Inceputul lucrarilor conferintei de pace si confruntarea intereselor tarilor invingatoare. crearea ligii natiunilor.

INCEPUTUL LUCRARILOR CONFERINTEI DE PACE SI CONFRUNTAREA INTERESELOR TARILOR INVINGATOARE. CREAREA LIGII NATIUNILOR.

Deschiderea lucrarilor conferintei La 18 ianuarie 1919 a avut loc deschiderea conferintei de pace. La lucrarile ei au luat parte 27 de state, ce faceau parte din tabara invingatorilor. In total la conferinta au venit peste o mie de delegati. Numarul colaboratorilor ce deserveau delegatia americana a ajuns la 1300. Intretinerea misiunii americane a costat 1,5 mln. dol.

Toate tarile prezente la conferinta au fost divizate in patru categorii. In prima au intrat statele combatante ce «aveau interese de caracter comun» - SUA, Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia. Aceste tari au participat la toate sedintele si in toate comisiile si au fost reprezentate a cite cinci delegati. Ceilalti participanti la conferinta, au fost clasati in grupa de tari ce «aveau interese cu caracter particular». Ele au fost reprezentate la conferinta cu un delegat, maximum trei, si erau atrase in discutarea intrebarilor numai ce le priveau. Printr-o astfel de organizare majoritatea tarilor au fost inlaturate de la lucrarile conferintei.

Toate intrebarile importante la conferinta se rezolvau de organele ei - Consiliul celor zece, Consiliul celor patru, Consiliul celor cinci. In Consiliul celor zece, ce a activat din ianuarie pina la mijlocul lui februarie 1919, intrau sefii guvernelor si ministrii afacerilor externe: din partea SUA - Wilson si Lansing, a Angliei - Lloyd George si Balfour, Frantei - Clemenceau si Pichon, Italiei - Orlando si Sonnino, Japoniei - Saiondzi si Machino.

De la 24 martie si-a inceput activitatea Consiliul celor patru, in care era prezent un cerc si mai ingust de participanti: sefii guvernelor SUA, Angliei, Frantei, Italiei. In practica numai trei participanti - SUA,  Anglia si Franta - jucau un rol hotaritor. Rezultatul luptei intre ei si determina acea sau alta solutionare a problemelor in discutie. Consiliul celor patru a functionat pina la semnarea, in iunie 1919, a tratatului de pace cu Germania. De el au fost pregatite hotaririle de comun acord despre Tratatul de pace cu Germania, despre crearea Ligii Natiunilor, au fost discutate problemele principale ce se refereau la tratatele de pace cu aliatii Germaniei - Turcia, Bulgaria si mostenitorii imperiului Habsburgic - Austria si Ungaria.

Dupa semnarea Tratatului de la Versailles Wilson, Ll. George si Orlando s-au intors in tarile lor. Pregatirea definitiva a textelor tratatelor cu aliatii Germanei a fost incredintata Consiliului celor cinci: ministrilor de externe ai marilor puteri.

Statele invinse la elaborarea tratatelor de pace n-au fost atrase. Numai la sfirsitul conferintei reprezentantii lor au fost invitati pentru inminarea fiecarui din ei proiectului tratatului de pace deja elaborat.

Printre delegatii conferintei n-au fost reprezentantii Rusiei, fiindca ea devenise stat comunist, hotarit pronuntindu-se pentru incetarea razboiului, pentru o pace fara anexii si contributii. Conferinta s-a convocat in toiul interventiei armate antisovietice, scopul careia era nimicirea statului sovietic.

Regulamentul conferintei a fost in prealabil elaborat in detalii, dar in curind totul s-a pomenit intr-o anumita masura incalcat. Daca sa nu tinem cont de Congresul de la Viena din 1815, apoi in istoria diplomatiei e greu de gasit inca o astfel de conferinta haotica: unele sedinte ale ei au ramas aproape neprotocolate. Cind lui Clemenceau, care era supraincarcat, i-au spus despre aceasta el a bolmogit: «la dracu protocoalele».

Deschizind conferinta, prezidentul Frantei Poincaré a cerut sanctiuni contra Germaniei si a inaintat un program de dezmembrare a ei. Wilson a propus de examinat la inceput intrebarea despre Liga Natiunilor. Alti membri ai Consiliului celor zece oscilau, temindu-se, ca adoptarea statutului Ligii poate pune piedici rezolvarii problemelor teritoriale si financiare. Clemanceau a fost ales presedinte al conferintei.

