Iezuitii - pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial

Iezuitii - Pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial

In 1919, fiii lui Loyola au cules fructele amare ale politicii lor criminale. Franta nu cedase sub "pedeapsa sangeroasa". Imperiul apostolic al Habsburgilor, pe care iezuitii ii incurajasera sa-i pedepseasca pe sarbi, s-a dezintegrat, eliberandu-i pe slavii ortodocsi de sub jugul Romei. Rusia, in loc sa se intoarca la turma romana, a devenit marxista, anticlericala si ateista in mod oficial. Cat despre invincibila Germanie, ea s-a scufundat in haos.

Dar firea mandra a Companiei nu s-a gandit niciodata sa-si marturiseasca pacatul. Cand Benedict XV a murit in 1922, ea era gata sa-si reinceapa activitatea pe o noua baza. Nu este ea atotputernica in Roma?

Sa-l ascultam pe Pierre Dominique: "Noul papa Pius XI care este, dupa unii, un iezuit, incearca sa aplaneze lucrurile. El il roaga pe parintele iezuit d'Herbigny sa plece in Rusia, intr-o incercare de-a strange ce a mai ramas din catolicism si, in special, sa vada ce se mai poate face. Speranta mare si confuza: sa strangi in jurul pontifului catolic lumea ortodoxa atat de persecutata".

In Roma sunt 39 de colegii ecleziastice a caror fondare marcheaza datele marilor contraofensive; cele mai multe dintre aceste contraofen­sive erau iezuite ca orientare si actiune: Colegiul Germanic (1552), Englezesc (1578), Irlandez (1628, refacut in 1826), Scotian (1600), Nord-American (1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, refacut in 1930)

Pius XI a creat Colegiul Rus (Ponteficio collegio russo di Santa Teresa del Bambino Gesu) si l-a asezat sub ingrijirea iezuitilor. Ei aveau de asemenea sub supraveghere Institutul Oriental, Institutul Sfantul Ioan Damaschinul, Colegiul Polonez - si, mai tarziu, Colegiul Lituanian. Sunt oare acestea urme ale parintelui Possevino, ale lui Ivan cel Groaznic sau ale falsului Dimitri? Al doilea din cele trei obiective stabilite in timpul lui Ignatiu, este asezat pe primul loc. Inca odata, iezuitii sunt agenti instigatori si actori in aceasta mare desfasurare".

In infrangerea pe care tocmai o suferisera, fiii lui Loyola au in­trezarit o licarire de speranta. Revolutia rusa, prin eliminarea tarului protectorul bisericii ortodoxe, nu decapitase ea oare pe marele rival, ajutand la patrunderea bisericii romane? Trebuie sa batem fierul cat e cald! Faimosul 'Russicum' (Colegiul Rus - n.t.) este creat si misionari clandestini vor duce Vestea Buna in aceasta tara schismatica. Un secol dupa expulzarea lor de catre tarul Alexandru I, iezuitii vor initia o campanie de cucerire a lumii slave. Din 1915, generalul lor este Halke von Ledochovschi.

Din nou, Pierre Dominique: "Unii vor spune ca eu vad iezuiti pretu­tindeni! Dar eu sint obligat sa demasc prezenta lor si actiunile lor; sa spun ca ei au fost in spatele monarhiei lui Alfonso XIII, al carui con­fesor era parintele Lopez; ca, atunci cand monarhia spaniola lua sfarsit,

iar manastirile si colegiile iezuite erau arse, ei se aflau din nou in spatele lui Gil Robles, iar apoi, cand a izbucnit razboiul civil, in spatele lui Franco. In Portugalia, ei il sustineau pe Salazar. In Austria si Ungaria il sustineau pe imparatul Carol, care a fost detronat de trei ori; (ce rol au jucat ei in acele incercari de recastigare a tronului Ungariei? Cine stie?). Ei au pastrat locul cald fara sa stie prea mult pentru cine sau pentru ce. Monseniorul Seipel, Dolfus si Schussing sunt din randurile iezuitilor. Ei visau la o mare Germanie, cu o majoritate catolica, careia Austria i-ar apartine neconditionat: o versiune moderna a vechii aliante din secolul 16 intre Wittelsbach si Habsburgi. In Italia iezuitii l-au sustinut mai intai pe Don Sturzo, fondatorul partidului popular, iar apoi pe Mussolini Parintele iezuit Tacchi Venturi, secretar general al Companiei, servea drept mijlocitor intre Pius XI, ai ca­rui confesori erau parintii iezuiti Alissiardi, Celebrano si Mussolini.

"Papa, in februarie 1929, in vremea tratatului de la Lateran, il numeste pe Mussolini 'omul pe care Providenta ni l-a scos in cale'. Roma nu condamna ceea ce era numit in mod general Ğagresiunea etiopianağ, iar in 1940 Vaticanul era in continuare prietenul sincer al lui Mussolini". 

"Iezuitii isi au resedinta lor secreta aici. Din acest loc ei supravegheaza biserica universala cu ochiul rece si calculat al unui politi­cian" (François Charles-Roux, "Opt ani la Vatican", pag.47).

Acesta este un rezumat perfect al activitatii iezuite intre cele doua razboaie mondiale. 'Resedinta secreta' a fiilor lui Loyola nu este altceva decat creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sint iezuiti, cei ai succesorului sau, Pius XII vor fi iezuiti si nemti pe deasupra. Nu conteaza daca, din cauza asta, intriga a devenit evidenta: totul era pregatit pentru razbunare.

Dar, sub pontificatul lui Pius XI s-a desfasurat doar perioada de pregatire. Armata germana, "bratul laic al Vaticanului", fusese invinsa. si lasase armele jos. In timp ce astepta ca sa le ridice, iezuitii pregateau in Europa un teren de lupta demn de ispravile viitoare si, mai ales, vor opri ridicarea amenintatoare a democratiei.

