Crestinism si civilizatie

O noua epoca incepe in viata Bisericii odata cu inceputul secolului al patrulea. Imperiul accepta crestinizarea in persona unui Cezar "isapostolic." Biserica se naste dintr-o retragere fortata si primeste o lume aflata in cautare sub sfanta ei bolta. Lumea insa a adus cu sine fricile, indoielile si ispitele ei. A existat atat mandrie cat si disperare amestecate paradoxal. Biserica a fost chemata sa inabuse disperarea si sa smereasca mandria. Secolul al patrulea a fost mai mult un fel de epilog decat niste zori. A fost mai mult un final a unei istorii uzate decat un nou inceput. Totusi, o noua civilizatie se naste din cenusa celei vechi.

In timpul veacului nicean in majoritate timpul si-a iesit din comun si a dominat o anumita lipsa de armonie culturala. Lumile au intrat in coeziune si au stat opuse una alteia: Elenismul si Crestinismul. Istoricii moderni sunt ispititi sa subestimeze durerea tensiunii si adancimii conflictului. Biserica nu a negat principial cultura. Cultura crestina a fost deja in procesul formarii. Intr-un anume sens crestinismul si-a facut deja contributia. Scoala din Alexandria a avut un impact considerabil asupra experimentelor contemporane in domeniul filosofiei. Elenismul nu era pregatit sa-i recunoasca Bisericii nici un drept. Atitudinile lui Clement al Alexandriei si a lui Origen, pe de o parte si a lui Celsus si Porfirie pe de cealalta parte au fost tipice si instructive. Lupta externa nu a fost cea mai importanta trasatura a conflictului. Lupta launtrica a fost mult mai dificila si mai tragica: orice urmas al traditiei elinice a fost chemat sa traiasca si sa depaseasca acest dezacord launtric.

Civilizatia indemna tocmai la elenism, cu toate memoriile lui pagane si sarmurile estetice. "Zeii morti" ai elenismului erau inca adorati in multe temple si traditiile pagane au fost inca cerute de un numar semnificativ de intelectuali. A merge la o scoala insemna in acea vreme tocmai sa mergi la o scoala pagana si sa studiezi poeti si scriitori pagani. Iulian Apostatul nu a fost doar un visator demodat, care a incercat o restaurare imposibila a idealurilor moarte, ci un reprezentat al rezistentei culturale care nu a fost inca franta din launtru. Lumea antica a fost renascuta si transfigurata intr-o lupta disperata. Toata viata launtrica a barbatilor elenici a trebuit sa sufere o reevaluare drastica. Procesul a fost incet si dramatic si in cele din urma rezolvat prin nasterea unei noi civilizatii, pe care am putea-o descrie ca si bizantina. Trebuie sa realizam ca a existat o singura civilizatie crestina de secole, aceiasi in est si in vest. O civilizatie occidentala specifica a aparut mult mai tarziu.

Chiar Roma a fost destul de Bizantina inca din secolul al VIII-lea. Epoca bizantina incepe daca nu cu Constantin, cu siguranta cu Teodosie si isi ajunge apogeul odata cu Iustinian. In vremea sa s-a construit constient si deliberat o cultura competenta intr-un sistem. Noua cultura a fost o mare sinteza in care toate traditiile si miscarile creative ale trecutului s-au amestecat si integrat. Era un "nou elenism," dar un elenism drastic crestinizat si "imbisericit." Se obisnuieste inca sa se suspecteze calitatea crestina a acestei sinteze. Nu a fost oare decat o "elenizare acuta" a "crestinismului biblic," in care toata noutatea Revelatiei a fost diluata si dizolvata? Nu a fost oare aceasta noua sinteza distinsa pur si simplu de paganism? Aceasta a fost tocmai opera de consideratie a lui Adolf Harnack. Acum in lumina unui studiu istoric lipsit de prejudecati putem protesta impotriva acestei simplificari. Nu a fost vorba oare de istoricii secolului al XIX-lea care obisnuiau sa descrie o "elenizare a crestinismului" decat o convertire a elenismului? De ce sa nu se converteasca elenismul? Primirea crestina a elenismului nu a fost decat o absortie servila a unei mosteniri nedigerate pagane. A fost vorba mai mult de o convertire a gandirii si simtirii elinice.

