Inceputurile integrarii vest - europene. crearea parlamentului european

INCEPUTURILE INTEGRARII VEST - EUROPENE. CREAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

In paralel cu formarea blocului vestic in 1948-1950 guvernele vest-europene au intreprins primii pasi pentru realizarea ideii de Uniune Europeana. Inceputurile politicii europene de unificare au avut un caracter subiectiv, fiind sustinute atat de miscarea "a treia putere", dar si de adeptii tot mai numerosi ai crearii unui bloc de aparare. Ambele opinii s-au intalnit in eforturile de a intari Europa occidentala in spiritul Planului Marshall prin integrare, iar cei mai multi adepti ai celei "de-a treia puteri" doreau totodata autonomie europeana fata de SUA si protectie fata de agresiunea sovietica. Integrarea europeana urmarea consolidarea Europei vestice, era un mijloc de rezolvare a problemelor izvorate din formarea blocurilor - indeosebi reglementarea relatiilor germano-franceze, era premisa unui rol relativ independent al Europei in cadrul aliantei vestice. La miscarea de unificare participau diferite forte si interese si ceea ce urma sa se realizeze intr-un tarziu, nu era deloc stabilit: o oarecare integrare europeana ca paliativ (care rezolva temporar sau aparent o situatie dificila) pentru blocul occidental, o Europa liberal-conservatoare complet integrata ca partener egal din punct de vedere al puterii politice cu SUA sau cu o Europa unita, care se indrepta in directia democrat-socialista si se opunea tendintei universale de polarizare.

La inceputul procesului de integrare Europeana au participat interese particulare care au facut vizibile imediat contradictiile in problema scopurilor imaginii Europei si au dus la primele decizii luate inca inainte de inceputul negocierilor la nivel de guverne. Churchill[1], care dorea sa foloseasca ideea unificarii europene pentru a da o baza ideologica crearii blocului vestic si sa permita impacarea franco-germana, imperativ absolut necesar pentru coerenta aliantei vestice, initiase in primavara lui 1947, in Marea Britanie, un "club" informational al fortelor politice si sociale influente, Miscarea pentru o Europa Unita, care urma sa influenteze guvernele vest-europene in sensul conceptului propriu despre Europa. In acelasi timp, unii adepti ai "celei de-a treia puteri", avand o orientare federativa, se adunasera in Uniunea Europeana a Federalistilor, uniune relativ fara influenta politica dar puternica datorita numarului de membri - peste 100 000 in Europa occidentala. Ambele organisme planificasera incepand cu iulie 1947 o manifestare europeana pentru sustinerea ideii de unificare, care trebuia sa porneasca de la impulsurile de baza spre opinia publica si spre guvernele tarilor Planului Marshall. Pe 14 decembrie 1947 ambele organisme s-au inteles ca la Congresul Miscarii pentru o Europa Unita, ce urma sa aiba loc in mai 1948 la Den Haag sa se discute punctele esentiale: cum avea sa arate Europa Unita si pe ce cai trebuia rezolvat acest lucru, existenta Consiliului European, al ministrilor europeni si Adunarea Consultativa Europeana, a parlamentarilor europeni. Presedintia Congresului a fost conferita lui Churchill.

Delegatiile oficiale  ale celor 14 partide socialiste si social-democrate ale tarilor participante la Planul Marshall s-au intalnit pe 20-22 martie la Londra si inca o data pe 24-25 aprilie la Paris. Urmau sa se consfatuiasca cu privire la o strategie comuna socialista in Europa in legatura cu planul Marshall. Partidul Laburist din Marea Britanie a fost cel care a blocat sperantele adeptilor celei de-a treia puteri (mai ales socialistii francezi si social-democratii italieni) intr-o adoptare comuna a conceptului respectiv, ducand spre crearea unei Europe supranationale. De fapt, partidele s-au inteles in principiu asupra necesitatii intaririi puterii supranationale ale celor cinci si ale celor saisprezece (Pactul de la Bruxelles[2] si OECE[3]), dar s-au lasat convinse de conducerea laburista sa refuze invitatia participarii la Congresul de la Den Haag. Desi socialistii de pe continent erau extrem de interesati de o integrare rapida si generala a Europei, nu doreau sa rupa relatiile cu Partidul Laburist.

La Congresul de la Den Haag 7-10 mai 1948, la care au participat peste 700 de politicieni europeni reprezentanti ai lumii publice, socialismul international si miscarea "a treia putere" au jucat doar un rol secundar. O minoritate a socialistilor britanici si francezi au participat, in ciuda veto-urilor partidelor lor. In cadrul rezolutiilor Congresului au predominat pareri legate strict de economia de piata, ideea internationalizarii zonei Ruhr-ului fiind respinsa, ca si cererea de participare a sindicatelor la organe de conducere comune europene. In locul convocarii unei adunari care sa ratifice o constitutie a Federatiei Europene, asa cum decisesera pe 18 si 19 martie 190 de deputati britanici si 130 de deputati francezi, Congresul s-a multumit cu o "Adunare Europeana" ce urma sa fie aleasa de parlamentele nationale si sa dezvolte planurile unei Uniuni Europene.

Socialistii francezi au incercat sa duca la indeplinire cu ajutorul guvernului francez aceasta hotarare, l-au determinat pe ministrul de externe Bidault[4] sa ceara convocarea unei Adunari Parlamentare Europene pentru un schimb de pareri despre problemele unei Uniuni Europene. Pe 18 august guvernul francez adreseaza o invitatie corespunzatoare guvernelor aliate. Pe de o parte, guvernul laburist nu a fost de acord cu o unire printr-o intensificare a relatiilor interstatale, pe de alta parte, nu-si putea permite, in folosul consolidarii aliantei vestice, sa-i insele pe europenii cei mai doritori de unire ai continentului. Propunerea lui Bidault a fost amanata ca "nefiind favorabila acestui moment". La sedinta Consiliului Consultativ din 25-26 octombrie Bevin a consimtit tinerea unor consultari despre o Adunare Europeana, el dorind ca acest lucru sa fie inteles deocamdata ca un Consiliu Ministerial Permanent al statelor Pactului de la Bruxelles.

Robert Shumann[5] a amenintat pe 13 ianuarie 1949 cu ocazia unei vizite la Londra ca in caz de nevoie guvernul francez va negocia fara guvernul britanic si dupa unele pregatiri tehnice s-a putut da publicitatii pe 5 mai componenta Consiliului European format din Consiliu de Ministri si o Adunare Consultativa. Un forum oficial pentru discutarea problemei Uniunii Europene a fost pretul pe care Bevin[6] a trebuit sa-l plateasca europenilor de pe continent in interesul blocului occidental.