Italia va fi primul camp de actiune. Era acolo o personalitate so­cialista zgomotoasa care strangea in jurul sau pe fostii combatanti. Acest barbat proclama o doctrina intransigenta, dar este destul de am­bitios si lucid ca sa-si dea seama cat de precara este pozitia lui, in ciuda laudelor sale extravagante. Diplomatia iezuita l-a castigat curand de partea ei.

François Charles-Roux, care era ambasador francez la Vatican in timpul acela, spune: "In vremea cand viitorul duce era doar un simplu deputat, cardinalul Gasparri, secretar de stat, a avut o intrevedere secreta cu el Conducatorul fascist a fost imediat de acord ca papa ar trebui sa exercite suveranitatea pamanteasca asupra unei parti din Roma

"Cand mi-a relatat despre acea intrevedere, cardinalul Gasparri a conchis: ,Cu aceasta promisiune, am fost sigur ca daca acest om ajunge la putere, am putea reusi sa ne atingem telul. Nu voi pomeni nimic despre meritul acestor agenti secreti ai lui Pius XI si Mussolini'"

Acesti agenti secreti, cel mai de seama fiind parintele iezuit Tacchi Venturi, si-au indeplinit misiunea extraordinar de bine. Acest lucru nu este de mirare cand stim deja ca parintele Tacchi Venturi era secretar al Companiei lui Isus si, in acelasi timp, confesorul lui Mussolini. De fapt, el a fost 'indreptat' spre misiunea de a-l ademeni prin vorbe inselatoare pe conducatorul fascist de catre generalul ordinului sau, Halke von Zedochovschi, asa cum ne spune Gaston Gaillard.

"Pe 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pentru si 116 impotriva, si, la acea adunare s-a vazut gruparea catolica a lui Don Sturzo - cei ce se dadeau drept crestini-democrati - votand in unanimitate pentru primul guvern fascist" (Pietro Neni, "Sase ani de razboi civil in Italia", pag.146).

Zece ani mai tarziu, aceeasi manevra a dat un rezultat asemanator in Germania. 'Zentrum-ul' catolic al monseniorului Kaas asigura, prin votul sau, stabilirea dictaturii naziste.

De fapt, Italia a fost in 1922 terenul de incercare pentru noua forma de conservatorism autoritar: fascismul, impodobit acolo unde imprejurarile locale o cereau, cu ceva socialism. De acum incolo, toate eforturile iezuitilor Vaticanului vor fi indreptate spre popularizarea aceste doctrine in Europa, doctrina a carei ambiguitate este tipica iezuitilor.

Chiar astazi, nici caderea regimului lui Mussolini, nici infrangerea, nici ruinele nu au fost in stare sa discrediteze, in ochii democratiei crestine din Italia, pe dictatorul maniac impus tarii lor de catre Vatican. Renegat in exterior, prestigiul sau ramane intact in inimile clerului. In presa pot fi citite urmatoarele: "Am hotari in felul urmator: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice din 1960, vor ve­dea obeliscul de marmura ridicat de Benito Mussolini pentru propria glorie, pentru ca obeliscul va domina, de pe malul Tibrului, stadionul Olimpic. Acest monument comemorativ, cu o inaltime de 33 de metri, poarta inscriptia 'Mussolini Dux' si este decorat cu mozaicuri si inscriptii care proslavesc fascismul. Expresia 'Traiasca Ducele' este repetata de peste 100 de ori si sloganul 'Multi dusmani inseamna mai multa onoare' este de asemenea repetat de mai multe ori. Monumentul are, pe fiecare parte, blocuri de marmura comemorand principalele evenimente fasciste, de la fondarea publicatiei 'Popolo d'Italia' de catre Mussolini, pana la stabilirea imperiului fascist de scurta durata, incluzand si razboiul din Etiopia. Obeliscul urma sa fie decorat cu o gigantica statuie a. lui Mussolini, in postura unui atlet gol, de aproape 100 de metri inaltime. Dar regimul a cazut inainte ca acest proiect ciudat sa se fi realizat. Dupa un an de controverse, guvernul Segni a hotarat ca obeliscul sa ramana pe locul lui".

Razboiul, sangele care a curs din abundenta, lacrimile si ruinele nu conteaza. Sunt simple fleacuri, mici pete pe monumentul ridicat spre glorificarea "omului trimis de Providenta", asa cum l-a descris Pius X.

Nici un fel de neajunsuri, crime, erori nu pot sterge meritul lui principal: acela de a fi restabilit puterea pamanteasca a papei, a pro­clamat romano-catolicismul ca religie de stat si a dat clerului, prin legi care sint inca in vigoare, putere completa asupra existentei natiunii. Obeliscul lui Mussolini trebuia sa stea in inima Romei ca o martu­rie a tuturor acestor lucruri, in beneficiul tuturor turistilor straini ce il privesc cu admiratie sau ironie, si in speranta unor timpuri mai bune care ar permite ridicarea 'atletului gol' inalt de 100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.

Tratatul de la Lateran, prin care Mussolini isi exprima gratitudi­nea fata de papalitate, dadea Sfantului Scaun, pe langa rasplata cu 20.000.000 lire sterline, suveranitatea pamanteasca asupra teritoriului orasului Vatican. Monseniorul Cristiani, prelat al papei explica semnificatia acestui eveniment: "Este evident, Constitutia orasului Vatican era o chestiune de prima importanta in scopul stabilirii papalitatii ca o putere politica".

Nu ne vom pierde timpul incercand sa impacam aceasta marturisire evidenta cu afirmatia auzita atat de des: "Biserica romana nu este implicata in politica". Noi vom demasca numai pozitia unica in lume a unui stat laic si sacru si urmarile acestei pozitii echivoce.

