Sursele documentare ale itinerariilor balcanice antice

Sursele documentare ale itinerariilor balcanice antice

Traditia romana a itinerariilor. Porticul lui Agrippa. Antichitatea ne-a pastrat cateva documente, toate de maxima importanta, continand fascicule de itinerarii. Mai jos voi vorbi despre Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini, Itinerarium Burdigalense si Geograful Anonim din Ravenna. Acestea sunt insa doar infime resturi, imprastiate pe o mare perioada de timp, ale unei traditii romane a itinerariilor.

Initiatorul acesteia pare sa fi fost M. Vipsanius Agrippa, prieten, apoi ginere al lui Augustus, care l-a si desemnat la un moment dat ca mostenitor al imperiului. Plinius, ca si alti autori contemporani, ca Horatius, Martialis ori Suetonius, vorbeste in NH 3.17 despre principala opera a acestuia: o harta a lumii cunoscute insotita de comentarii, pictata ori trasa in mozaic pe suprafata celui mai mare dintre cele patru porticuri ale Romei numite 'ale lui Agrippa' (porticus Agrippae). Agrippa a murit inainte de terminarea lucrarii si de aceea ea a fost dusa la capat de catre imparat[1]. Judecand dupa putinele mentiuni pastrate, se poate deduce ca ea era o harta de drumuri -fiindca Plinius o citeaza de mai multe ori cand e vorba de distante - si ca avea lungimea mult mai mare decat latimea, de vreme ce era infatisata pe peretele (ori podeaua?) unui portic. Sunt toate sansele ca acesta sa fi fost modelul itinerariilor pictate (itineraria picta)de mai tarziu, poate nu doar in ce priveste aspectul, ci si in privinta datelor lor geografice

Tabula Peutingeriana (abreviat in continuare TP) este un itinerarium pictum a carui prima forma are multe date in comun cu cele ale porticului lui Agrippa. TP este un pergament compus din 11 segmenta (bucati initial lipite ori cusute una de alta, separate in 1863 in 11 pagini). Descoperit de Conrad Celtes (librar al imparatului Maximillian I) in 1507, intr-o biblioteca din Worms (dupa unii), el a fost achizitionat si valorificat de catre Conrad Peutinger (cancelar de Augsburg, filolog savant si renumit colectionar), de la care si-a si primit numele. Desi Peutinger obtinuse in 1511 dreptul imperial de publicare, el nu a reusit acest lucru, documentul fiind pentru prima oara publicat abia in 1591 de catre Markus Welser, un descendent al lui Peutinger. Aflata azi in Biblioteca Nationala din Viena (Codex Vindobonensis 324) TP este o 'harta rutiera' intocmita, dupa varianta cea mai acceptata, in sec. XIII (mai precis la 1265) de catre un calugar din Colmar (manastire in Alsacia). Dupa alte pareri ea a fost confectionata in alta parte (la Reichenau, de pilda) ori in alta epoca (sec. XI-XII, dupa elementele paleografice si pergament). In ce priveste insa continutul, toate elementele (conceptia, structura si datele geografice) trimit fara indoiala la epoca romana. Data exacta este dezbatuta, cei mai multi optand pentru sec. III ori IV AD. Dupa Luciano Bosio (L. Bosio, La Tabula Peutingeriana. A Description of the Ancient World, Rimini 1983) se disting trei etape editoriale: 1. in epoca lui Augustus, in legatura cu refacerea postei (cursus publicus), 2. sub Severi, cand cursus publicus a fost din nou reorganizat si 3. in sec. IV, dupa raspandirea crestinismului. Dupa parerea mea, arhetipul TP (ca si al Cosmografiei anonimului din Ravenna, v.mai jos) a fost intocmit la cateva decenii dupa cucerirea Daciei de catre Traian, asadar in a doua jum. a sec. II, folosindu-se atat informatie mai veche, din itinerariile augustane, cat si informatie noua, dobandita cu ocazia razboiului si cu siguranta publicata de Traian in De Bello Dacico[2]. Sub Constantin, ori nu mult dupa el, documentul a fost partial actualizat[3], si este de asemenea foarte probabila prezenta unor adaosuri mai tarzii, din sec. VIII-IX. Orasele cele mai importante ale imperiului, care erau Roma, Constantinopol si Antiochia, sunt infatisate prin miniaturi au vol d'oiseau, aspectul lor fiind cel al unor orase medievale din sec. XI-XIII. Extensia initiala a hartii era de la Coloanele lui Hercule pana in Ceylon (i-la Burma). Insa Britannia, Hispania si partea vestica a Africii lipsesc, probabil pierdute, desi editiile moderne ale TP contin si aceste teritorii, refacute pe baza celorlalte itinerarii. Forma ei atat de specifica, dezvoltata longitudinal - 6,83 m. in lungime (dupa alte surse 6,74-6,75) si doar 34 cm. in latime - arata limpede ca ea era nu o harta propriu-zisa ci un manunchi de trasee folosit drept ghid de calatorie, probabil pentru stafetele postale si oficiale, fiindca pentru un simplu particular continea prea multe date. Ea era facuta pentru un om care calatorea mult; trebuia sa poata fi usor impachetata si citita, si sa ofere date despre statiile drumurilor, fara nici o preocupare pentru pozitia geografica corecta a acestora. Regiunile mai importante, ca Italia, sunt proportional mai mari decat celelalte, pentru a putea prezenta cu suficienta claritate datele mai abundente si mai detaliate disponibile pentru ele. TP foloseste, ca si hartile moderne, simboluri pentru notarea diferitelor categorii de date geo- si topografice. Drumurile sunt desenate ca linii frante, de culoare rosie, in forma de scara, fiecare 'treapta' reprezentand un segment cuprins intre doua stationes; acestea nu sunt de regula marcate decat prin frantura liniei si nume, dar localitatile mai insemnate sunt simbolizate prin desene infatisand diverse tipuri de edificii. Elementele fizice sunt distinse prin culori (pamantul cu galben, apele cu verde-albastru, muntii cu gri, galben si roz). Numele provinciilor, ale diverselor regiuni si, uneori, ale triburilor locale sunt scrise cu rosu, cu caractere mai mari.