Crearea Ligii Natiunilor Patru zile dupa sedinta plenara au decurs in discutii aprige in Consiliul celor zece. Wilson insista, ca Statutul Ligii Natiunilor si tratatul de pace sa constitue un tot intreg. Englezii si francezii intentionau sa divizeze Liga de tratatul de pace. In sfirsit au hotarit sa transmita intrebarea despre Liga Natiunilor unei comisii speciale. Prin aceasta diplomatii englezi si francezi sperau s-o scoata pe mult timp de pe ordinea de zi. Vazind, ca lucrul acestei comisii doresc prin orice mijloace sa-l incetineasca, Wilson din partea sa a facut o manevra diplomatica, declarind, ca-si asuma presedentia in comisie. Dupa locul resedintei ea a fost numita «comisia hotelului Creion». Ea a elaborat textul definitiv al statutului Ligii Natiunilor. La baza lui a fost pus proiectul comun anglo-american, pregatit de englezul Herst si americanul Miller.

Proiectul francez al Ligii Natiunilor, pregatit de fostul premier Leon Bourgeoi, avea o orientare vadit antigermana, interzicindu-i Germaniei accesul in aceasta organizatie. Se prevedea crearea fortelor armate internationale si statului major international pe linga Liga Natiunilor. Un astfel de proiect nu-i satisfacea pe englezi si americani, care intelegeau, ca aceste forte inevitabil vor cadea sub controlul Frantei, ca cea mai mare putere militara terestra a lumii capitaliste. Proiectul exprima aspiratia Frantei de a-si consolida superioritatea militara si sa foloseasca Liga Natiunilor in lupta pentru hegemonie in Europa. Incercarile francezilor de a-si salvgarda propunerile n-au adus la nimic. N-a ajutat nici amenintarea cu refuzul posibil al Frantei de la intrarea in Liga Natiunilor.

In proiectul anglo-american era un articol special, care prevedea raspindirea asupra tuturor membrilor Ligii Natiunilor principiului comertului liber si a posibilitatilor egale. Contra lui s-au pronuntat reprezentantii Frantei, Italiei, Belgiei si altor tari mici, care intelegeau, ca in miinile celor mai puternice state industriale ale lumii - SUA si Angliei - acest principiu va deveni un mijloc eficient de subordonare a altor tari.

Discutii aprige s-au incins si-n jurul propunerii nipone despre includerea in Statut a articolului despre egalitatea raselor. Japonezii vroiau sa se prezinte ca partizani ai egalitatii natiilor si prin aceasta sa sustraga asupra sa simpatiile popoarelor asiatice. Acestora s-au opus SUA si Anglia asa cum numai pomenirea despre egalitatea raselor contravinea politicii discriminarii rasiale, ce domnea in SUA si pe teritoriile imensului imperiu colonial britanic. In fine Japonia si-a retras propunerea in schimbul acordului de a-i transmite Sanidunul.

In varianta finala Statutul Ligii Natiunilor continea 26 de articole si determina structura ei, functiile, principiile si obligatiile membrilor ei. Organele principale ale Ligii erau Adunarea generala (Asambleia) si Consiliul. Fiecare membru al Ligii Natiunilor avea in Adunarea generala un vot. Consiliul era alcatuit din cinci membri permanenti si patru nepermanenti numiti de Asamblee pe un anumit termen. Toate hotaririle Asambleei si a Consiliului se primeau numai in unanimitate.

Membrii Ligii Natiunilor se obligau sa respecte si sa apere de la invazie unitatea teritoriala si independenta politica a tuturor membrilor ei. Litigiile intre membrii Ligii se supuneau arbitrajului sau examinarii la Consiliu. In caz de agresie din partea careiva tari, contra ei trebuiau sa fie aplicate sanctiuni comerciale, financiare sau armate. In practica acest punct a ramas pe hirtie.

In Statut se recunostea, ca «pastrarea pacii necesita limitarea inarmarilor nationale pina la un minimum compatibil cu securitatea nationala». Asa o formulare amorfa permitea in realitate de petrecut o politica a inarmarilor, in locul reducerii armelor.