Care sunt trucurile abile ale iezuitilor folosite de aceasta putere care, in functie de imprejurari, se foloseste de caracterul ei laic si spiritual, pentru a fi scutita de toate regulile impuse de legile internationale? Insesi natiunile au dat o mana de ajutor acestor trucuri si, facand aceasta, au ajutat patrunderea acestora in teritoriul lor.

"Papa parea sa se identifice atat de mult cu dictatorii", scria François Charles-Roux, ambasadorul francez la Vatican. Dar poate fi altfel cand Sfantul Scaun insusi ridicase acesti oameni la putere?

Mussolini, prototipul, a fost cel ce a inaugurat aceasta serie de oameni 'providentiali', acesti purtatori de arme care au pregatit revansa pentru 1918. Din Italia, unde prospera atat de bine sub ingrijirea parintelui iezuit Tacchi Venturi si a acolitilor sai, fascismul urma in curand sa fie transportat in Germania. "Hitler primeste imbold de la Mussolini; idealul nazistilor este acelasi ca si in Italia Cat timp Mussolini este la conducere, Berlinul este simpatizatIn 1923, fascismul sau fuzioneaza cu national-socialismul; el devine prieten cu Hitler, caruia ii furnizeaza armele si banii" (Antonio Aniante "Mussolini").

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

In acel timp, monseniorul Pacelli, viitor Pius XII si cel mai bun diplomat al Vaticanului, era ambasador (nuntiu) in München, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului dictator german incepe sa rasara; el este de asemenea catolic, ca cei mai multi dintre asociatii lui. Despre acea tara, leagan al nazismului, Maurice Laporte ne spune: "Cei doi inamici ai sai sint protestantismul si democratia". Teama Prusiei este de aceea de inteles. "Este usor sa ghicesti ce fel de ingrijire deosebita acorda Vaticanul Bavariei, unde national-socialismul lui Hitler recruta contingentul cel mai puternic".

A prelua de la Prusia "eretica" controlul "armatei laice" germane si apoi a-l transfera Bavariei catolice. Ce vis! Monseniorul Pacelli isi va da toate silintele sa realizeze acest obiectiv, actionand impreuna cu conducatorul Companiei lui Isus.

"Dupa razboiul din 1914-1918, generalul iezuit Halke von Ledochovschi a conceput un plan vast crearea, cu sau fara imparatul Habsburg, a unei federatii a natiunilor catolice in Europa centrala si de Est: Austria, Slovacia, Boemia, Polonia, Ungaria, Croatia si, desigur, Bavaria. Acest nou imperiu central trebuia sa lupte pe doua fronturi: la est impotriva Uniunii Sovietice, la vest impotriva Prusiei, a Marii Britanii protestante si a Frantei republicane si rebele. In acel timp, monseniorul Pacelli era ambasador (nuntiu) la München si prieten intim cu cardinalul Faulhaber, colaboratorul principal al lui von Ledochovschi. Planul lui Ledochovschi era un vis din tineretea lui Pius XII".

Dar era doar un vis din tinerete? "Mittel Europa" pe care Hitler a incercat s-o organizeze era ceva similar acestui plan, fara a mai vorbi de prezenta in acel bloc a Prusiei luterane, o minoritate nu prea periculoasa si a recunoscutelor zone de influenta care - poate doar temporar - apartineau Italiei. De fapt, era planul Ledochovschi, adaptat la necesitatile timpului si pe care :Hitler a incercat sa-l realizeze sub patronajul Sfantului Scaun, cu ajutorul lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si, de asemenea, cu ajutorul nuntiului de la München si apoi de la Berlin, monseniorul Pacelli".

François Charles-Roux scrie: "De-a lungul epocii contemporane, ni­ciodata nu a simtit lumea politica o interventie catolica mai puternica decat in timpul serviciului monseniorului Pacelli".

Si ce scrie Joseph Rovan: "Acum, Bavaria catolica urmeaza sa primeasca si sa protejeze pe toti aceia care seamana vrajba, toti acei confederati si asasini de la Saint Vehme"

Din mijlocul acestor agitatori, alegerea "celui care va regenera Germania" va cadea asupra lui Hitler, care era destinat sa triumfe asupra "greselilor democratice" aflate sub standardul Sfantului Parinte.

"Regimul nazist este ca o reintoarcere la putere a unui guvern din sudul Germaniei. Numele si originea capilor sai o demonstreaza: Hitler este austriac specific, Goering este bavarez, Goebbels este din zona Rinului si asa mai departe" (Gonzague de Reynold, "De unde vine Germania", pag.185).

In 1924, Sfantul Scaun a semnat un Concordat cu Bavaria. In 1927 se putea citi in 'Cologne's Gazette': "Pius XI este evident cel mai ger­man papa care a stat vreodata pe scaunul Sfantului Petru".

Succesorul sau, Pius XII, il va priva de aceasta victorie. Dar pen­tru moment, el isi urmeaza cariera diplomatica - secundata de cea poli­tica - in aceasta Germanie pentru care, cum ii spunea mai tarziu lui Ribbentrop, "a avut intotdeauna o afectiune deosebita".

Avansat ca nuntiu (ambasador) in Berlin, el lucreaza impreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii de la Weimar. La 20 iulie 1932 in Berlin se proclama stare de asediu, iar guvernul social-democrat Braun-Severing este inlaturat prin forta armata de von Papen. Este primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregatite noi alegeri care vor intari succesul nazistilor.

"Cu aprobarea lui Hitler, Goering si Strasser au intrat in legatura cu monseniorul Kaas, seful Partidului catolic 'Zentrum' (Walter Gorlitz si Herbert A.Quint, "Adolf Hitler", pag.32).