Geograful Anonim din Ravenna Aceleiasi traditii si aceleiasi familii de documente ii apartine, in mod evident, Cosmografia Geografului Anonim din Ravenna (Anonymi Ravennatis Cosmographia, abreviat mai jos GR), opera despre care nu stim decat ca a fost scrisa prin sec. VII la Ravenna, de catre un geograf crestin. Dupa propriile sale afirmatii, GR si-a luat datele din autori mai vechi, pe care el ii enumera cu mare scrupulozitate, dar - dupa parerea mea - si cu o buna doza de imaginatie si neadevar. Numeroase lucrari moderne sustin ca cel mai frecvent citat este Castorius, un geograf din sec. III AD a carui opera s-a pierdut in intregime, si ca - de vreme ce informatia Cosmografiei coincide in cea mai mare parte cu cea a Tabulei Peutingeriane - ar fi justificat sa presupunem ca ceea ce noi numim astazi Tabula Peutingeriana ar fi chiar opera pierduta a acestui Castorius, care ar fi servit si anonimului drept sursa. Daca studiem insa cu atentie referintele explicite ale GR, observam ca pentru regiunile de care ne ocupam el afirma in mod constant ca si-a luat datele din autorul grec Livanius (=Libanios). Analiza toponimelor din textului Cosmographiei arata, fara nici un dubiu, ca intr-adevar aceasta opera reprezinta retranspunerea in latina, facuta probabil chiar de Anonim, a unui text grecesc scris dupa o harta rutiera romana, strans inrudita dar nu identica cu TP, arhetip despre care voi vorbi mai jos.

Itinerarium Pictum Annotatum- cum propun sa numim in mod conventional acest arhetip, abreviat mai jos IPA -, cred ca era nu un itinerar (deci o lista de nume), ci un itinerarium pictum, o harta rutiera de tipul Tabulei Peutingeriana, cum dovedesc foarte clar cateva din particularitatile si erorile ce se pot intalni in cele doua documente ce descind din el. Cel mai important argument in acest sens este acela ca in GR ordinea enumerarii localitatilor este inversa decat in itinerarii si chiar decat in TP[4], motiv pentru care, spre a putea fi comparate cu ale celorlalte izvoare, listele din GR trebuie citite invers. Este o particularitate care nu vad cum s-ar putea explica altfel decat prin citirea unei harti de tipul Tabulei de la dreapta spre stanga, lucru perfect posibil, iar nu prin copierea - cu totul nemotivata si de neexplicat - a unei liste de toponime de la coada la cap. Exista insa si o multime de alte argumente in sprijinul afirmatiei ca IPA era harta rutiera comentata, din care voi da mai jos alte doua exemple convingatoare.

In desenul urmator, facut dupa TP, sunt infatisate doua din drumurile care pornesc din Naisso: unul spre Sertica (Serdica), celalalt spre Ratiaris, de-a lungul vaii Timocului (Timacus). Pe linia franta a acestuia din urma, care in desen uneste Naisso cu Ratiaris, sunt marcate statiile Timaco Maiori, Timaco Minori si Combustica, toponime scrise deasupra localitatilor celuilalt drum, ca si cum cele doua rute ar fi fost paralele o buna distanta[5].

Fig. 34. Desenul unui fragment al TP (intre Naisso si Sertica)

Toate aceste trei localitati apar si in listele GR, insa nu pe un drum separat, ci interpolate intre toponimele dintre Naison si Serdica (IV 7, p.191 8-16):

Naison-Romessiana-Thamacon-Turribus-Meldis-Timagon-Serdica-Combusticia-Sparthon etc.

Observam ca, fata de TP, GR nu are nici un nume in plus sau in minus, insa suprapune cele doua drumuri, intercaland toponimele celui scurt de deasupra printre cele ale celuilalt. Este o eroare care nu se poate explica altfel decat prin interpretarea gresita a unei harti de drumuri, in care - probabil - derivatia Naissus-Ratiaria nu era marcata printr-o linie, fapt ce l-a facut pe copist sa creada ca numele aflate deasupra celor dintre Naissus si Serdica apartineau tot acestui drum, el 'corectand' aceasta neclaritate prin introducerea lor intre celelalte, in ordinea in care ele figurau pe harta.

Cel de al doilea desen (din care am decupat o fasie din mijloc pentru a-l putea introduce in pagina, fara a afecta insa sensul lui cartografic) reproduce un alt fragment al Tabulei in care sunt prezentate doua drumuri care nu au nici un punct comun: cel de sus, prin Iovallio-Mursa Minor-Mursa Maior-Cansilena, iar cel de jos prin Servitio-Urbate-Marsonie-Ad basante-Saldis. Ele apar aici ca paralele, desi pe o harta moderna traseele lor ar fi cu totul altele.

