Merovingienii

Merovingienii

"Regnum Francorum'

Fiii lui Clovis, care si-au impartit regatul patern, nu au stapanit niste pamanturi cotropite de ruinele "marilor invazii', ci niste regate pline de vitalitate atat din punct de vedere politic cat si ecleziastic. Jumatate din tezaurele ascunse intre Rouen si Chartres in timpul dominatiei imperiale din Galia au fost ingropate in decurs de o jumatate de secol, intre 235 si 284. Mai putin de 10% dateaza din perioada constantiniana si unul singur din timpul lui Theodosius, in timp ce din sec. al V-lea nu avem nici unul. Preluarea puterii pe pamantul Galiei de catre francii lui Clovis nu a lasat practic urme sesizabile la nivel numismatic. Vom sfarsi in cele din urma prin a crede ca "incursiunile' sec. al III-lea au "distrus' Pacea romana, in timp ce "marile invazii' ale sec. al V-lea, care au afectat totusi intre 407-409 si apoi in 451 unele regiuni si unele orase mari - cum este Trierul - nu au provocat nici o schimbare profunda in modul de viata al unei Galii deja barbarizate. In schimb, jocurile politice din a doua jumatate a sec. al V-lea au pus bazele unei noi ordini politice a puterilor din Galia, o ordine care gratie atitudinii francilor lui Childeric si Clovis fata de populatia galo-romana si fata de episcopat este caracterizata mai ales de continuitate.

In ciuda acestui fapt si in pofida convertirii lui Clovis, considerata in mod unanim ca un eveniment cu o importanta istorica, Merovingienii nu se bucura de o imagine favorabila. Ei nu sunt considerati cu adevarat buni crestini si li se neaga chiar si meritul avut in propagarea catolicismului. Germanii le reproseaza faptul ca au fost atat de influentati de o Galie "straina', incat si-au pierdut propria "germanitate', iar in Franta ei sunt iubiti chiar si mai putin, fiind considerati feroci, prosti si decadenti. Merovingienilor li se imputa faptul ca in timpul lor sinoadele provinciale au cazut in desuetudine, uitandu-se insa faptul ca decaderea a avut loc in perioada cand puterea incepuse sa fie detinuta de majordomi, sinoadele fiind introduse in Galia exact in timpul dinastiei acestora. Merovingienii au fost insa ridiculizati mai ales in timpul primilor Carolingieni, iar adevarurile spuse atat de raspicat de Grigore din Tours, povestioarele si legendele colportate de el au facut restul, fenomenul de respingere intr-o tara ce le datoreaza atat de mult fiind departe de a se fi estompat.

Partajele succesorale au fost criticate si au fost considerate deosebit de daunatoare, existenta lor tradand o ignoranta barbara a notiunii de stat. Nu s-a acordat insa nici o atentie faptului ca ele nu au impiedicat expansiunea unui regnum Francorum, considerat intotdeauna ca "unul si indivizibil', rangul sau de prima putere in Occident fiind sesizat si de Constantinopol. Chiar daca le semnalau imperfectiunile, reale sau judecate astfel doar pe baza propriului lor gust, contemporanii "romani' - in Imperiu scriau in general in greaca si in mod normal ii priveau pe barbari cu un ochi pe jumatate dispretuitor si pe jumatate amuzat - manifestau un respect surprinzator pentru franci. in capitolele consacrate de Agathias (536-S82) razboaielor imparatului Iustinian in Italia, exista despre poporul franc si despre regii sai pasaje de cel mai mare interes. Contemporan in parte cu evenimentele, autorul era foarte bine informat de compatriotii greci din Marsilia, oras care din 536 era controlat de Merovingieni. "Acesti franci, scria Agathias, nu sunt nomazi asa cum sunt adesea barbarii. Ei folosesc administratia si legile romane, au in comun cu romanii dreptul casatoriei si cultul lui Dumnezeu. Ei au functionari si preoti, fiind se pare atat de civilizati si de cultivati pentru un popor barbar incat nu se disting cu adevarat de romani decat prin limba si prin vesmintele lor. Ceea ce admir cel mai tare la ei este dreptatea si unitatea lor. Si in trecut, dar si intr-o perioada mai putin indepartata, regatul lor a fost impartit intre trei si chiar mai multi regi. Pentru ei insa, divizarea nu a fost un motiv suficient de intemeiat pentru izbucnirea unui razboi civil. Bineinteles, regii s-au amenintat unul pe altul, iar trupele au fost convocate. Ajunsi fata in fata, francii au preferat sa se impace si i-au obligat si pe regi sa actioneze la fel, la ei neobisnuindu-se ca statul sa fie pus in dificultate din cauza unor neintelegeri intre regi. De aceea francii sunt putemici si au legi stabile, nu si-au pierdut pamanturile, dar au cucerit in schimb altele.' Dupa esecul fratelui lor Clodomir, invins si omorat de burgunzi in 525, fiii lui Clovis s-au aliat si intre 532 si 534 francii au cucerit regatul burgund.