Cardinalul Bertram, arhiepiscop de Breslau si primat al Germaniei, declara: "Noi, crestini si catolici, nu recunoastem nici o religie sau rasa" Impreuna cu multi alti episcopi, el incearca sa previna credinciosii asupra 'idealului pagan al nazismului'. Cu siguranta acest prelat nu intelesese politica papala, dar curand urma sa si-o insuseasca. Revista 'Mercure de France' dadea publicitatii in 1934 un excelent studiu: "La inceputul anului 1932, catolicii germani nu considerau ca pierdusera cauza dar, in primavara, conducatorul lor parea putin descumpanit: li se spusese ca 'papa era personal in favoarea lui Hitler'. 'Ca papa Pius XI il simpatiza pe Hitler, nu ne surprinde Pentru el, Europa nu se putea linisti decat prin hegemonia Germaniei Vatica­nul se gandise sa schimbe centrul de greutate al Reich-ului prin Anschluss (alipirea Austriei la Germania) pentru un timp indelungat, iar Compania lui Isus lucra deschis in acest scop (planul Ledochovschi), mai ales in Austria. Stim cum Pius XI depindea de Austria in realizarea a ceea ce e numea ,triumful propriu in politica'. Ceea ce trebuia oprit era hegemonia Prusiei protestante si, cum Reich-ul era cel care urma sa domine Europa trebuia reconstruit un Reich in care catolicii sa fie stapani

"In martie 1933, episcopii germani, intalnindu-se la Fulda, au profitat de cuvantarea lui Hitler la Potsdam, ca sa declare: ,Trebuie sa admitem ca cel mai inalt reprezentant al guvernului Reich-ului, care este in acelasi timp conducatorul miscarii national-socialiste, a facut pu­blica o declaratie prin care sunt recunoscute inviolabilitatea doctrine catolice, activitatea si drepturile bisericii' Von Papen a plecat la Roma. Acest om, al carui trecut este atat de pacatos, devine un pelerin pios cu misiunea de a incheia un acord (Concordat) - pentru intreaga Germanie - cu papa. Si el il va stimula pe Mussolini sa inceapa tratative cu Vaticanul" ('Mercure de France' - "Pius XI si Hitler", 15 ian.1934).

De fapt, acelasi lucru se intampla in ambele tari: in Italia, par­tidul catolic al lui Sturzo asigura ascensiunea la putere a lui Mussolini; in Germania, 'Zentrum-ul' monseniorului Kaas face acelasi lucru pentru Hitler - si in fiecare din aceste cazuri, un Concordat pecetluieste pactul.

Domnul Joseph Rovan serie urmatoarele: "Multumita lui von Papen, deputat in Zentrum din 1920 si proprietar al publicatiei oficiale a partidului, 'Germania', Hitler a venit la putere pe 30 ianuarie 1933 Catolicismul politic german, in loc sa devina crestin-democrat, a de­terminat in cele din urma conferirea intregii puteri lui Hitler, la 26 martie 1933 Pentru a vota in favoarea puterii totalitare era ne­cesara o majoritate formata din doua treimi din voturile exprimate, iar voturile Zentrum-ului erau indispensabile pentru a o obtine'. Acelasi autor adauga: "In corespondenta si declaratiile demnitarilor ecle­ziasti, vom gasi intotdeauna sub regimul nazist, ferventa aprobare a episcopilor" (Joseph Rovan).

Aceasta pasiune este usor de explicat cand citim urmatoarele randuri ale lui von Papen: "Conditiile generale ale Concordatului erau mult mai favorabile decat orice alte intelegeri similare semnate de Vatican si 'cancelarul Hitler m-a rugat sa-l asigur pe secretarul de stat al Vaticanului (cardinalul Pacelli) ca el ar reduce imediat la tacere gruparea anticlericala" (Franz von Papen, "Memorii").

Nu a fost o promisiune desarta. Deja in timpul acelui an (1933), pe langa masacrarea evreilor si asasinatele comise de nazisti, existau 45 de lagare de concentrare in Germania, cu 40.000 prizonieri de diverse orientari politice, dar mai ales liberali. Franz von Papen, sambela­nul secret al papei, definea perfect intelesul adanc al pactului semnat intre Vatican si Hitler, prin aceasta declaratie: "Nazismul este o reactie crestina impotriva spiritului de la 1789".

In 1937 Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale, "condamna" teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu doctrina si principiile catolice, intr-o scrisoare enciclica numita de apologetii lui ca "teribila", avand titlul 'Mit brennender Sorge'. Rasismul nazist este condamnat, dar nu si Hitler, promotorul acestuia; iar Vaticanul are grija sa nu demaste avantajosul Concordat incheiat cu patru ani in urma cu Reich-ul nazist.

In timp ce crucea lui Hristos si zvastica cooperau in Germania, Benito Mussolini facea cunoscuta cucerirea usoara a Etiopiei, cu binecuvantarea Sfantului Parinte.

"Suveranul pontif nu a condamnat politica lui Mussolini si a dat mana libera clerului italian de a coopera complet liber cu guvernul fascist Ecleziastii, de la simplii preoti pana la cardinali, predicau in favoarea razboiului. "Unul din cele mai socante exemple vine de la cardinalul arhiepiscop al orasului Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atat de departe incat a numit aceasta campanie "o cruciada catolica". Pius XI este si mai explicit: "Italia crede ca, acest razboi este justificat datorita unei nevoi presante de expansiune"

"Zece zile mai tarziu, vorbind unui public format din fosti combatanti, Pius XI si-a exprimat dorinta ca cererile legitime ale unei mari si nobile natiuni - din care el insusi se tragea - sa fie satisfacute".

Agresiunea asupra Albaniei comisa de fascisti in vinerea mare a anului 1939 s-a bucurat de aceeasi intelegere, asa cum ne spune si Camille Cianfarra: "Ocuparea Albaniei de catre italieni era foarte avantajoasa pentru biserica Dintr-o populatie de un milion de oameni, care au devenit supusi italieni, 68% erau musulmani, 20% greci ortodocsi si numai 12% romano-catolici. Din punct de vedere politic, anexarea tarii de catre o putere catolica era de natura sa imbunatateasca pozitia bisericii si sa satisfaca Vaticanul".