Statutul Ligii Natiunilor a fost inclus in textele tuturor tratatelor de pace. Aceasta organizatie trebuia sa sustina noul sistem de relatii internationale.

Rezolvarea problemei coloniilor germane si a posesiunilor turcesti O polemica acuta a trezit intrebarea despre soarta coloniilor germane si a posesiunilor turcesti. «Se parea, - scria House la 30 ianuarie 1919 - ca totul se duce la dracul Prezidentul era suparat, Lloyd George era suparat, si Clemenceau deasemenea era suparat. Pentru prima data prezidentul si-a pierdut cumpatul la tratativele cu ei»15 . S-au raspindit zvonuri, ca Wilson paraseste conferinta. Dar in fine s-a ajuns la compromis: din initiativa prezidentului in Statutul organizatiei a fost introdus un articol, ce stabilea sistema de mandate, ce a devenit o noua forma a colonialismului. Coloniile germane si posesiunile arabe ale Turciei au fost incluse in «fondul» Ligii Natiunilor ca teritorii mandatare.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Ele au fost divizate in grupele «A», «B» si «C» in dependenta de nivelul lor de dezvoltare. La grupa «A» au fost atribuite teritoriile arabe, desprinse de la fostul imperiu Otoman - Siria, Liban, Palestina, Mesopotamia; grupa «B» - fostele colonii germane in Africa de Est si Centrala - Tanganica, Togo, Kamerun, Ruanda-Urundi; la grupa «C» - fostele colonii germane din Asia de Sud-est si Oceania - insulele Marsale, Mariane, Caroline, Nauru, Noua Guinee, Samoa de Vest si deasemenea Africa de Sud-vest.

N-a existat o astfel de intrebare, in jurul careia sa nu clocoteasca batalii diplomatice. Japonia cerea Sanidunul, contra la ce categoric se pronunta China. Englezii inclinau spre a sprigini Japonia, dar americanii nu doreau sa intareasca concurentul periculos.

Marea Britanie a capatat Palestina, Mesopotamia, Transiordania, Tanganica, o parte a Togo si Kamerunului. Africa de Sud-vest (Namibia) a fost intarita dupa Uniunea Sud-Africana, insulele din oceanul Pacific mai la sud de ecuator dupa Australia si Noua Zelanda, mai la nord de el - dupa Japonia. Belgia a capatat Raunda-Urundi. De tot tarile invingatoare imperialiste au acaparat sub forma «teritoriilor mandatare» 3 mln. km. cu o populatie de 17 mln. oameni. Aceasta era o noua forma de jaf colonial.

Examinarea problemei germane la conferinta. Fiecare din participantii principali la conferinta tindea spre slabirea Germaniei ca concurent. Dar totodata in conditiile anului 1919, reliefat s-a manifestat dorinta de a nu permite dezvoltarea de mai departe a revolutiei germane si nazuinta de a face din Germania invinsa «bastion contra bolsevismului». Dupa marturia lui House maresalul Foch, cu scopul luptei contra Rusiei bolsevice, era «gata sa mearga la colaborare cu Germania dupa semnarea tratatului preliminar de pace si considera ca o asa colaborare poate fi destul de pretioasa».¹⁶ Ocupind malul sting al Rinului si fortificatiile din fata podurilor, invingatorii nu s-au deplasat in adincul Germaniei, fiindca aceasta putea sa aduca la consolidarea proletariatului german in jurul spartacovistilor. Wilson, Ll. George si Clemenceau priveau la posibila ocupatie a Germaniei ca la o masura extrema, numai in cazul bolsevizarii ei.

Frica de revolutie era una din principalele motivatii in adoptarea hotaririlor la conferinta. In acest context Ll. George scria ca «masele populare din toata Europa, din margina-n margina, pun la indoiala toata ordinea de lucruri existenta, toata oriduirea politica, sociala si economica.