Fig. 35. Desenul unui fragment al TP (doua drumuri din Pannonia)

La GR (214.20-215.1-5, tot in ordine inversata) gasim insa: Ioballios-Mursa minor-Mursa Maior-Marsonia-Bassantis-Saldis etc., drum inexistent, aparut ca urmare a unei alte erori, explicabila doar prin transcrierea toponimelor direct dupa o harta rutiera de tipul Tabulei: urmarind drumul de sus dinspre Ioballios pana la Mursa Maior, copistul a sarit in acest punct pe celalalt drum, foarte apropiat in acest punct de drumul de sus, si a continuat cu Marsonia, Bassantis etc. fara ca macar sa observe greseala.

Cateva observatii m-au determinat sa afirm ca acest arhetip va fi continut nu doar harta rutiera, ca Tabula Peutingeriana, ci si un text anexa, fie scurt - continand poate doar unele comentarii (eventual referitoare la provincii si diviziuni administrative) -, fie eventual mai lung, insotit si de o lista a toponimelor ori/si a altor texte: unele note istorice legate de anumite locuri, unitati militare (cum am vazut ca s-au pastrat si in unele itinerarii), poate precizari de ordin geografic (elemente de relief) etc. Iata, cu titlu de exemplu, un fragment de text care ar fi putut apartine comentariilor-anexa.

In TP, in segm. IV si in prima diviziune a segm. V, scrise cu rosu, apar numele urmatoarelor regiuni (provincii?):

(sus) Norico-Pannonia superior

(jos) Liburnia

Intre ele, cu negru, dar tot cu majuscule grase, asa cum sunt notate numele de provincii, regiuni, triburi etc., gasim

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Media provi(ncia)

nume obscur, apartinand evident unei provincii, dar necunoscut din nici un alt document antic si pe care nu l-am fi putut intelege in lipsa Cosmographiei anonimului din Ravenna. Acesta ne spune, la (IV 20, p.219, 4-6):

patria quae dicitur Valeria, quae et media appellatur provincia, pro eo quod reiacet inter supra scriptas Pannonias

(text care, chiar si fara comparatia cu TP, trebuia ortografiat

patria quae dicitur Valeria, quae et Media appellatur Provincia, etc.)

unde Media Provincia (cu majuscule) este in mod evident Media Provi(ncia) din TP, care - se pare - reprezenta intr-o vreme un alias curent al numelui provinciei Valeria, creata si numita de Diocletian in onoarea fiicei sale[6]. Cum acest comentariu al Anonimului este prea lung pentru ca el sa fi putut fi notat pe o harta, am putea presupune ca el va fi fost luat din textul comentariilor-anexa.

Acest Itinerarium Pictum Annotatum (ori, evident, vreo copie a lui, eventual continand unele corecturi si actualizari) a fost cel folosit ca izvor de catre Libanios (Livanius), autorul grec utilizat de catre anonimul din Ravenna pentru regiunile traco-dacice (v. supra).

Itinerarium Antonini itinerar simplu dar cuprinzator, abreviat in continuare IA. Numele sau complet, asa cum apare in randurile de inceput ale documentului, este Itinerarium provinciarum Antonini Augusti. In prima sa redactie el a fost compus probabil in vremea lui Caracalla (211-217), cu adaosuri mai tarzii, de pana la Diocletian, si a fost publicat pentru prima oara in 1512. Forma pastrata este probabil o copie incompleta (nu contine drumurile din Egipt si Transiordania, desi localitati din aceste regiuni apar ca puncte terminus). Fiind un ghid practic de calatorie, IA da distantele asa cum figurau ele pe bornele miliare de pe marginea drumurilor, cum putem deduce din faptul ca pentru unele trasee din Gallia distantele sunt date in leugae (leghe=unitatea gallica de masurare a distantelor) si nu in milia passuum, ceea ce reprezinta o trasatura care apropie IA de Tabula Peutingeriana. Uneori, printre scurtele si rarele notite intercalate intre numele din lista, se intalnesc indicativele unor unitati militare, ceea ce pe unii cercetatori i-a determinat sa considere ca intregul document va fi fost de natura militara. Cum acestea sunt insa interpolari mai tarzii, este mult mai probabil ca IA, ca si alte itinerarii pe care le cunoastem astazi, sa fi fost un simplu ghid de calatorie, eventual destinat serviciilor publice care foloseau aceste drumuri (cursus publicus). IA listeaza 225 de drumuri pe uscat si pe mare, unele din ele purtand nume (ca Via Clodia, Via Aurelia), definite prin localitatile de capat pe care le unesc, spre ex. Iter quod ducit a Dyrrachio per Macedoniam et Thraciam Byzantium usque (este vorba de Via Egnatia). Fiecare drum este impartit in portiuni mai mici, care prezinta ruta intre doua localitati de interes regional. Structura comuna a unui astfel de segment este:

-un titlu al segmentului de traseu, care mentioneaza localitatile de la capete precum si distanta dintre ele

-lista cu localitatile intermediare, fiecare nume fiind urmat de distanta pana la urmatorul:

Exemplu:

item de Dalmatia in Macedoniam, id est a Salonis Dyrrachium, CCCIII [mp]

Ponte Tiluri, XVI [mp]

Trono, XII [mp]

Dyrrachio, L [mp]