In Spania, stabilitatea republicii nu incetase sa displaca conducerii bisericii romane, fiind considerata o ofensa personala. "Nu am indraznit niciodata sa pomenesc despre problema spaniola in fata lui Pius XI", scria François Charles-Roux. "El mi-ar fi reamintit probabil ca interesele bisericii in acel maret si istoric tinut al Spaniei erau o chestiune ce tinea numai de competenta papei".

Prin urmare, acest "teren de vanatoare protejat" urma sa fie inzestrat in curand cu un dictator similar acelora care avusesera deja succes in Italia si Germania. Aventura Generalului Franco a inceput de-abia la mijlocul lui iulie 1936, dar inca din 21 martie 1934 fusese incheiat 'Pactul Romei' intre Mussolini si sefii partidelor reactionare din Spania, unul dintre acestia fiind Goicoechea, seful publicatiei 'Renovacion Española'. Prin acest pact, partidul fascist italian a inceput sa aprovizioneze pe rebeli cu bani, material de razboi, arme si munitii. Stim ca au facut chiar mai mult decat promisesera si ca Mussolini si Hitler au continuat sa alimenteze rebeliunea spaniola cu materiale, aviatie si 'voluntari'".

Cat despre Vatican - este cert ca dupa propriile lui principii credinciosii trebuie sa respecte guvernul instituit - el persecuta Spania cu amenintarile lui. "Papa i-a excomunicat pe conducatorii Republicii Spaniole si a declarat razboi spiritual intre Sfantul Scaun si Madrid. Apoi a scos scrisoarea enciclica 'Dilectissimi Nobis' Arhiepiscopul Goma, noul primat al Spaniei, a proclamat razboiul civil" (Andre Ribard, "1960 si secretul Vaticanului", pag.45).

Prelatii Sfintiei Sale au acceptat cu bucurie ororile acestui con­flict fratricid, iar monseniorul Gomara, episcop de Cartagina, a inter­pretat admirabil atitudinea lor prin spusele: "Binecuvantate fie tunurile daca prin spartura pe care o provoaca patrunde Evanghelia".

Vaticanul a recunoscut guvernul lui Franco pe 3 august 1937, 12 luni inainte ca razboiul civil sa se sfarseasca.

Belgia era si ea supravegheata de Actiunea Catolica, nu mai este nevoie s-o spunem, o organizatie ultramontanista si iezuita prin excelenta. Terenul trebuia pregatit pentru apropiata invazie a armatei Führer-ului. Prin urmare, sub pretextul unei "renasteri spirituale", evanghelia hitleristo-fascista a fost propovaduita cu staruinta acolo de catre monsenio­rul Picard (iezuit), parintele Arendt (iezuit), parintele Foucart (iezuit) si altii. Un tanar belgian, care a fost o victima a lor, ca multi altii, a declarat: "La timpul acela, toti eram deja obsedati de un fel de fascism: Actiunea Catolica, din care faceam si eu parte, simpatiza foarte mult fascismul italian. Monseniorul Picard proclama pe Mussolini drept un geniu si il dorea cu ardoare ca dictator Erau organizate pelerinaje pentru a favoriza contactul cu Italia si cu fascismul. Cand, cu trei sute de stu­denti am plecat spre Italia, toata lumea la intoarcerea acasa saluta dupa moda Romei si canta Givinezza" (Raymond de Becker, "Cartea celor morti si a celor vii").

Un alt martor spune: "Dupa 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora cu regularitate cu monseniorul Picard Picard a cooptat grupul lui Leon Degrelle pentru o misiune deosebit de importanta: a conduce o noua editura la centrul Actiunii Catolice. Editurii i s-a dat un nume devenit cele­bru: "Rex".

"Apelurile pentru un nou regim s-au multiplicat Rezultatul acestei propagande in Germania era observat cu mare interes. In octombrie 1933, un articol in ziarul 'Vlan' ne reaminteste ca nazismul nu avea decat sapte membri in 1919 si ca Hitler le-a adus, cativa ani mai tarziu, ca zestre nimic altceva decat talentul sau de a-si face publicitate Fondata pe principii similare, echipa de la 'Rex' a inceput un program de propaganda activa in tara. Intrunirile lor au atras in curand cateva sute, apoi cateva mii de ascultatori" (Jaques Saint-Germain, "Batalia lui Rex").

Desigur, Hitler adusese cu sine noului nascut, national-socialismului, ceva mai mult decat talentul de a-si face publicitate: sprijinul papali­tatii! Acelasi lucru l-a adus Mussolini fascismului italian.

Fiind doar o copie palida a acestor doi dictatori, Leon Degrelle, conducator al publicatiei 'Christus Rex', beneficia de acelasi sprijin, dar pentru un scop foarte diferit. Pentru ca treaba lui era sa deschida tara sa in calea invadatorului.

Raymond de Becker spune: "Am colaborat cu 'Avant-Garde' Aceasta publicatie (sustinuta de Picard) tintea sa rupa legaturile dintre Belgia, Franta si Anglia".

Cunoastem acum cat de usor a infrant armata germana apararea belgi­ana, tradata de "coloana a cincea clericala". Poate ne mai amintim ca apostolul de la "Christus Rex", imbracand uniforma germana, a plecat, insotit de o zgomotoasa campanie publicitara sa lupte pe frontul de est in fruntea "Waffen SS-ului" sau, recrutat mai ales din randul tinerilor de la Actiunea Catolica; apoi, o retragere binevenita i-a facilitat acce­sul in Spania. Dar, inainte de aceasta, el a dat frau liber din plin si pentru ultima data sentimentelor lui patriotice.