Francii ar fi putut fi pentru Iustinian niste aliati ideali in razboiul purtat impotriva succesorilor lui Theodoric. In 536-537, ostrogotii le-au cedat insa francilor toate teritoriile de la nord de Italia si, ca urmare, nu se mai puteau astepta la un ajutor foarte eficace din partea lor. Ostrogotii nu doreau sa fie prinsi in cleste in urma unei aliante dintre Constantinopol si franci, care au ocupat fara cea mai mica impotrivire Provence, partea sudica a Alamaniei, si Bavaria pana la Alpii orientali. Galia de nord, ale carei legaturi cu sudul si cu Mediterana fusesera intrerupte in secolul trecut de alianta dintre Ricimer si vizigoti, a atins astfel marea. Cu exceptia "Gotiei' din Languedoc si a partilor nesupuse din regiunile gascone si bretone, Galia era unificata.

Mai intai singur si apoi aliat cu fratele sau Clotar si cu saxonii, Thierry, fiul cel mai mare al lui Clovis, a reusit sa ii invinga in 531 pe turingi si pe regele lor Herminafrid. Acest mare regat, care a dominat mult timp comertul dintre Imperiu si Baltica, se intindea de la Elba pana la Main si Dunare, si a fost impartit intre invingatori, intre saxoni si franci. Estul a cazut in curand sub loviturile avarilor si ale slavilor. Se pare ca tot atunci o parte a saxonilor a devenit dependenta de regatul franc. Cu exceptia teritoriilor pagane ale "Saxoniei libere' si ale regiunilor ocupate de frizoni, din 537 francii stapaneau intreaga Germanie.

Un episod legat de sfarsitul regatului turing ne pernute sa intelegem si alte aspecte ale lumii france. Din prada lui Clotar facea parte si Radegonda, fiica regelui Berthachar, fratele lui Herminafrid. Nascuta in 518, tanara fata a fost educata in Picardia la Athies, o villa regala a lui Clotar. Dupa moartea reginei Ingonda, Clotar s-a casatorit cu Radegonda (in 538), retrasa in 555 de la curte si hirotonisita diacona de catre Médard, episcopul de la Noyon. Ea a trait mai intai pe domeniul sau de la Saix, intre Tours si Poitiers, iar apoi, inainte de 560, a fondat o manastire unde a fost stareta Sfanta Agnes. Manastirea a primit numele de Sfanta Cruce, ea adapostind o relicva trimisa de imparatul Iustin. Evenimentul a fost cantat de prietenul celor doua femei, Venantius Fortunatus, in doua poeme dintre care unul a ramas celebru: Vexilla regis. Poet italian, el a ajuns in Galia in jur de 565, a trait mult timp la curte si apoi a insotit-o pe Sfanta Radegonda la Poitiers, unde a si murit in 609, ca episcop al orasului.

Curtii merovingiene i-a fost refuzat meritul educatiei catolice a Radegondei, simplul fapt ca o sfanta putea sa provina, chiar si indirect, din lumea merovingiana, parand cu neputinta. S-a uitat totusi ca tocmai numarul ridicat al sfintilor, al caror nume era legat de originea atator biserici, a fost morivul pentru care in timpul Carolingienilor s-au auzit voci ce regretau ca in vremea lor nu mai exista sfinti! Povestea acestei doamne indurerate de soarta familiei sale si de modul de viata al regelui, sotul sau, poate spune multe despre civilizatia profund catolica a nivelului social superior al regatului. Acolo, influenta episcopilor era deplina, iar ei stiau sa pretuiasca la adevarata valoare importanta printeselor asupra evolutiei moravurilor si pentru propagarea credintei.