Cel mai mare pericol la acest moment consta, dupa parerea mea, in aceea, ca Germania poate sa-si lege soarta cu bolsevicii Acest pericol - nu e o himera. Guvernul german actual e instabil, fara autoritate, fara prestigiu

Daca vom fi intelepti, ii vom propune Germaniei o asa pace, care fiind echitabila, le va parea tuturor oamenilor cu ratiune mai preferabila, decit o alta alternativa - bolsevismul».¹⁷

Despre aceasta scria si colonelul House: «Bolsevismul peste tot cucereste noi pozitii Noi sedem pe un beci cu pulbere, si intr-o buna zi o careva scintee il va arunca in aer In situatia actuala fiecare zi noua inseamna un risc nou».¹⁸

Membrul delegatiei engleze si cunoscutul istoric al diplomatiei G. Nicolson scria cu aceasta ocazie, ca posibil «nemtii le vor inmina puterea bolsevicilor; apoi unindu- se cu rusii si maghiari, ne vor pune in fata Europei Centrale rosii». ¹⁹

Contrarevolutia germana, inabusind rascoala din ianuarie a muncitorilor berlinezi si participind la interventia comuna cu Antanta in Pribaltica, spera ca aceasta va fi luat in consideratie in timpul intocmirii conditiilor tratatului de pace. Invingatorii insa nazuiau in primul rind sa capete foloase maximale economice, teritoriale si politice din infringerea Germaniei, cu toate ca totodata i-au ajutat burgheziei sa-si pastreze dominatia in tara.

Cu aprobarea Statutului Ligii Natiunilor decadea motivul, ce frina examinarea conditiilor tratatului de pace. Ll. George, Orlando si Wilson au parasit pentru o vreme Parisul, iar Clemenceau a fost tintuit la pat de o impuscatura anarhista. Sefii guvernelor pina la mijlocul lui martie au fost inlocuiti de ministrii afacerilor externe.

O lupta apriga s-a desfasurat in jurul problemei despre hotarele vestice ale Germaniei. La sfirsitul anului 1918 Franta a cerut transferarea acestui hotar pe Rein si ocuparea fortificatiilor din fata podurilor de pe malul drept de catre armatele aliate. Aceasta platforma era cu fermitate aparata de o influenta grupare in frunte cu Foch, care privea la Rein ca la un hotar natural strategic al Frantei. Neindraznind sa ceara deschis anexarea malului sting al Rinului, locuit de nemti si istoric prezentind o parte inseparabila a Germaniei, delegatia franceza a propus de creat Republica «independenta» Renana, lipsita de forta armata si de dreptul de reunire cu Germania. Statutul noului stat trebuiau sa-l determine guvernele Frantei, Belgiei si Luxemburgului. Se prevedea ocuparea permanenta a Republicii Renane de armatele straine pina la indeplinirea de catre Germania a tuturor conditiilor tratatului de pace. Populatia ei trebuia inrolata in armatele franceza si belgiana. Relatiile economice si de alt ordin al statului «liber» puteau fi efectuate cu Germania numai in acele forme si proportii, care nu contraziceau intereselor Frantei.

Anglia si SUA au iesit contra acestui plan, vazind in el pericolul stabilirii hegemoniei franceze depline in Europa. In esenta era vorba nu de soarta teritoriului mai la apus de Rein, ci de ceva mai mult: Franta ar fi capatat posibilitatea sa controleze Rurul - cel mai important raion industrial al Europei Occidentale. Atunci Clemenceau a propus de creat Republica Renana numai pe un timp limitat, pina la indeplinirea de Germania a obligatiilor tratatului. Wilson si Ll. George n-au acceptat nici aceasta propunere.