Maurice de Behaut scrie: "Acum zece ani (1944) portul Anvers, al treilea in lume ca importanta, a cazut aproape intact in mainile trupe­lor britanice In timp ce populatia incepea sa intrevada sfarsitul su­ferintelor si lipsurilor sale, cea mai diabolica inventie nazista cazu asupra lui: rachetele V1 si V2. Acest bombardament, cel mai lung din istor razboiului, caci a durat sase luni zi si noapte, a fost tinut secret din ordinul cartierului general aliat. Acesta este motivul pentru care astazi martirajul oraselor Anvers si Liege este inca ignorat total.

"In timpul primului bombardament (12 octombrie), unii au auzit la Radio Berlin remarcile alarmante ale tradatorului 'rexist', Leon Degrelle: ,I-am cerut Führer-ului meu 20.000 de bombe. Ele vor pedepsi aspru acest popor idiot. Va promit ca ele vor face din Anvers un oras fara port sau un port fara oras' Din acea zi, ritmul bombardamentelor a crescut si s-au intensificat cauzand catastrofele si dezastrul, in timp ce Leon Degrelle zbiera la Radio Berlin, promitand cataclisme si mai ingrozitoare".

Acesta a fost "ramas bun"-ul de la pamantul natal al acestui produs monstruos al Actiunii Catolice. Ucenic supus al monseniorului iezuit, Picard, al parintelui iezuit Arendt, etc., seful publicatiei 'Christus Rex' a urmat cu strictete regulile impuse de papalitate.

"Cei de la Actiunea Catolica nu si-ar face datoria daca nu ar incerca sa dirijeze politica provinciilor sau tarii lor atunci cand au ocazia", scria Papa Pius XI. Intr-adevar, Leon Degrelle si-a facut datoria, iar rezultatul, dupa cum am vazut, a fost proportional cu zelul sau.

Putem citi in cartea lui Raymond de Becker: "Actiunea Catolica a gasit in Belgia un om exceptional care sa o dirijeze, si acesta era monseniorul Picard Un altul a fost Canon Cardijn, fondator al miscarii 'jociste', un tip irascibil si un vizionar"

Acesta din urma jura astazi ca nu a "auzit si nici nu l-a vazut" niciodata pe colegul sau, Leon Degrelle. Asa ca, acesti doi lideri ai Actiunii Catolice din Belgia, amandoi lucrand sub toiagul cardinalului van Roey, aparent nu s-au intalnit niciodata! Prin ce miracol oare? De­sigur, sus mentionatul Canon nu ne-o spune; de atunci el a fost facut 'monsenior' de catre Pius XII si director al miscarii 'jociste' din intreaga lume.

Un alt miracol: monseniorul Cardijn nu l-a intalnit pe rau famatul sef al publicatiei 'Rex' nici chiar in timpul acelui congres descris chiar de Degrelle: "Imi amintesc marele congres al tineretului catolic de la Bruxelles, in 1930. Eram in spatele monseniorului Picard, care era langa cardinalul van Roey. O suta de mii de tineri au trecut in mars pe langa noi timp de doua ore, salutand autoritatile religioase adunate pe platforma"

Unde era ascuns atunci seful J.O.C-ului, ale carui trupe luasera parte la acel gigantic mars? Oare sa se fi intamplat, printr-o hotarare speciala a Providentei, ca acesti doi oameni sa fi fost condamnati sa treaca unul pe langa celalalt fara sa se vada pe acea platforma oficiala sau la sediul Actiunii Catolice pe care amandoi il frecventau cu regularitate? Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge si mai departe. El sustine ca ar fi purtat dispute verbale cu cei de la 'Rex'.

Intr-adevar, Actiunea Catolica era o organizatie ciudata! Nu numai ca sefii principalelor ei miscari, 'J.O.C.' si 'Rex', se jucau de-a v-ati ascunselea pe coridoare, dar mai mult unul putea numi - dupa cum sustine el - "lupta", ceea ce altul facea cu intreaga aprobare a 'ierarhiei'!

Un lucru nu poate fi negat: Degrelle era pus in fruntea 'Rex'-ului de monseniorul Picard personal, sub autoritatea cardinalului van Roey si a nuntiului apostolic, monseniorul Micara. Prin urmare, potrivit monseniorului Cardijn, acesta dezaproba cu putere actiunile colegilor de la Actiunea Catolica, aflati ca si el sub patronajul primatului Belgiei si fara nici o consideratie fata de nuntiul papal, ,protectorul si prietenul' sau, dupa cum spune papa Pius XII".

Afirmatia este chiar severa. Suntem cu atat mai constienti de asta atunci cand descoperim care a fost atitudinea, dupa invadarea Belgiei catre Hitler, acelora ca Cardijn si asociatii sai care astazi il ataca pe Degrelle si 'rexismul'. Intr-o carte care a fost pusa sub interdictie dupa publicare, insusi seful 'Rex'-ului isi pune in functiune memoria, cum vom vedea, si pentru ca noi sa luam la cunostinta, ceea ce el a spus nu a fost dezmintit niciodata.