Dupa cum a prevazut si Sfantul Avit, regatul franc a jucat un rol aparte in acest sens. Sfantul Nizier, numit in anii 526-527 episcop de Trier de catre regele Thierry, era inca in viata in anii 560 si ii recomanda printesei france Chlodosvinda, sotia regelui longobard Alboin, sa imite exemplul Clotildei si sa isi indrume sotul catre credinta catolica. Printesa ajunsa la longobarzii din Italia era de origine franco-burgunda: Theodelinda era fiica lui Garibald - din familia Agilolfing - numit de Merovingieni duce al Bavariei.

Succesul evanghelizarii anglo-saxonilor este legat si el de influenta dinastiei merovingiene. Inceputul a fost facut de catre casatoria Berthei, fiica lui Charibert I, cu regele Kentului, Ethelbert; printesa dispunea pentru rugaciuni de o capela proprie - inchinata Sfantului Martin - iar cu ocazia interventiei in Anglia, Grigore cel Mare a apelat la sprijinul sau. Sub influenta franca, micul regat, reintors la paganism, a revenit la credinta catolica. Fiul lui Ethelbert, Edbald, s-a casatorit cu o alta printesa merovingiana, Emma. Fiica Berthei, Aedilberga, s-a casatorit cu regele Northumbriei, Edwin, si a initiat evanghelizarea acestui mare regat din nordul Angliei.

Episcopii din Galia i-au ajutat intotdeauna pe trimisii lui Grigore cel Mare in sarcinile lor, dovada sprijinului acordat fiind scrisorile adresate de papa regilor franci. Se subliniaza adesea contributia anglo-saxonilor si a lui Bonifaciu la procesul de evanghelizare a partilor orientale ale regatului franc in sec. al VIIl-lea, rolul avut de Merovingieni si de Galia in crestinarea anglo-saxonilor in sec. al VI-lea si al VII-lea fiind trecut insa sub tacere.

S-a pastrat o parte a corespondentei regilor franci cu imparatii si cu Grigore cel Mare, izvoare care demonstreaza rolul jucat de dinastia merovingiana atat in lumea catolica, cat si in istoria Bisericii din Galia - de exemplu cand bisericile din Arles si Vienne se luptau pentru a obtine "primatul' in Galia. Documentele, actele si diplomele de numire a inaltilor functionari continua obiceiul administratiei romane si ofera o imagine diferita de cea a povestirilor pline de culoare ale lui Grigore din Tours, observandu-se in special integrarea stricta a regilor francilor, reges francorum, in lumea ierarhica a Imperiului Roman, ei purtand titlul de excellentissimi, praecellentissimi, gloriosissimi. Imparatul i se adresa regelui cu calificativul vir gloriosus, iar rex Francorum folosea pentru el insusi termenul de eminentia, in timp ce pentru a-1 evoca pe imparat folosea titlurile care ii erau rezervate in exclusivitate, pe cele de clementissimus si de serenissimus. De asemenea, imparatul era mentionat primul, inaintea regelui si uneori era numit chiar "Parintele nostru'. Cea mai inalta distinctie posibila era un cuvant adaugat pe scrisoare chiar de mana imparatului. "Ruda preacrestina si preaiubita', regele franc putea fi mandru ca fusese primit in "familia regilor' creata de imparatul roman. Chiar si Carol cel Mare, in momentul in care demnitatea sa imperiala a fost recunoscuta de catre Imperiul Bizantin, a fost numit "fratele meu', formula folosita in continuare de imparatii Frantei, Rusiei si Austriei la inceputul sec. al XIX-lea.

Merovingienii intretineau un serviciu diplomatic care trimitea scrisori si organiza ambasade. Printre partenerii Merovingienilor ii intalnim pe regii ostrogoti si apoi longobarzi ai Italiei, pe regii vizigoti ai Spaniei, pe cei anglo-saxoni, dar si pe khaganul avar si pe regii bretonilor - care la curtea merovingiana aveau demnitatea de "conti', iar astazi, printr-o analogie gresita cu ducatul fondat mai taraiu in timpul lui Ludovic cel Pios, sunt numiti "duci'. Modul de alcatuire a ambasadelor este foarte semnificativ, pentru ca in calitate de parteneri de discutie puteau fi acceptate doar personajele cu o pozitie inalta in societate: episcopii bine vazuti la curte, reprezentantii aristocratiei romane, france sau burgunde. Ambasadorii purtau cu ei atat scrisori de acreditare cat si tractoria, documente a caror intrebuintare demonstreaza supravietuirea institutiilor romane. Printre documentele sec. al VII-lea s-a pastrat si un astfel de document, o tractoria legatariorum - un ordin regal adresat functionarilor locali pentru a-i intretine pe legati pe teritoriul regal. Ambasadorilor trebuia sa li se asigure eveccio simul et humanitas, adica atat mijloace de transport, cai odihniti de exemplu, cat si alimente si alte lucruri necesare. In teritoriile administrate de Merovingieni, reguli asemanatoare erau aplicate si in cazul ambasadorilor straini.