Itinerarium Burdigalense (sive Hierosolymitanum) este al treilea itinerar propriu-zis pastrat din antichitate, numit astfel dupa firul principal al drumului, care ducea de la Burdigala (azi Bordeaux) la Hierosolyma (Ierusalim) prin Constantinopolis. Informatia geografica a acestui document, compus in anul 333 de catre un crestin, este sigur independenta de cea a operelor discutate mai sus, desi ea apartine, prin conceptie si realizare, traditiei itinerare romane. Pelerinul din Bordeaux ne ofera o lista de localitati mai densa, cu distante mai scurte intre ele si preferand uneori fie alta secventa de statii, fie alte variante ale drumurilor decat in celelalte itinerarii, asa cum se poate observa din segmentul reprodus mai jos (apartinand drumului principal al Traciei, pe malul nordic al Hebrului, intre Bessapara si Burdipta) in paralel cu IA si TP

Plinius . Si alte opere geografice vin sa sprijine ideea traditiei itinerariilor, chiar daca ele insele nu sunt itinerarii propriu-zise. Un bun exemplu este chiar Geografia lui Plinius, nume sub care sunt cunoscute si uneori publicate separat cartile 2-6 ale Istoriei Naturale. Iata un scurt pasaj edificator din NH 4.42 (o portiune din via Egnatia, in Macedonia): in ora a Strymone Apollonia, Oesyma, Neapolis, Datos. intus Philippi colonia - absunt a Dyrrhachio CCCXXV, Scotusa, Topiros civitas. Mesti amnis ostium, mons Pangaeus. Heraclea, Olynthos, Abdera libera civitas. stagnum Bistonum et gens. oppidum fuit Tirida, Diomedis equorum stabulis dirum; nunc sunt Dicaea, Ismaron, locus Parthenion, Phalesina, Maronea, prius Orthagurea dicta. Asa cum vedem, aceste carti ale enciciclopediei sale a stiintelor, dedicate geografiei, sunt in buna parte liste de localitati aflate pe drumuri ale provinciilor pe care Plinius le descrie. Uneori el da distantele intre punctele importante si mentioneaza informatii de alta natura legate de acestea, prin urmare intr-o maniera foarte apropiata de ceea ce se numea un itinerarium annotatum ori de acele commentarii ale lui Agrippa. Cu toate acestea, datele lui Plinius nu provin din ceea ce am numit mai sus 'traditia itinerara romana', ci din surse preponderent grecesti.

Ptolemeu . Filierei romane a informatiei ii apartine insa, categoric, Geografia lui Claudius Ptolemaeus, in ciuda faptului ca ea constituie exponentul cel mai inalt al cartografiei grecesti si este destinata unui cu totul alt scop decat cel de a servi drept ghid de calatorie. Autorul insusi spune, in cartea introductiva, ca la calcularea coordonatelor s-a folosit intre altele si de distantele dintre localitati date de itinerarii. Desi el prezinta localitatile nu dupa ordinea lor pe diferite trasee ci dupa coordonatele lor geografice (mai intai dupa latitudine, apoi dupa longitutine, dinspre nord spre sud si dinspre vest spre est), sursa de informatie comuna cu a itinerariilor se vadeste prin alegerea acelorasi localitati cu ale itinerariilor, prin forma toponimelor (care deseori este aceeasi cu cea a itinerariilor dar opusa altor izvoare, in special grecesti) si prin numeroase detalii, particularitati si chiar erori comune cu ale itinerariilor. Vorbind, spre exemplu, despre localitatile din Moesia Inferior (Μυσία ἡ κάτω), dupa Δουρόστορον ἢ Δουρόστολον Ptolemeu adauga numele legiunii cantonate acolo (λεγίων πρώτη Ἰταλική, gresit in loc de XI Claudia), dovada ca el a folosit, intre altele, si un itinerar militar care a stat si la baza Itinerariului Antonin (care noteaza toate legiunile stationate in aceasta provincie de granita)

si din care s-au pastrat urme si in Geograful din Ravenna (de ex., localitatea Novae este numita la GR Nobas Italica, corespunzand lui Novas leg. I Ital. din IA 221.4). Printre particularitatile care grupeaza aceste opere laolalta si le separa - in acelasi timp - de toate celelalte surse geografice antice este faptul ca ele contin Dacia traiana. In mod special insa le uneste o eroare, anume mentionarea gresita a orasului Tibiscum de doua ori, ca si cum ar fi vorba de doua localitati diferite, aflate pe doua drumuri diferite, lucru posibil doar prin existenta unei surse comune in care sa fi existat aceasta eroare. Ptolemeu a instituit, la randul sau, modele pentru alti autori care i-au folosit opera. Astfel, ordinea adoptata de el in prezentarea datelor unor provincii (1. granite 2. interior) a fost urmata de Procopius, in cea de a doua lista anexa la De Aedificiis, in care prezinta provinciile diocezei Thracia.

Listele toponomastice din De Aedificiis a lui Procopius din Caesareia ofera si ele detalii uneori inedite ale unora din drumurile mari, precum drumul danubian ori cel al Traciei. Ele mentioneaza foarte probabil si drumuri neintalnite in alte surese, dar care, din pascate, nu pot fi identificate si reconstituite, din cauza dezordinii din liste.

Periplurile Pentru drumurile litorale, de o deosebita importanta sunt lucrarile geografice grecesti numite 'minore', intre care mai ales cele numite 'peripluri', corespondente maritime ale itinerariilor romane.