"Fiind un crestin zelos, familiarizat cu intrepatrunderea dintre cele spirituale si pamantesti, nu as fi intentionat sa colaborez cu Hitler fara a consulta mai intai autoritatile religioase ale tarii mele Am solicitat o intrevedere eminentei sale, cardinalul van Roey Cardinalul m-a primit intr-un mod foarte prietenos, intr-o dimineata, la palatul episcopal de la Malines El este animat de un fanatism total si furtunos Daca ar fi trait cu cateva secole mai inainte, ar fi trecut pe necredinciosi prin sabie sau i-ar fi ars, in timp ce ar fi cantat 'Magnificat', sau ar fi condamnat la carcera pe oile ratacite ale turmei sale. Cum ne aflam in sec.XX, el are numai carja episcopala, dar pe care o foloseste pentru indeplinirea marii sale lucrari. Pentru el, totul era important atat timp cat servea interesele bisericii: daca era ceva bun, noi il sustinem, dar orice este rau, este distrus. Iar biserica avea atatea cai 'de serviciu': actiunile ei, partidele, ziarele, cooperati­vele agricole (Boerenbond), institutiile bancare, care asigurau puterea pamanteasca a institutiei 'divine'"

"Iar acum pot spune sincer si cinstit ca acesta a fost intelesul remarcii cardinalului: ,colaborarea era cel mai potrivit lucru de facut de fapt singurul lucru pe care o persoana inteligenta l-ar fi facut'. De-a lungul intregii intrevederi, el nu a crezut nici o clipa ca ar putea fi posibila si o alta atitudine. Pentru cardinal, in toamna anului 1940, razboiul se terminase. El nici nu a pomenit numele 'englezi' si ni nu s-a pronuntat asupra presupunerii ca era de asteptat o revenire a aliatilor. Cardinalul nu credea ca, din punct de vedere politic, mai era posibil si altceva afara de a colabora cu nazistii El nu obiecta la nici unul dintre proiectele sau conceptiile mele El ar fi putut - sau ar f trebuit - sa ma previna daca ar fi crezut ca ideile mele in materie de politica ar fi luat-o pe un drum gresit, deoarece venisem pentru a-i ce sfatul Inainte sa plec, cardinalul mi-a dat binecuvantarea sa parin­teasca"

"Alti catolici priveau de asemenea cu incredere, in toamna anului 1940, spre turnul bisericii Saint Rombaut Multi intrau in palatul episcopal sa ceara sfatul monseniorului van Roey sau celor din anturajul sau, asupra moralitatii, utilitatii sau necesitatii colaborarii Mai mult de 1000 de primari catolici, chiar daca fusesera alesi cu grija, s-au adaptat imediat noului Ordin" Toti acei oameni buni, inchisi sau batjocoriti in 1944, trebuie sa se fi intrebat in 1940: ce crede oare Malines? Dar cine ar fi crezut ca nici Malines, cu toti episcopii lui, nici preotii lor nu fusesera capabili sa dea liniste sufletelor lor!

"Opt din zece belgieni colaborationisti erau catolici In timpul acelor saptamani hotaratoare, datorita alegerii care trebuia facuta, Malines si diferite episcopate emiteau chiar sfaturi contrare, verbale sau scrise, mie sau tuturor acelor colaborationisti"

"Chiar daca nu este prea placut, acesta este adevarul gol-golut. Atitudinea inaltului cler catolic din strainatate putea doar intari convingerea credinciosilor ca aceasta colaborare era perfect compatibil cu credinta. La Vichy, cei mai inalti prelati francezi s-au fotografiat stand in picioare langa maresalul Petain si Pierre Laval, dupa intreve­derea dintre Petain si Hitler. La Paris, cardinalul Baudrillart a declarat in mod public ca era colaborationist".

"Chiar in Belgia, cardinalul van Roey a permis unuia dintre cei mai celebri preoti ai Flandrei - cel mai mare intelectual catolic - abatele Verschaeve, sa declare, pe 7 noiembrie 1940 in timpul unei sesiuni solemne a Senatului si in prezenta unui general german, presedintele Raeder: ,Este datoria Consiliului Cultural sa construiasca un pod care sa uneasca Flandra cu Germania'"

"Pe 29 mai 1940, ziua urmatoare capitularii, cardinalul van Roey descria invazia ca o prezenta cereasca. ,Fiti siguri', scria el credin­ciosilor, ,ca suntem martori in prezent ai unei exceptionale interventii a Providentei divine care isi arata puterea prin evenimente deosebite'. ,Deci, dupa toate acestea, Hitler parea a fi nici mai mult nici mai putin decat un instrument purificator, care pedepsea in mod providential poporul belgian'" (Leon Degrelle, 'La Cohue de 1940").

Ceva asemanator s-a intamplat in Franta, unde se reamintea in continuu ca "apararea este mai profitabila (rodnica) decat victoria" ca si inainte, in 1914, cand se dorea ca Franta sa fie purificata prin sange. Tot in aceste memorii care au cazut - sau mai degraba au fost aruncate - prada uitarii, gasim cateva detalii foarte interesante privind 'Boerenbond-ul', marea masina politica si financiara catolica a cardinal lui van Roey, care finanta cu darnicie sectia flamanda a Universitatii Louvain" (Leon Degrelle).

"Tipografia 'Standard' si-a asigurat functionarea prin tiparirea celor mai colaborationiste apeluri ale partidei nationaliste V.N.V. Curand, afacerea a inceput sa prospere Fiind de doua ori catolici si stalpi ai bisericii din Flandra, conducatorii de la 'Standard' nu ar fi luat in seama colaborarea daca nu ar fi avut loc mai intai binecuvantarea clara si deschisa a acesteia de catre cardinalul Van Roey Acelasi lucru se spunea despre intreaga presa catolica" (Leon Degrelle).

Toate aceste eforturi nu tinteau spre nimic altceva decat spre dezbinarea Belgiei, asa cum ne aminteste un alt scriitor catolic, Gaston Gaillard: "Catolicii flamanzi si cei autonomi din Alsacia isi justificau atitudinea - sprijinul lor tacit - prin sprijinul pe care Sfantul Scaun il acorda propagandei germane. Cand se refereau la scrisoarea memorabila trimisa de Pius XI secretarului sau de stat, cardinalul Gaspari, pe 26 iunie 1923, ei erau convinsi ca politica lor avea aprobarea Romei si, desigur, Roma nu a facut nimic ca sa-i convinga de contrariul. Nu-i sustinuse nuntiul (ambasadorul Vaticanului - n.t.) Pacelli (viitorul Pius XII) cu dibacie pe nationalistii germani si nu incurajase el asa-zisa populatie 'oprimata' din Silezia superioara? Nu primisera provinciile care doreau autonomia Alsacia, Eapen-Malmedy si Silezia aprobarea ecleziastica, aprobare care nu a fost data intotdeauna cu discretie? Era atunci usor pentru flamanzi sa-si ascunda faptele lor, indreptate impotriva unitatii Belgiei, in spatele instructiunilor Romei" (Gaston Gaillard).