Insa Wilson s-a intors din America in nici un caz triumfator. Un sir intreg de senatori s-au pronuntat contra participariii SUA in Liga, din temerea antrenarii Americii in afacerile europene si invinuindu-l pe Wilson in incalcarea «doctrinei Monroe». Ei cereau includerea acestei doctrine in Statutul Ligii Natiunilor.²⁰ Cu aceasta ocazie istoricul englez A. Temperley scria: «Ideile prezidentului au cucerit Europa. Trebuie de asteptat vor cuceri oare ideile lui Wilson America!»²¹. In Europa stiau de problemele lui Wilson, de aceea activitatea lui intilnea greutati. Clemenceau prelungea sa ceara hotar strategic pe Rein si crearea pe malul sting al riului al statului independent, in cel mai rau caz sub protectoratul Ligii Natiunilor. Francezii pluteau cu planul unirii minereului din Lotaringia cu carbunele Rurului. Foch repeta mereu despre «pericolul rosu», ce ameninta Polonia. El cerea crearea «marii Polonii» cu transmiterea ei a Poznanului si Dantigului, pentru crearea contrabalantei Germaniei si Rusiei sovietice. Dar crearea Poloniei dupa modelul francez insemna intarirea Frantei in Europa, carui lucru se impotriveau America si Anglia. Cit priveste temerile guvernului francez despre posibilitatea razboiului revansist din partea Germaniei, Ll. George si Wilson i-au propus lui Clemenceau sa garanteze hotarele de est ale Frantei, obligindu-se sa-i acorde ajutor imediat in cazul navalirii Germaniei. Aceste garantii fac inutile zmulgerea malului sting al Rinului de la Germania si ocuparea lui de armatele aliatilor. Insa Clemenceau prelungea sa insiste, trimitind lui Wilson si Ll. George o nota in care-si exprima acordul sa primeasca garantiile anglo-americane, dar propunind sa desparta politic si economic malul sting al Rinului de Germania si de stabilit ocupatia provinciilor de pe malul sting pe 30 de ani. Cu aceasta el mai inainta inca o conditie - malul sting si o zona de 50 km de pe malul drept al Rinului vor fi complet demilitarizate. In calitate de compensare pentru cedarile facute in problema renana, Clemenceau cerea transmiterea Frantei a bazinului carbonifer Saar, fara de ce Germania, stapinind carbunele, v-a controla toata metalurgia franceza.²²

In schimb Wilson iritat a raspuns, ca nimic n-a auzit de Saar . In furie Clemenceau la numit germanofil. El taios a declarat, ca nici un premier francez nu va semna tratatul, in care nu va fi conditionata intoarcerea Saarului Frantei.

- Inseamna, daca Franta nu va primi aceea, ce ea doreste, - cu un ton rece a observat prezidentul, - ea refuza sa actioneze impreuna cu noi. In asa caz nu doriti D-ra, ca eu sa ma intorc acasa?

- Eu nu doresc, ca D-ra sa va intoarceti acasa, eu intentionez sa fac singur aceasta, cu aceste cuvinte Clemenceau ca fulgerul a iesit din cabinetul lui Wilson. ²³

Criza relatiilor franco-americane a fost completata de acutizarea contradictiilor intre SAU si Anglia si intre Anglia si Franta pe problema impartirii Turciei. Totalurile discutiei destul de exact le-a determinat Wilson. La intrebarea lui House, cum a trecut consfatuirea cu Clemenceau si Ll. George, prezidentul a raspuns: «Excelent - noi ne-am despartit pe toate intrebarile».²⁴ Tratativele au intrat in impas.

Memorandumul din Fontainebleau. La 25 martie 1919 Ll. George le-a trimis lui Clemenceau si Wilson, de la vila din Fontainebleau, un memorandum: «Unele observatii pentru conferinta de pace pina la elaborarea proiectului definitiv al conditiilor de pace",²⁵ devenit cunoscut sub numele «documentul din Fontainebleau». In el a fost expus programul englez si facuta critica cerintelor franceze: «Puteti lipsi Germania de colonii, sa-i reduceti armata pina la dimensiunile unei simple forte politienesti, iar flota ei - pina la nivelul flotei unui stat de mina a cincea. In fine aceasta e fara sens: daca cu timpul ea va simti, ca cu ea au procedat neechitabil in timpul incheierii pacii din anul 1919, ea va gasi mijloace sa se razbune cu invingatorii sai

Din aceste considerente eu sunt categoric contra desprinderii de la Germania a unui numar mai mare decit e nevoie de nemti si transmiterii lor sub cirmuirea careiva alte tari. Eu nu-mi pot inchipui o alta cauza mai serioasa decit aceasta a viitorului razboi».²⁶ Ll. George era contra satisfacerii pretentiilor teritoriale ale polonezilor din contul Germaniei. Regiunea Renana, deasemenea ramine germana dar se demilitarizeaza. Germania ii restituie Frantei Alsacia si Lorena si, pentru 10 ani, Saarul. Cit priveste hotarul de rasarit al Germaniei, apoi Polonia capata coridorul de la Dantig. Imperiul Britanic si Statele Unite se obliga sa vina-n apararea Frantei in cazul agresiei germane. ²⁷

In problema reparatiilor Ll. George s-a pronuntat contra cerintelor excesive, propunind, ca «plata achitarilor reparationale sa inceteze atunci, cind v-a dispare generatia, ce a participat la razboi»²⁸. Marimea reparatiilor trebuie sa fie adaptata la solvabilitatea Germaniei.