Ca urmare, statul merovingian era mai putin barbar si mai putin anarhic decat am putea sa deducem din spusele istoricilor care exagereaza cu placere informatiile deja exagerate in izvoare. Acestea ofera o imagine deformata a problemelor pe care intrigile, ura si crimele le creau in viata politica si sociala a timpului, dificultati ce nu particularizeaza in mod deosebit epoca merovingiana. Observatiile de mai sus ne permit sa apreciem si rolul aparte detinut in Galia de episcopi, ei fiind adesea in sec. al VI-lea si al VIl-lea oameni de litere sau administratori capabili care, in timp ce Galia era condusa de regii franci si reprezenta un centru autonom si puternic al Occidentului, si-au adus un aport aparte in evolutia crestmismului si a civilizatiei.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Dinastia si impartirile regatului

Cititorul avizat ne va reprosa faptul ca nu am vorbit inca de modul sangeros in care - conform descrierilor pitoresti ale lui Grigore din Tours - si-a eliminat Clovis rivalii din lumea franca. Chiar si astazi, povestile lui Grigore din Tours il fac pe jurnalistul unui mare cotidian sa scrie: "Am avut si noi Merovingienii nostri, ale caror fapte delirante si crude nu sunt cu nimic mai prejos decat cele ale dictatorilor africani.'

Nu vom insista asupra caracterului legendar al unor fragmente ale "istoriei poetice': Clovis isi invita mai intai victima sa admire continutul unui cufar, iar apoi o omora inchizand brusc capacul.

Mai importanta este mentionarea unor fapte istorice clare. In primul rand, nu a existat o persecutie a supusilor de catre regi, iar regatul a avut parte de mai multa pace decat a avut vreodata in timpul Imperiului Roman Tarziu sau sub Carolingieni, fapt ce explica si avantul economic si demografic al sec. al VII-lea. Totusi, ceea ce il impresioneaza pe omul sec. XX este eliminarea fizica a adversarului politic. In Occident insa, procedeul a fost institutionalizat de romani inca de pe vremea lui Sylla si a fost incurajat de posibilitatile oferite de obiceiul confiscarii bunurilor invinsului in favoarea invingatorului. Cat despre lupta pentru puterea suprema, in Imperiul Roman ea a fost un joc periculos, iar numarul pretendentilor si al suveranilor exterminati - uneori cu intreaga lor familie - nu a fost niciodata egalat de epoca merovingiana. Astfel, faptul ca un pontif roman a murit ca prizonier al unui imparat sau faptul ca un imparat i-a promis adversarului pe care il asedia ca nu va muri de sabie si pentru a se tine de cuvant l-a sufocat in baie sunt evenimente ce apar ca "normale' chiar si pentru un Imperiu crestin! Ca urmare, ar fi anacronic sau chiar exagerat sa te astepti ca moravurile regilor barbari sa fie cu mult diferite de cele impuse in cele din urma in sanul societatii romane.

Extinderea puterii lui Clovis asupra tuturor francilor dateaza in principal de la sfarsitul domniei sale, perioada in care, in ciuda faptului ca adoptase crestinisrnul, a fost eliminat si Chararic. Tot acum, dupa razboiul purtat impotriva vizigotilor in 507-508, Clovis a fost ridicat pe scut de mai-marii regatului Köln-ului.

Fara sa se fi bucurat de suficienta atentie, privit din perspectiva partajelor ulterioare ale mostenirii lui Clovis, gestul a avut o deosebita importanta juridica. In 509, Clovis a fost ales rege in Francia Rhinensis fara a o fi cucerit insa vreodata.