Cea ce s-a intamplat cu adevarat a fost aceasta. Elenismul a fost puternic disecat de sabia revelatiei crestine si prin urmare puternic polarizata de ea. Orizontul inchis a fost explorat. Ar trebui sa-i descriem pe Origen si Augustin ca si "elenici." Bineinteles a fost vorba de un alt fel de elenism decat cel al lui Plotin si Iulian. Intre decretele lui Iulian, crestinii au blamat pe cel care le interzicea sa invete arte si stiinte. Acesta a fost de fapt o incercare scarboasa de a scoate crestinii din facerea civilizatiei, de a proteja cultura antica de influenta si impactul crestin. Pentru parintii capadocieni acesta a fost principalul motiv. Sfantul Grigorie de Nazinaz in predicile sale impotriva lui Iulian a accentuat acest subiect. Sfantul Vasile s-a simtit obligat sa scrie o adresa "oamenilor tineri cu doua secole mai tarziu pentru ca ei sa poata beneficia din literatura elenica." Cu doua secole mai tarziu, Iustinian s-a debarasat de toti necrestinii din functiile si activitatile educationale si a inchis scolile crestine. In acest fel nu a mai existat nici un fel de ostilitate fata de "elenism." Acest lucru nu a insemnat nici un fel de ruptura in traditie. Traditiile sunt tinute si chiar cultivate, dar ele sunt trase in procesul de re-interpretare crestina. Aceasta cuprinde esenta culturii bizantine. A fost o acceptare a postulatelor culturii si transvaluarea lor. Magnificul Templu al Sfintei Intelepciuni, a Cuvantului Dumnezeiesc, marea Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol nu v-a fi niciodata un simbol viu al acestei impliniri culturale.

Istoria culturii bizantine nu a fost in nici un fel o idila. A fost angajata in lupta si in conflictul dialectic. Deja secolul al patrulea a reprezentat un timp de contradictii tragice. Imperiul a devenit crestin. Sansa transferarii intregii creativitati umane a fost acordata. Totusi, tocmai din acest imperiu crestinat incepe fuga, fuga in desert. Este adevarat ca anumiti indivizi obisnuiau sa paraseasca orasele mai inainte, in vremea persecutiilor, sa locuiasca si sa pribegeasca in deserturile si crapaturile pamantului. Idealul ascetic a fost vreme indelungata in procesul formarii si Origen a fost un mare maestru al vietii duhovnicesti. Totusi, o miscare de amploare incepe numai dupa Constantin. Ar fi in intregime nedrept sa suspectam ca oamenii paraseau "lumea" numai pentru ca a devenit dificil si serios ati purta greutatea, in cautarea unei "vieti usoare." Este dificil sa ne dam seama in cel fel viata in desert putea fi "usoara." Este adevarat ca in acea vreme in occident imperiul se faramita in bucati si a ingreuiat puternic invaziile barbare. Fricile si anticiparile apocaliptice puteau inca exista acolo, un fel de asteptare grabita a sfarsitului istoriei.

In Occident, in acele vremuri Imperiul crestin se afla in procesul formarii. In ciuda tuturor perplexitatilor si pericolelor vietii, aici am fi putut fi ispititi de un optimism istoric, de visul realizarii orasului lui Dumnezeu pe pamant. Multi, de fapt, au cazut prada acestei tentatii. Totusi, daca au fost atat de multi in orient care au preferat sa "emigreze" in desert, avem toate motivele sa credem ca ei au fugit nu atat de mult de necazurile lumesti, cat de "grijile lumesti," implicate intr-o civilizatie crestina. Sfantul Ioan Hrisostom a fost foarte critic si a scris impotriva pericolelor "prosperitatii." Pentru el "prosperitate a fost cea mai mare dinte toate persecutiile," cu mult mai rea decat cele mai sangeroase persecutii din afara. Pentru el adevaratul pericol impotriva evlaviei incepea cu o victorie externa a Bisericii, atunci cand a devenit posibil pentru un crestin sa se "obisnuiasca" cu aceasta lume, cu o masura considerabila de securitate si chiar confort si sa uite ca el nu are nici un Oras de locuit in aceasta lume si trebuia sa fie un strain si un pelerin pe pamant. Intelesul monahismului nu a constat primar din luarea acestor voturi severe. Voturile monahale nu erau decat o reaccentuare a voturilor baptismale. Nu a existat nici un ideal "monahal" in vremurile primare de atunci. Primii monahi au vrut pur si simplu sa realizeze in deplinatatea cu idealul crestin care era in principiu, asezat inaintea fiecarui credincios individual. Se presupunea ca aceasta realizare a fost aproape imposibila in fabrica existenta a societatii si vietii chiar si intr-un imperiu crestin deghizat. Zborul monahal din secolul al patrulea a fost o retragere din Imperiu. Renuntarea ascetica implica mai intai de orice negarea radicala a lumii, a ordinii acestei lumi, o tuturor legaturilor sociale. Un monah trebuie sa fie "fara casa," aoikos, dupa frazarea Sfantului Vasile. Ascetismul, ca si randuiala nu cere detasare de Cosmos. Frumusetea creata de Dumnezeu a naturii este mult mai vivida si mai bine inteleasa in desert decat in pietele unui oras aglomerat.