Itinerariile romane in Balcani, reconstituite prin compararea surselor

Introducere. Necesitatea unei teorii a retelelor de drumuri. Din punct de vedere descriptiv drumurile alcatuiesc retele, studiul acestora constituind o ramura a geometriei: geometria structurilor reticulate. Abordarea teoretica a retelelor de drumuri este importanta mai ales in cazul studierii unor documente precum listele procopiene de toponime, pentru ca poate aduce indicii pretioase, localizabile geografic. Una din preocuparile mele prezente cu privire la reteaua de drumuri balcanica este gasirea unui sistem logic si geometric de numerotare a drumurilor (alta decat cea arbitrara a lui Miller), astfel incat fiecare drum sa poata avea un cod numeric care sa-l identifice cu precizie si eventual sa-i descrie unele proprietati.

Prezentarea drumurilor principale

Peninsula balcanica era strabatuta de trei drumuri imperiale, toate menite, in ultima instanta, sa uneasca Roma cu Constantinopolis. Primele doua porneau din Viminacium, poarta de intrare in provincia Moesia, in dioceza Thraciei si astfel in Imperiul de Est, la care se ajungea din Italia prin nordul Adriaticei, prin Aquileia, Siscia, Sirmium si Singidunum. Unul din scopurile prezentarii de mai jos este acela de a propune utilizarea unor nume standard pentru aceste drumuri, pentru a nu mai fi nevoie sa le trasam ori sa le descriem de cate ori vrem sa le mentionam

Fig. 36. Principalele drumuri si puncte rutiere ale Balcanilor in antichitate.

1. Drumul danubian. Primul dintre acestea, pe care-l voi numi drumul danubian, urmeaza cursul Danubiului, de la Viminacium pana la varsare. Construit inainte de Traian, ca via militaris, imediat dupa crearea provinciei de frontiera Moesia, sub acest imparat el avea sa dobandeasca o importanta considerabila pe care si-o va pastra multe secole, asa cum ne-o dovedesc sursele. Intr-adevar, drumul danubian este printre drumurile cel mai bine atestate in izvoare, informatiile documentare referitoare la el fiind mai detaliate si mai corecte decat in cazul oricarui altuia, traseul sau putand fi astfel reconstituit aproape in intregime, cu destula precizie. Fiind o adevarata coloana vertebrala a Moesiilor si a Daciei, prin urmare a teritoriului latinofon din Balcani, el unea intre ele importantele centre comerciale si militare de la Istru (Lederata, Dierna, Drobeta, Ratiaria, Oescus, Sucidava, Novae, Durostorum, Axiopolis etc.) din care porneau, ca niste coaste, derivatii rutiere spre marginile acestui teritoriu. Din Lederata, ori de la Taliata (prin Dierna) se putea ajunge la Tibiscum si de aici mai departe spre Apulum si nordul Daciei; tot de la Taliata, dar prin Drobetae si Pelendova, se ajungea la drumul alutan (v. mai jos); de la Ratiaria o ramura pornea spre sud, pana la Naissus, unde facea jonctiunea cu drumul Traciei (v. mai jos); de la Oescus si Ad Novas spre nord, peste Istru, se intra pe drumul ce urma cursul Oltului, drumul alutan (v. mai jos); pe malul sudic al Danubiului, in continuarea drumului alutan, o importanta artera transversala unea Oescus cu Philippopolis; si mai in aval, un alt drum transversal pornea de la Durostorum si ducea, prin Marcianopolis, spre Anchialus, unde se unea cu drumul pontic; ultimii 'afluenti rutieri' importanti sunt cei ce se uneau cu el la Axiopolis (dinspre Tomis) si la Aegyssus (dinspre Ulmetum si Libida, prin centrul Scythiei Minor). In principalele izvoare in care apare (It.Antonini, Tab.Peut. si Procopius), drumul danubian se continua cu cel pontic, care urma tarmul Pontului Euxin de la gurile Danubiului pana la Constantinopolis, si despre care voi vorbi ceva mai jos.