"Documentul din Fontainebleau" a cauzat o explozie de indignare a premierului francez. Clemenceau a mentionat, cu sarcasm, ca premierul englez propune de-i inaintat Germaniei niste cerinte teritoriale moderate, dar nimic nu spune de cedarile legate de situatia maritima-militara a Germaniei, de lipsirea ei de flota, colonii si piete de desfacere.²⁹

Ll. George a raspuns, ca daca Franta considera propunerile engleze acceptabile numai pentru statele maritime, atunci el cu placere le i-a inapoi.³⁰

Aceasta polemica a fost transferata in Consiliul celor patru. Wilson l-a sustinut pe Ll. George in problema Saarului. Intilnind un front comun al ambelor puteri, Clemenceau a hotarit sa-si schimbe cererea, propunind de transmis regiunea Saar Ligii Natiunilor, care la rindul sau ii v-a acorda mandatul, pentru 15 ani, Frantei. Dar nici aceasta propunere n-a fost sustinuta. Wilson s-a pronuntat si contra despartirii de la Germania a regiunii Renane, si chiar contra ocupatiei ei indelungate de francezi. In schimb el a repetat propunerea engleza despre garantiile comune anglo-americane hotarelor franceze in cazul invaziei germane, cu toate ca o valoare reala aceasta promisiune nu avea.

Delegatia franceza cerea limitarea productiei militare germane si stabilirea controlului international asupra ei. Contra s-au pronuntat englezii si mai ales americanii. "Germaniei trebuie de-i lasat o armata necesara pentru inabusirea bolsevismului si tot armamentul ei", spunea Wilson. Aceasta platforma reflecta tendinta de a pastra militarismul german pentru lupta lui cu comunismul international si deasemenea pentru consolidarea pozitiilor SUA in Europa contra concurentilor lor englezi si francezi.

Problema reparatiilor. Contradictii adinci au aparut intre SUA, Anglia si Franta pe problema reparatiilor. Wilson si Ll. George s-au pronuntat pentru un volum moderat al reparatiilor, sub pretextul, ca niste reparatii mari vor arunca Germania «in bratele revolutiei si bolsevicilor».

Insa pentru francezi lupta pentru reparatii insemna o parte a luptei lor pentru hegemonia europeana. Ei sperau cu ajutorul reparatiilor sa slabeasca Germania, sa stoarca din ea mijloace colosale banesti si materiale, care-i vor da posibilitate Frantei sa restabileasca distrugerile pricinuite de razboi si sa-si consolideze, substantial, pozitiile economice. De aceea reprezentantii francezi insistau asupra recompensei complete a tuturor pagubelor suferite de statele invingatoare in razboi. Ei cereau includerea in suma reparatiilor a tuturor cheltuielilor militare ale invingatorilor si despagubirea daunelor pricinuite de armata germana. Subliniind ca Franta a suferit in urma razboiului cel mai mult, francezii mentionau, ca ei trebuie sa-i apartina si cea mai mare parte a reparatiilor. Pe parcursul intregii conferinte ei luptau pentru rolul cirmuitor al Frantei in mecanismul viitoarei sisteme reparationale, pentru a folosi reparatiile ca instrument de influenta asupra economiei si politicii Germaniei postbelice.

In mersul operatiilor militare Anglia a suferit incomparabil mai putine daune materiale decit Franta, in schimb cheltuielile ei totale le intreceau pe cele franceze. De aceea lui Ll. George ii era convenabil ca partea fiecarui din invingatori sa se determine in dependenta de cheltuielile lui militare. Totodata el cu infocare dovedea imposibilitatea absoluta de a primi de la Germania suma completa a cheltuielilor militare si insista asupra micsorarii sumei totale a reparatiilor.