Monahismul nu a fost niciodata antisocial. A fost o incercare de a construi un alt oras. O manastire este, intr-un anume sens, "o colonie extraordinara" in aceasta lume a vanitatii. Chiar si eremitii locuiau de obicei in grupuri si colonii si erau uniti sub directia comuna a unui parinte duhovnicesc. "Cenobiu" era privita ca si cea mai adecvata intrupare a idealului social. Comunitatea monahala este in sine o organizatie sociala, un "trup," o mica Biserica. Un monah a parasit lumea cu scopul de a construi o noua societate, o noua viata comuna. Acesta a fost in orice caz intentia sfantului Vasile. Sfantul Teodor Studitul, unul din cei mai influenti lideri ai monahismului bizantin primar, a fost mai rigid si mai autoritar in acest sens. Imperiul, inca din timpul lui Iustinian, a fost extrem de nerabdator de a domesticii monahismul, de al reintegra in ordinea politica si sociala existenta. Succesul a fost doar partial si a dus la decadere. In orice caz, manastirile au ramas intotdeauna incluziuni eterogene si nu sunt deplin integrate in ordinea imperiala a vietii. Am putea sugera ca monahismul, vorbind la nivel istoric, a fost o incercare de a scapa de constructia unui Imperiu crestin. Origen sustinea in vremea sa ca crestinii nu puteau participa in viata civica generala, fiindca aveau un "polis" propriu, deoarece in fiecare oras aveau propria "ordine a vietii," to allo systema ptridos (C. Cels. VIII. 75). Ei traiau "contrar ordinii" orasului lumesc (antipoliteumenoi).

Intr-un oras "crestinizat" aceasta antiteza a fost uitata. Monahismul este ceva "altceva," un fel de "anti-oras," anti-polis, deoarece este propriu zis un alt oras. Esential el ramane intotdeauna afara din sistemul lumii si de multe ori isi declara "extrateritorialitatea" sa chiar cu privire la sistemul ecclesial existent, pretinzand o oarecare independenta deasupra jurisdictiei locale sau teritoriale. Monahismul este in principiu, un exod din lume, o iesire din ordinea sociala a lumii, o renuntare la familie, la statutul social si chiar la cetatenie. Dar nu este numai o iesire afara, ci si o tranzitie spre un alt plan si dimensiune sociala. In acest "nelumesc" social consta principala particularitate a monahismului ca miscare, la fel de bine ca si semnificatia lui istorica. Virtutile ascetice pot fi practicate si de laici si de cei care stau in lume. Ceea ce este special pentru monahism este structura sociala. Lumea crestina a fost polarizata. Istoria crestina descopera o antiteza intre Imperiu si Desert. Aceasta tensiune culmineaza intr-o explozie violenta prin controversa Iconoclasta.

Faptul monahismului evadeaza si neaga conceptia Imperiului Crestin care nu implica realitatea ca acesta obscuriza cultura. Cazul este extrem de complex. Mai intai de toate, monahismul a reusit, mai mult decat a reusit sa o faca vreodata Imperiul, sa pastreze adevaratul ideal al culturii in puritatea si libertatea sa. In orice caz, creativitatea duhovniceasca a fost bogat hranita de adancurile vietii duhovnicesti. "Sfintenia crestina sintetizeaza prin sine toate aspiratiile fundamentale si ultime a intregii filosofii antice," dupa cum foarte bine a remarcat un carturar rus. "Incepand in Ioania si Magna Graecia, principalul torent al speculatilor filosofice grecesti curge prin Atena in Alexandria si de aici in Tebaida. Varfurile, deserturile si pesterile devin noi centre ale intelepciunii teurgice." Contributia generala a monahismului a fost larga in evul mediu, in orient si in occident.