2. Drumul Traciei. Al doilea drum imperial, in ordine geografica dinspre nord spre sud, dar primul ca importanta inca din sec. II AD, este cel care, pornind tot din Viminacium, traverseaza toata peninsula in diagonala, dinspre NV spre SE, ducand cel mai direct dinspre nordul Illyricului spre Constantinopolis. Il voi numi in continuare drumul Traciei, fiindca este drumul central al diocezei Thracia. Principalele orase prin care trece, in acelasi timp si importante noduri rutiere ale peninsulei, sunt Naissus, Serdica, Philippopolis si Hadrianopolis. Prin Naissus trec drumurile ce vin din Illyricum in Thracia, el fiind legat si de drumul danubian printr-o derivatie spre Ratiaria. Se leaga si de cel de-al treilea drum imperial, Via Egnatia, prin doua importante rute: una catre coasta Epirului (spre Dyrrachium si Lissus) si cealalta de-a lungul Vardarului, prin Scupis si Stobis, spre Thessalonice. Philippopolis, capitala Thraciei, este si el un important punct de legatura cu regiunile nordice si nord-estice. De aici pleaca spre Istru un drum transversal, amintit mai sus, care strabate m. Haemus pe la Sostra (poate Trojan de astazi), intersecteaza la Melta drumul central al Moesiei (pe care se putea ajunge spre est la Nicopolis, apoi la Marcianopolis si Odessos, ori prin Abrittus catre Scythia Minor (Zaldapa, Ulmetum Libida, Noviodunum) si ajunge la Oescus de unde, peste Danubiu, se continua in Dacia cu drumul alutan (v. mai jos); tot de la Philippopolis o alta derivatie ducea prin Beroe si Cabile la tarmul pontic. Cu cat ne apropiem de Constantinopolis, cu atat reteaua rutiera devine mai densa, nodurile sale sporind in importanta prin functionalitate si multimea legaturilor. Regiunea orasului Hadrianopolis (numit Uscudama inainte de Hadrian) si a satelitilor sai trebuie sa fi jucat un rol geografic si rutier cu totul deosebit, pe aici trecand principalele artere de circulatie ale Thraciei, nu numai rutiere ci si fluviale: aici este confluenta Hebrului cu Tonzosul si, ceva mai la sud, si cu r. Erginos. La Hadrianopolis venea si drumul de-a lungul Tonzos-ului, dinspre Cabile si dinspre Moesia Inferior si Scythia Minor; de aici pleca spre sud o derivatie spre orasele de la varsarea Hebrului: Traianopolis (fostul Doriskos), Dymae, Gypsila si Aenos. Urmatoarea statie pe drumul Thraciei dupa Hadrianopolis era Ostudizo (devenit mai tarziu Nikaia, ἡ Μικρὰ Νικαία), la randul sau un nod rutier. Aici se face, in unele din itinerarii, jonctiunea drumurilor ce traverseaza Astica, dinspre Aquis Calidis (Develtum) si Anchialus, cu drumul Thraciei. Tot aici trebuie sa fi fost si importantele puncte S.Theodori (τοῦ ἁγίου Θεοδώρου) si Probini (Προβίνου) din vremea lui Procopius, cu siguranta nume noi ale unor centre rutiere mai vechi. Drumul Thraciei atinge Propontida la Perinthus (numit Heraclea de catre imparatul Maximinus, dupa supranumele sau Herculius), unde se uneste cu cel de al treilea si ultimul drum balcanic imperial.

3. Drumul Epiro-Macedo-Egeean ori Via Egnatia. Acest al treilea drum imperial este vestita Via Egnatia, construita pe la 146 AC de catre proconsulul Macedoniei de atunci, C. Ignatius, de la care si-a si luat numele, ca o continuare a Viei Appia (intre Roma si Brundisium) peste Adriatica, prin Epir, Macedonia si Thracia egeeana pana la Cypsela (Ipsala). Pornind de la Adriatica, fie de la Dyrrachium fie de la Apollonia, drumul intra pe fagasul sau la Clodiana, aflata la distanta egala de fiecare din cele doua porturi, dar retrasa cateva mile de la tarm. De aici continua spre est, traversand muntii Epirului prin regiunea lacurilor, unde erau orasele Lychnidus si Heraclea. La iesirea din munti trecea prin vechile si celebrele orase Edessa si Pella, unde se incheia partea muntoasa a rutei si incepea cea de pe tarmul Egeei. Aici, prima statie era si cea mai importanta a intregului drum: orasul Thessalonica, cu o importanta derivatie spre nord, de-a lungul Vardarului (Axios), despre care am vorbit mai sus. De aici drumul intra in portiunea sa traca, trecand mai intai prin orasele grecesti ale Edoniei trace, intre care cel mai important si renumit era Philippi. El parcurgea apoi Acontisma, o stramtoare formata de Egee si de masivul Rhodope, urmand de aici poalele muntelui pana dincolo de lacul Bistonis, la Porsulae (devenit Maximianupolis sub acelasi imparat Maximianus), iar de aici in linie dreapta pana la Traianopolis (fostul Doriskos), aflat pe Hebru, la cateva mii de pasi inainte de varsarea acestuia in Egee. Este o micro-regiune caracteristica celor aflate in apropierea Constantinopolului: cu numeroase vestigii antice si cu mare densitate a locuirii. Itinerariile mentioneaza, in numai cativa km. patrati, patru localitati importante: orasele Traianopolis si Aenos, ca si statiile rutiere Dymae si Cypsela, unde este si punctul terminus al vechii Via Egnatia. Partea finala a drumului, de la Cypsela la Constantinopolis, a fost construita mai tarziu, se pare in doua etape: Cypsela-Apris si Apris-Constantinopolis. Segmentul Apris-Constantinopolis este neclar in TP: linia rosie a drumului merge de aici in zigzag spre Perintus (prin Bitenas, Mocasura si Hiereo, si de la Perintus spre localitati din nord), iar cele cateva localitati litorale spre Constantinopolis (Heraclea [care in realitate era una si aceeasi cu Perintus], Melantiana si Regiano) nu sunt unite cu linie. Dupa Miller (518), explicatia acestei situatii ne este oferita de Eutropius, care in 9.15 distinge strata vetus de nova: prima -spune Miller - merge prin Cenofrurio, iar cealalta pe tarm. Este sigur insa ca nu asa vedea lucrurile si autorul TP, care aseaza Cenofrurio nu spre Constantinopolis ci in directia opusa, spre Tarpodizo si Anchialo.

In afara acestor trei rute principale, de anvergura imperiala, existau alte cateva drumuri importante la nivelul peninsulei, in primul rand cele litorale, care o delimitau lateral: drumul pontic si drumul adriatic. Acestea sunt drumuri mult mai vechi, create in primele secole ale colonizarii grecesti, bine cunoscute nu numai din itinerariile romane ci si din periplurile geografilor si navigatorilor greci.