Anglia tindea sa slabeasca pozitiile economice ale Germaniei ca concurent pe pietele internationale. Dar reiesind din politica sa traditionala a «echilibrului de forte» in Europa, ea nu dorea, ca rezultat al rezolvarii problemei reparationale sa devina intarirea pozitiilor franceze. Din punct de vedere al cercurilor cirmuitoare engleze, Germania trebuia slabita, dar in limitele, ce exclud posibilitatea supunerii ei Frantei. Germania trebuia sa ramina contrabalanta serioasa Frantei. In genere pozitia Angliei era destul de contradictorie: pe de o parte, Anglia dorea sa-si restabileasca hegemonia sa financiara mondiala, subminata de razboi, ce necesita incasarea unor mari sume in calitate de reparatii; pe de alta, in fata rivalului sau francez, in lupta pentru dominatie in Europa, ea se temea de o slabire excesiva a Germaniei. Un rol important in acest sens il jucau si temerile industriasilor englezi, care prevedeau o crestere substantiala a exportului german in legatura cu necesitatea de a capata mijloace pentru acoperirea unor mari obligatiuni reparationale.³² Reprezentantii englezi la conferinta de la Versailles deseori inaintau proiecte diametral opuse. Astfel pozitia lordului Kanliff se apropia de cea franceza. Invers, Keynes, expertul financiar al delegatiei engleze, afirma, ca de cerut de la Germania mai mult de 50 mlrd. marci aur e inadmisibil. Manifesta sovaieli pe aceasta intrebare si Lloyd George: in timpul campaniei electorale din 1918 el declarase, ca Germania «va plati pentru tot»; in curind dupa deschiderea conferintei el depunea eforturi pentru micsorarea sumei reparatiilor, iar, nu cu mult inaintea semnarii tratatului de pace, iarasi, si-a schimbat punctul de vedere in directia apropierii de pozitiile francezilor³³.

Americanii aveau teama ca Clemenceau si Ll. George vor taia gaina ce aduce oua de aur. Sa-si intoarca datoriile de la Anglia si Franta, SUA puteau numai in cazul, cind Germania va fi solvabila. In afara de aceasta ele nu erau cointeresate in consolidarea economica a Angliei si Frantei. SUA n-au suferit de pe urma razboiului si de aceea nu puteau miza pe o mare parte a reparatiilor in orice principiu de repartizare. In asa caz capitalului american i se parea mult mai convenabil sa realizeze politica consolidarii pozitiilor sale in Germania nu prin perceperea reparatiilor, dar cu ajutorul investitiilor in industria germana. Americanilor le era convenabil sa micsoreze la maximum suma reparatiilor germane, pentru a nu admite slabirea economiei germane, fapt ce, la rindul sau, nu le-ar fi permis sa capete profituri maximale de la investitii. Expertul american Davis, apropiat de grupul Morgan, considera ca a cere de la nemti trebuie nu mai mult de 25 mlrd. dol.

O lamurire nu mai putin importanta a tendintei spre minimalizarea sumei reparatiilor a fost si teama liderilor occidentali de pericolul comunizarii Germaniei in cazul inrautatirii situatiei ei economice. In acest sens Ll. George avertiza conferinta: «Noi aruncam Germania in bratele bolsevicilor» ³⁴. Membrul delegatiei engleze lordul Miller a declarat, ca de a-i impune Germaniei o povara exceptionala - e cel mai bun mijloc de a o «bolseviza» ³⁵.

Asemenea discutii a trezit si problema repartizarii reparatiilor intre invingatori. Ll. George propunea 50% din toata suma sa revina Frantei, 30% - Angliei si 20% - celelaltor tari³⁶. Franta insista asupra 58% pentru sine si 25% Angliei. Dupa lungi discutii Clemenceau a anuntat, ca ultimul cuvint al francezilor este 56% pentru Franta si 25% pentru Anglia. Wilson propunea 56% si 28%.³⁷