Manastirile au fost mari centre de educatie. Nu ar trebui sa uitam un alt aspect al problemei. Monahismul in sine a fost un remarcabil fenomen al culturii. Nu din intamplare in epoca patristica sarguintele ascetice au fost persistent descrise ca si "filosofie," "iubirea de intelepciune." Nu din intamplare marile traditii ale teologiei alexandrine au fost reinviate si au inflorit in special in centrele monahale. Nu este din intamplare faptul ca cei trei capadocieni din secolul al patrulea, un secol al sarguintelor ascetice si culturale au fost atat de amestecati organic. Mai tarziu, deasemenea si sfantul Maxim Marturisitorul a construit cu o impresionanta sinteza teologica uimitoare tocmai pe bazele experientei ascetice. In cele din urma, nu la voia intamplarii monahii perioadei iconoclaste au fost aparatori ai artei, pastrand libertatea artei religioase de opresiunea Statului, de opresiunea "iluminatilor" si simplificarea utilitara.

Toate acestea sunt legate destul de strans de chiar esenta ascetismului. Asceza nu interzice creativitatea, o elibereaza, fiindca o afirma ca si un tel in sine. Mai presus de orice - creativitatea sinelui. Creativitatea este in cele din urma mantuita de orice fel de utilitarianism numai printr-o interpretare ascetica. Asceza nu consta din interzicere. Ea este o activitate, o "sfarsire a sinelui." Ea este dinamica. Contine obligatia infinitului, un apel vesnic, o miscare neoprita inainte. Motivul pentru aceasta neliniste este dublu. Datoria este infinita fiindca modelul desavarsirii este infinit, desavarsirea lui Dumnezeu. Nici o implinire nu poate fi adecvata telului. Datoria este creativa fiindca ceva esential nou este adus in existenta. Omul isi face propriul sine prin dedicarea sa absoluta lui Dumnezeu. Exista o antinomie inerenta in adevarata asceza. Ea aduce cu sine smerenia, renuntarea, ascultarea. Libertatea creativa este imposibila fara aceasta renuntare de sine initiala. Este legea vietii duhovnicesti: samanta nu odrasleste pana nu moare. Renuntarea implica o depasire a propriilor limitatii si la propria partialitate, o predare absoluta in fata adevarului. Aceasta nu inseamna: mai intai renuntare si apoi libertate. Smerenia in sine este libertate. Renuntarea ascetica descatuseaza duhul. Fara libertate orice fel de mortificare ar fi desertaciune. Pe de alta parte, prin incercarile ascetice se schimba si se innoieste viziunea despre lume.

Adevarata viziune despre lume este disponibila numai celor care nu au interese egoiste. Adevaratul ascetism nu este inspirat de dispret, ci de dorinta transformarii. Lumea va trebui reinstalata in frumusetea ei originala, din care a cazut prin pacat. Din acest motiv ascetismul duce la actiune. Lucrarea rascumpararii este indeplinita numai de Dumnezeu, iar omul este chemat sa coopereze in aceasta sarguinta rascumparatoare. Rascumpararea consta tocmai din Rascumpararea libertatii. Pacatul inseamna robie si "Ierusalimul cel de sus este liber." Aceasta interpretare a ascetismului ar parea neasteptata si ciudata. Evident este incompleta. Lumea ascezei este complicata, fiindca este domeniul libertatii. Exista multe cai, dintre care unele pot termina in alei oarbe. Istoric, bineinteles, ascetismul nu duce intotdeauna la creativitate. Orisicum, se cuvine sa distingem clar intre indiferenta ascetismului fata de multe din datoriile creative, fata de non-acceptarea lor. Noile si variatele probleme ale culturii se discern prin antrenamentul ascetic. De aici indiferenta aparenta a ascetismului fata de multe probleme istorice. Aceasta ne aduce inapoi la conflictul intre Imperiu si desert. Am putea spune: intre Istorie si Apocalipsa. Este intrebarea primara a semnificatiei si valorii tuturor staruintelor istorice. Telul crestin, in orice caz, transcede istoria si transcede cultura. Omul a fost creat pentru a mostenii eternitatea.