4. Drumul pontic incepe chiar de la gurile Danubiului (de la Ad Stoma) si apare in principalele itinerarii (IA si TP) ca o continuare a drumului danubian, fapt pe care l-am amintit ceva mai sus. Miller, care si-a structurat Itineraria Romana pe reteaua de drumuri din Tabula Peutingeriana, chiar accepta unitatea acestui traseu si il inventariaza drept Ruta nr. 42, de la Viminacium la Constantinopolis, via Tomis. Eu am preferat sa le separ, fiindca traseul acesta atat de ocolitor nu putea constitui o ruta reala, practica, intre Viminacium si Constantinopol. Jumatatea sa nordica, bine cunoscuta, uneste principalele colonii grecesti ale Pontului Stang: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Mesembria, Anchialus si Apollonia. Partea din continuare, spre sud pana la Constantinopolis, era insa mult mai putin folosita si, de aceea, si mai putin cunoscuta, cu localitati rare si nesemnificative, in locul ei preferandu-se de obicei o scurtatura de la Anchialus, direct spre Propontida ori spre una din localitatile de pe portiunea terminala a drumului Thraciei.

5. Drumul adriatic se afla in latura opusa a peninsulei, pe tarmul sau vestic. Desi tarmul Adriaticii are o lungime apreciabila, de la Tergeste (Trieste) in nord pana la Actia Nicopolis in sud, toata aceasta lungime fiind acoperita de un important drum roman, doar o mica portiune a lui ne intereseaza aici, de vreme ce De Aedificiis se ocupa doar de localitatile aflate in acele provincii balcanice care apartineau de Imperiul de Rasarit. Hotarul celor doua imperii (inca dinainte de separarea lor oficiala) incepea, din vechime, la raul Drinos (Drina) si continua pe o linie ce urma cursul acestui rau pana la izvoare si apoi cursul fl. Margus. Vom lua deci ca limita de nord a tarmului varsarea raului Drinos. Spre sud el se intinde doar pana la Aulona, intrucat restul tarmului apartine regiunilor istorice ale Epirului Vechi si Greciei, ceea ce inseamna ca portiunea ilirica si tracica a lui, de care ma voi ocupa, se reduce la aproximativ litoralul Albaniei de astazi. Aici sunt de altfel cele trei porturi care asigurau legatura pe mare cu Italia: Dyracchium, Apollonia si, intr-o masura mai mica, Aulona, la care se ajungea din Italia plecandu-se in special din Hydruntum (Otranto) ori Brundisium (Brindisi), mai rar din Barium (Bari). Marea avea aici numai 50-60 de mp (80-100 km) in latime si ea nu a constituit niciodata un obstacol pentru locuitorii acestor maluri.[7]

In rastimpul cat Dacia traiana a facut parte din imperiu, deci intre 106 - 275, o importanta comparabila cu cele de mai sus au avut si cele doua drumuri principale ale acestei provincii:

6-Drumul alutano-transilvan ori drumul transcarpatic, mentionat ca ruta individuala de catre GR. Avea doua parti distincte: 1.segmentul alutan, care urma cursul Oltului (Alutas) de la varsarea in Danubius (la Sucidava, v-a-v de Oescus, unde se putea continua cu drumul traian[v. mai jos]) pana dincolo de Carpati, la Apulum. 2. segmentul transilvan intre Apulum si Porolissum. De aici, dupa marturia GR, pornea un alt mare drum, o legatura spre Scythia, care traversa Carpatii Orientali si ducea pana la Tyras.

7-Drumul vest-carpatic pornea din cel danubian la Lederata, ocolea prin vest si nord capatul sud-vestic al masivului Carpatilor Meridionali, trecand pe la Tibiscum, si se unea cu drumul transilvan la Apulum.

Pe langa aceste sapte trasee de importanta imperiala exista si un numar de drumuri de interes provincial si regional, unele amintite mai sus, mai toate transversale pe arterele principale. In Dacia se pot enumera doua asemenea rute secundare:

-Drumul Drobeta-Romula era o scurtatura intre drumul danubian (regiunea Portilor de Fier) si cel alutan, prin interiorul Daciei, pe traseul Drobeta- Pelendova (Craiova) - Romula.

-Drumul Dierna-Tibiscus era si el o scurtatura intre drumul danubian (regiunea Portilor de Fier) si drumul vest-carpatic, care, trecand prin munti, evita ocolul prin Lederata.

In restul peninsulei:

-Drumul Istro-Adriatic, numit astfel fiindca unea, pe directia NE-SV, Istrul de Adriatica. Prima lui parte, de la Ratiaria la Naissus, urma cursul Timacus-ului, fiind practic o legatura intre drumul danubian si cel al Thraciei si un drum de granita intre cele doua Moesii. Dincolo de Naissus, el ducea prin munti pana la Lissum, pe tarmul Adriaticii, unde se unea cu drumul adriatic. Drumul Istro-Adriatic a constituit cea mai importanta legatura intre Dacia si Adriatica, precum si partea balcanica a celui mai scurt drum intre Dacia si Roma.

-Drumul trans-dardanic. Se desprindea din cel istro-adriatic imediat dupa iesirea din Naissus, la Hammeum, si o lua spre sud, traversand Dardania, prin Scupi si Stobi, de-a lungul raului Axios (Vardar) pana catre varsarea acestuia, terminandu-se la Thessalonice, unde se unea cu via Egnatia.