Cit priveste suma totala, Franta insista asupra 600-800 mlrd. marci aur, Anglia - 480mlrd. iar SUA 228 mlrd.³⁸ A se intelege si a fixa cifra comuna n-au reusit. Expertii americani au propus cifrele reparatiilor nu de fixat, ci de insarcinat cu aceasta o comisie speciala pentru reparatii. La 25 ianuarie 1919, la sedinta plenara a conferintei de pace de la Paris, a fost primita hotarirea despre crearea «Comisiei pentru reparatiile pentru pagubele pricinuite». Comisia trebuia sa discute si sa informeze conferinta despre: «1. Marimea sumei, pe care trebuie s-o plateasca tarile inamice in calitate de reparatii. 2. Cit ele vor putea plati. 3. Prin ce metode, in ce forma si pe parcursul carui timp trebuie sa fie infaptuita plata»³⁹. Petrecind mai multe sedinte, comisia n-a putut raspunde la aceste intrebari, din cauza contradictiilor intre membrii ei. A fost fixata numai suma, pe care Germania trebuia s-o plateasca pina la 1 mai 1921 - 20 mlrd. marci aur.⁴⁰ In alte intrebari la intelegere nu s-a ajuns. Clemenceau iarasi a inceput sa ameninte partenerii cu plecarea. Wilson la rindul sau a chemat din America vaporul. Conferinta atirna pe un fir de par.

In aprilie 1919 Ll. George intr-un memorandum adresat lui Wilson a incercat sa lege intr-un tot intreg micsorarea marimii reparatiilor germane cu o reducere respectiva a obligatiilor financiare ale statelor Antantei fata de SUA. El a propus pe toata suma reparatiilor germane de eliberat bonuri, cu care Anglia si Franta se vor rasplati cu SUA pentru imprumuturi, iar SUA pe baza bonurilor primite vor percepe reparatiile din Germania. Wilson categoric a refuzat sa lege problema reparatiilor cu problema datoriilor interaliate.

Reprezentantii SUA s-au pronuntat categoric contra restituirii datoriilor de razboi pe calea incasarii reparatiilor. Statele Unite cadeau de acord sa perceapa reparatiile din Germania numai pentru pagubele materiale pricinuite cetatenilor puterilor aliate. Dreptul de restituire a cheltuielilor militare americanii il recunosteau numai dupa Belgia. Wilson a dat de inteles, ca daca Clemenceau si Ll. George vor insista asupra acestei probleme, SUA in genere se vor dezice de la participare la sistemul reparational, vor acuza public pozitia lor si se vor limita cu confiscarea in folosul lor a averii germane in SUA si tarile latinoamericane.

Delegatia romana deasemenea a formulat observatii in legatura cu problema reparatiilor germane, dar demersurile ei nu au fost luate in consideratie.⁴¹

Reglarea definitiva a problemei reparatiilor a fost aminata. In aceasta s-au dovedit a fi cointeresati toti, sperind sa primeasca posibilitati mai favorabile pentru manevra.

Revendicarile delegatiilor italiana si nipona. Cind principalele intrebari au fost in principiu rezolvate pe neasteptate a facut un demars premierul italian. El a cerut alipirea la Italia a orasului Fiume. Marile puteri n-au dorit nici sa auda despre aceasta. Atunci Orlando a parasit conferinta de pace.

In ziua plecarii lui Orlando, la 24 aprilie pe neasteptate s-au evidentiat japonezii. Ei au cerut cit mai urgent reglamentarea problemei Sanidunului in spiritul revendicarilor lor, in caz contrar, amenintind ca nu vor semna tratatul. Japonezii foarte reusit au ales momentul. Plecarea Italiei de la conferinta deja i-a dat o lovitura. Era evident, ca daca si Japonia il va urma pe Orlando, prestigiul conferintei va avea de suferit mult. Wilson sovaia, el deja a respins o data cererea nipona despre egalitatea raselor. Insa Anglia a luat partea Japoniei. Japonezii au anuntat despre intentia lor in viitor sa reintoarca Sanidunul Chinei. La urma urmei Wilson si-a dat consimtamintul pentru acordarea Sanidunului Japoniei, ce fortat sau nu, dar a dovedit caracterul fatarnic al celor «14 puncte».

Foarte exact a exprimat esenta discutiilor la conferinta G. Nicolson mentionind ca «fiecare stat inevitabil propunea solutionari, care reflectau interesele lui» ⁴² si care «s-au dovedit a fi in realitate antagoniste»⁴³. «In afara de divergentele de pareri pe asa probleme centrale ca securitatea franceza, regiunea Renana, reparatiile, cimpia Saar, soarta flotei germane, blocada, serviciul militar si hotarele Poloniei, energia Consiliului suprem neintrerupt o sustrageau si o iroseau pentru probleme marunte»⁴⁴.