana in Sahara, iar in viitor, sa se inradacineze strategic pe toata intinderea continentului african.

In perspectiva Euroafricii, Marea Mediterana nu este o "mare" veritabila ci un "lac" intern care nu prezinta o piedica sau aparare in calea influentei atlantice. Dincolo de hotarul Africii arabe se cuvine a elabora un proiect politic amplu care ar ajuta sa restructureze continentul negru pe criterii national-etnice si culturale in locul conglomeratului postcolonial contradictoriu ce reprezinta statele africane actuale. Proiectul national (nearab) panafrican nuantat ar putea sa devina o completare geopolitica a planului panarab de integrare.

Tinand cont de faptul ca modelul fundamentalismului iranian pur, este putin probabil ca va putea fi acceptat in general de lumea araba (in multe privinte din cauza specificului siit, versiunea ariana a islamului), proiectul panarab trebuie sa tinda spre crearea unui bloc antiatlantic independent, unde polii prioritari vor fi Irakul, Libia si Palestina eliberata (in anumite conditii si Siria), adica acele tari arabe care inteleg, mai bine decat altele, pericolul american si care resping mai categoric decat altele modelul capitalist de piata, impus de Occident. Totodata, in proiectul panarab, "tapul ispasitor" va fi, in primul rand, Arabia Saudita, prea inglodata in geopolitica atlantica pentru a intra de buna voie in blocul panarab, prietenul Eurasiei. Referitor la Egipt, Algeria si Maroc lucrurile stau putin altfel, deoarece fortele pro-atlantice conducatoare in aceste state nu exprima tendinte nationale, nu controleaza pana la capat situatia si se mentin cu ajutorul baionetelor americane si a banilor americani. In cazul unui razboi panarab de eliberare la un nivel destul de intensiv toate aceste regimuri vor cadea momentan.

Trebuie sa se inteleaga foarte clar ca o structura mai armonioasa a proiectului panarab este o chestiune nu atat a Rusiei cat a Europei, a Europei Centrale, a Germaniei, dar si mai precis, a Imperiului European. Rusia (mai exact URSS) s-a implicat in probleme arabe doar atunci cand aceasta, de una singura, reprezenta un stat eurasiatic in fata americanismului. In prezenta unei baze europene puternice de orientare eurasiatica, adica dupa crearea axei Moscova - Berlin, aceasta functie trebuie delegata Berlinului si Europei in intregime. O preocupare nemijlocita a Rusiei in lumea islamica trebuie sa fie tocmai Iranul, fiindca de alianta cu acesta depind interesele strategice vitale si chiar etnice ale rusilor.

Iranul, care controleaza Asia Centrala (inclusiv Pakistanul, Afganistanul si ramasitele Turciei sau "Turcia dupa revolutia pro-iraniana") impreuna cu Rusia, se afla in centrul intereselor prioritare ale Moscovei. Totodata, trebuie folosita influenta traditionala a Rusiei printre regimurile de "stanga" de orientare panaraba (in primul rand Irakul si Libia) pentru apropierea tarilor arabe de Iran si uitarea cat mai rapida a conflictului artificial irano-irakian, inspirat de atlantisti.