-Drumul traian era un important drum transversal care facea si el legatura intre artera danubiana si cea a Thraciei, taind Moesia si Thracia pe directia nord-sud. Pornind de la Oescus (dincolo de care, peste Istru, se continua cu drumul alutan), el trecea prin Melta, traversa muntele Haemus prin trecatoarea numita in antichitate drumul lui Traian[8] si azi Pasul Trojan, si se unea cu drumul Thraciei capitala provinciei, Philippopolis.

-Drumul supra-haemimontan. Din aceeasi Melta (ori, mai degraba, chiar mai dinspre vest, de la valea Iantrai, poate in continuarea vreunei trecatori dinspre Serdica) pornea spre est un al doilea drum longitudinal al Moesiei, pe la poalele versantului nordic al Haemus-ului: trecand prin Nicopolis si Marcianopolis, el facea jonctiunea cu drumul pontic la Odessus.

-Drumul central moeso-scythic. Pornind poate de la Nicopolis si trecand prin Zikideva si Abrittus, aceasta derivatie (urmata de Procopius in textul descriptiv, 4.11) intra apoi in Scythia Minor pe la Zaldapa si continua prin mijlocul acestei provincii spre nord, prin Ulmetum si (L)Ibida, pana la Aegyssus, unde se unea cu tronsonul final al drumului danubian. O ramura a acestui drum unea probabil Abrittus cu Durostorum.

-Drumul est-moesian (trans-moesian de est), numit de obicei drumul Durostorum-Marcianopolis, ducea in realitate de la Durostorum, prin Marcianopolis si prin trecatoarea cea mai estica prin Haemus, pana la Anchialus.

-Drumul sub-haemimontan. Se desprindea din artera principala a Thraciei la Philippopolis (desi nu este imposibil ca el sa fi inceput chiar de la Serdica) si urma versantul sudic al Haemusului, pin Beroe si Cabyle, pana in Anchialus, nod rutier important.

-Drumul Hebrului inferior era o derivatie desprinsa din drumul Thraciei la Hadrianopolis, care urma cursul inferior al Hebrului, prin Plotinopolis, pana la jonctiunea cu Via Egnatia, la Traianopolis, o alta varianta ducand si mai departe pana la Aenos, pe tarmul Egeei.

-Drumul Asticei traversa regiunea Traciei care purta acest nume si care ocupa cea mai mare parte a Haemimontului, asigurand o cale mai scurta intre Anchialus (pe drumul pontic) si Heraclea Propontidei (pe via Egnatia), trecand prin cateva localitati obscure.

Fig. 37. Drumurile romane ale peninsulei Balcanice, dupa Miller (Itineraria Romana)

Privind harta principalelor drumuri ale peninsulei haemimontane, putem face cateva observatii instructive. Traseele, cu mici exceptii, ocolesc masivii muntosi. Nu atat pentru ca oamenii antichitatii preferau sa ocoleasca decat sa urce, cat pentru ca urcusul era foarte greu ori imposibil pentru armate si pentru caravanele comerciale, iar regiunile montane erau cu mult mai putin locuite decat cele de ses. Relieful montan presupunea mult mai mult efort si costuri pentru inginerii romani, dupa constructie drumurile fiind si mult mai greu de intretinut. Theophylact Simocatta ne vorbeste de un astfel de drum care, construit de Traian[9] si apoi lasat in paragina, fusese invadat de vegetatie, devenise impracticabil si nu mai era cunoscut decat de batrani. Toate cele trei drumuri principale aveau de strabatut cel putin un defileu ingust pentru a ajunge in campiile trace: drumul danubian la Portile de Fier, drumul Traciei la Succi (Succorum angustiae), iar via Egnatia la Acontisma. Tracii ocupau asadar o fortareata naturala.

Tabele si harti

Drumul Danubian

Drumul Thraciei

Note

[1] De fapt se pare ca de sora acestuia, Marcia Agrippina, sub autoritatea si cu ajutorul gelos al lui Octavianus.

[2] Singurul fragment pastrat din aceasta lucrare (Priscus: inde Berzobim, deinde Aizi processimus) cuprinde doua toponime care exista atat in TP, cat si in GR si la Ptolemeu.

[3] Principalul scop al modificarilor a fost actualizarea unor nume importante, cum era cel al capitalei, Byzantium fiind inlocuit de Constantinopolis. Cu toate acestea, din document nu au fost eliminate traseele din Dacia.

[4] Chiar daca TP este un document de tip cartografic, forma sa (foarte lunga si ingusta), care indreapta liniile drumurilor si le grupeaza in fascicule orizontale, face ca toponimele sa se insiruie unul dupa altul ca intr-un text, ordinea citirii lor devenind asadar cea dinspre stanga spre dreapta.

[5] In realitate traseele celor doua drumuri se afla intr-un unghi mult mai mare (v..

[6] Amm.Μarc.19.11: pars quondam Pannoniae, sed ad honorem Valeriae Diocletiani filiae et instituta et ita cognominata.

[7] Colonizarea Italiei de catre triburile illirice ale messapilor s-a facut pe acelasi traseu.

[8] Se pare ca despre el vorbeste Theoph.Simoc, numindu-l Τραϊανοῦ τρίβος .

[9] Drumul acesta se si numea, de altfel, drumul lui Traian (Τραϊανοῦ τρίβος) si este foarte posibil ca el sa fi traversat m. Haemus pe acolo pe unde astazi este pasul Troian si orasul omonim de la intrare (in Bulgaria, spre E de Sofia)