Am putea descrie ascetismul ca si "eshatologia schimbarii la fata." "Maximalismul" ascetic este inspirat primar de o constiinta a sfarsitului istoriei. Ar fi mult mai acut sa spunem: convingere, nu o asteptare actuala. Calcularea timpurilor si datilor este irelevanta, periculoasa si inselatoare. Ceea ce este important este o folosire consistenta a "masurilor eshatologice" in estimarea lucrurilor si evenimentelor. Nu este drept sa presupunem ca nimic pe pamant nu poate rezista in fata acestei testari "eshatologice." Nu toate ar trebui sa piara. Fara indoiala, nu mai este loc pentru politica si economie in Imparatia cerurilor. Bineinteles ca vor exista numeroase valori, in aceasta viata care nu vor fi abrogate in "veacul viitor." Mai intai de orice este iubirea. Nu este accidental faptul ca monahismul i-a persistent forma unei comunitati. Nu este o organizatie de ajutor si sustinere mutuala. Orice lucrare a milei si chiar o ardere a inimii pentru suferinta sau nevoile oricarui altcineva, nu pot fi privite ca si nesemnificative in dimensiunea eshatologica. Ar fi mult prea mult sa sustinem ca toata fapta de milostenie este eterna? Nu sunt oare anumite valori important discernute in campul cunoasterii? Nimic nu poate fi spus cu o certitudine ultima. Totusi, se pare ca exista un anumit criteriu de discriminare. Personalitatea umana, in orice caz, transcede istoria.

Personalitatea poarta istoria intru sine. Eu voi inceta sa fiu eu insumi daca experienta mea concreta, istorica este sustrasa pur si simplu. Prin urmare istoria nu v-a pierii complet chiar si in "veacul ce v-a sa vina," daca se cuvine sa fie pastrata concretitudinea vietii umane. Bineinteles nu vom putea niciodata sa tragem o linie definita intre lucrurile pamantesti care au o "extensiune eshatologica" si cele care trebuie sa moara pe pragul eshatologic - in viata actuala ele sunt amestecate inextricabil. Distinctia depinde de discernamantul duhovnicesc, de un fel de "inainte-vedere duhovniceasca." Pe de alta parte, evident, "este nevoie numai de un lucru." Pe de alta parte, lumea ce va sa fie este neindoielnic o lume a vesnicei pomeniri si nu a uitarii vesnice. Aceasta este "partea cea buna" care "nu se va lua de la voi." Marta se impartaseste si ea, nu numai Maria. Tot ceea ce este susceptibil "transfigurarii," v-a fi intr-un anume sens transfigurat. Acum, aceasta "transfigurare," intr-un anume sens, incepe deja de pe aceasta parte a despicaturii. "Comorile eshatologice" sunt colectate chiar in aceasta viata. Altcumva aceasta viata este fustrata. O anumita anticipare reala a Ultimatului este deja disponibila. Altcumva victoria lui Hristos ar fi desarta. "Noua creatie" este deja initiata. Istoria crestina este mai mult decat un simbol, semn sau aluzie profetica. Avem intotdeauna un sentiment pal despre lucrurile care nu sunt si nu pot avea nici o "dimensiune vesnica." Tocmai pe acestea noi le stilam prin urmare ca si "futile," si "desertaciuni." Diagnosticul nostru este supus greselilor. Totusi, un diagnostic este inevitabil. Crestinismul este esential istoric. Istoria este un proces sacru. Pe de alta parte, crestinismul pronunta o judecata a istoriei si este in sine o miscare in ceea ce este "dincolo de istorie." Pentru acest motiv, atitudinea crestina fata de istorie si cultura este dincolo de a fi antinomica. Crestinii nu ar trebui sa fie absorbiti de istorie. Ei nu au nici un fel de scapare intr-un "stadiu natural." Ei trebuie sa transceada istoria de dragul "acelora ce nu pot fi continute de malurile pamantesti." Totusi, eshatologia in sine este intotdeauna o implinire.

Vladimir Soloviov a avertizat de inconsistenta tragica a culturii bizantine. "Bizantul a fost devotat in credinta si lipsit de evlavie in viata sa." Bineinteles, aceasta fost o imagine vivida si nu o descriere acurata. Am putea admite, orisicum, ca un anumit adevar valid este accentuat de aceasta fraza. Idea unui imperiu "imbisericit" a fost un esec. Imperiul s-a spart in bucati prin conflicte sangeroase, a degenerat in frauda, ambiguitate si violenta. Desertul a fost mult mai de succes. El v-a ramane vesnic sa marturiseasca efortul creativ al Bisericii primare cu teologia ei bizantina, cu evlavia si arta lui. Probabil, aceasta v-a devenii pagina cea mai sfanta si vitala a tainicei cartii a destinului uman, care este scrisa continuu. Epilogul Bizantului este intotdeauna emfatic si exista o anumita polaritate: caderea Imperiului dupa ambigua Unire politica cu Roma (la Florenta), care nu a fost, orisicum, acceptata de oameni. Chiar in zorii caderii "Bizantului corupt," inflorirea religioasa a contemplatiei mistice pe Muntele Athos si Renasterea in arta si Filosofie deasemenea au hranit renasterea occidentala. Caderea Imperiului si Implinirea desertului