De asemenea, in 1942, papa Pius XII l-a rugat pe ambasadorul sau la Berlin sa transmita condoleantele sale la Paris cu ocazia mortii cardi­nalului Baudrillart, prin asta intelegand ca el considera anexarea nor­dului Frantei de catre Germania deja o realitate. Prin aceasta se confirma inca odata 'sprijinul tacit' acordat intotdeauna de Sfantul Scaun, si in special de papa, expansiunii germane.

Astazi, nu putem decat sa zambim cand ii vedem pe iezuitii papei eschivandu-se de la ceva atat de evident si incercand sa respinga ames­tecul lor si complicitatea cu coloana a cincea pe care ei insisi o organizasera, si in special cu Degrelle. Cat despre el - tinut bine la pas­trare caci stie prea multe - el poate sa-si aminteasca in voie faimoasele versuri ale lui Ovidiu: "Atat timp cat vei fi fericit, vei avea multi prieteni; cand se strang norii, vei fi singur".

Zambim cand citim urmatoarele cuvinte ale R P_. Fessard, un iezuit: "In 1916 si 1917 am asteptat cu atata nerabdare intariri din partea americanilor! In 1939 ne-am dat seama cu tristete ca, chiar dupa ce razboiul fusese declarat, Hitler era primit favorabil de o mare parte din­tre americani; chiar si de catolici! In 1941 si 1942 ne intrebam din nou daca Statele Unite vor interveni sau nu" (R.P. Fessard).

Prin urmare, se pare ca Sfantul Parinte privea rezultatele obtinute in America de catre proprii lui frati iezuiti "cu tristete"! Pentru ca, si acesta este un fapt istoric, "Frontul crestin", o miscare catolica opusa interventiei Statelor Unite, era condusa de parintele iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoriu.

"Aceasta organizatie pioasa nu ducea lipsa de nimic si primea de la Berlin o bogata provizie de material propagandistic pregatit de biroul lui Goebbels. Prin publicatia 'Justitia sociala' si prin emisiunile radiofonice, parintele iezuit Coughlin, apostol al zvasticii, a intrat in contact cu un numeros public. De asemenea, el avea in grija 'celulele de co­mando' din principalele centre urbane, conduse dupa metodele fiilor lui Loyola si antrenate de agenti nazisti" (Edmond Paris, "Vaticanul impotriva Europei" ).

Un document secret din Wilhelmstrasse clarifica urmatorul lucru: "Studiind evolutia antisemitismului in Statele Unite, observam ca numarul ascultatorilor emisiunilor radiofonice ale parintelui Coughlin, binecunoscut pentru antisemitismul sau, se ridica la 20 de milioane".

Trebuie sa mai amintim actiunile parintelui iezuit Walsh, un agent al papei, decan al Scolii de Stiinte Politice la Universitatea din Georgetown, pepiniera iezuita a diplomatiei americane - si un zelos propagandist al politicii germane? In acel timp general al Ordinului iezuit era, ca din intamplare, Halke von Zedochovschi, un fost general al armatei austriece; el ii urma lui Wernz, un prusac, in anul 1915.

R.P. Fessard mai uitase ceea ce scria 'La Croix' in timpul razboiului: "Nu este nimic de castigat prin interventia unor trupe de dincolo de Canal sau de Atlantic" ('La Croix', 10 august 1943).

Nu-si aminteste nici aceasta telegrama a Sfintiei sale Pius XII: "Papa isi trimitea binecuvantarea publicatiei 'La Croix', vocea vointei pontificale".

Avand in vedere atata lipsa de memorie, trebuie sa ajungem la con­cluzia ca membrii Societatii lui Isus au memoria foarte scurta? Ei nu-si atrag un asemenea repros nici chiar din partea dusmanilor lor! Sa mai subliniem ca R.P. Fessard isi exprima teama lui patriotica din 1941-1945 de-abia in 1957. "Meditatiile lui libere" dupa 15 ani au adus ceva rezul­tate si el a avut timp sa reciteasca un anumit pasaj din "Exercitiile spirituale" care spuneau ca "iezuitul trebuie sa fie gata ca, daca biserica declara ca ceea ce vede este alb este negru, sa fie de acord cu aceasta, chiar daca simturile lui ii spun exact contrariul". In ceea ce-l priveste, R.P. Fessard pare a fi un foarte bun iezuit!

Pe 7 martie 1936, Hitler a adus Wehrmacht-ul in regiunea demilitarizata a Rinului, calcand astfel pactul de la Locarno. Pe 11 martie 1938 a urmat Anschluss (alipirea Austriei la Germania), iar pe 29 septembrie al aceluiasi an, la München, Franta si Anglia au trebuit sa accepte (li s-a impus) anexarea de catre Reich a regiunii sudete a Cehoslovaciei. Führer-ul a venit la putere multumita voturilor partidului catolic 'Zentrum', numai cu cinci ani mai inainte, dar cele mai multe obiective expuse cu cinism in "Mein Kampf" erau deja realizate; aceasta carte, o provocare insolenta pentru democratiile vestice, fusese scrisa de parintele iezuit Staempfle si semnata de Hitler. Pentru ca - desi multi ignora acest fapt - Societatea lui Isus imbunatatise acel celebru program pan-german asa cum apare el din cartea sus-mentionata, iar Führer-ul il aprobase.