Clovis a murit dupa doi ani de domnie in acest regat, iar succesorul sau in vechiul regat al Köln-ului a fost Thierry, al carui nume, Theodericus, contine elemente din numele familiei regale renane cu un rol de prim rang in Imperiul sec. al IV-lea: Theodebad si Ricimer. Integritatea regatului Köln-ului nu a fost niciodata atinsa. Fiul lui Thieny, care aparea ca mostenitor "legitim' in ochii locuitorilor regatului, a purtat si el un nume comparabil, Theodebert, iar pe nepot l-a chemat Theodebaud. Prima dinastie din "Austrasia' - denumire a regatului ce se impune abia la sfarsitul sec. al VI-lea - nu a fost straina de tara. Dupa moartea in 555 a fiului lui Theodebaud, regele merovingian care isi asigurase succesiunea a avut grija ca fiul ce i-a urmat in Austrasia sa poarte numele vechiului rege al Köln-ului, Sigebert. Atund cand Dagobert I si-a desemnat succesorii din est si din vest, unul dintre ei se numea Sigebert, iar altul Clovis al II-lea, fapt ce corespundea si cu originea diferita a celor doua parti ale regatului. Istoricii germani gresesc atunci cand spun ca "francii' au cucerit Galia: regatul stapanit de Clovis in 508 nu a fost niciodata cucerit de francii de pe Rin. La randul lor, istoricii francezi se inseala atunci cand isi inchipuie ca estul Galiei si teritoriile de peste Rin au fost cucerite de francii care isi aveau centrul puterii in Bazinul parizian; "Francia renana' nu a fost cucerita nici de Clovis si nici de succesorii sai. Regatul francilor era intemeiat pe un dualism original, iar constatarea nu este o dovada a lipsei ideii de stat, ci, din contra, indica puternica unitate a acestui regnum Francorum in care garantul unitatii era dinastia, membrii sai fiind singurii ce puteau fi regi atat in Est cat si in Vest.

Privita astfel, istoria Merovingienilor si a impartirilor succesorale pare mai putin anarhica. Drepturile locuitorilor regatului Köln-ului au fost respectate dupa diviziunea din 511. Thierry a preluat in integralitatea sa vechea Francie renana si i-a alipit cuceririle facute in 507 in Auvergne, iar apoi si Champagne cu Reims, Chalons si Troyes. A mai adaugat un teritoriu si in partea orientala a Franciei renane, regele putand sa aiba acum capitala la Reims, in apropiere de cea a fratilor sai vitregi, rezultati din casatoria lui Clovis cu Clotilda: Childebert I la Paris, asemeni tatalui sau Clovis, Clodomir la Orléans, Clotar I la Soissons. Imaginea desprinsa de aici se opune intru totul celei care ar putea indica lipsa ideii de stat: integralitatea Franciei renane a fost respectata; in lumea franca, monopolul puterii a fost exercitat de fiii lui Clovis, deci de catre dinastia "merovingiana'; prin invecinarea capitalelor lor, regii isi exprima dorinta de unitate si de cooperare. Daca impartirea era necesara pentru administrarea eficienta a unui regat atat de intins si era impusa si de respectul fata de autonomia Franciei renane, unitatea ansamblului era in interesul evident al dinastiei si se exprima si prin numele statului, regnum Francorum, nume ramas neschimbat in toata perioada merovingiana. Spre deosebire de Carolingieni, membrii primei dinastii france nu au simtit nevoia sa preia in titlul lor si numele altor popoare. Fiecare era rex francorum.

Puterea Austrasiei

Iin 524, in urma mortii premature a lui Clodomir din Orléans, fratii sai si-au impartit regatul: lui Thierry i-au revenit Berry, Auxerrois si Sénonais, creandu-se astfel un culoar intre Auvergne si regiunile renane, ceilalti frati trebuind sa accepte ca teritoriile care le-au revenit lor, mai ales cele din Aquitania, sa ramana disparate. Acelasi lucru s-a putut observa si in timpul lui Theodeben I (533-548), cel ce a cucerit impreuna cu Childebert I de Paris (511-558) regatul burgunzilor (534). Primului i-a revenit partea de nord a teritoriului obtinut - de la Allier si Loara pana la lacul Konstanz, impreuna cu orasele Autun, Dijon, Chalon, Langres si Besançon - in timp ce partenerul sau a primit o regiune foarte indepartata de Paris, zona de la sud de lacul Leman (lacul Geneva ???) si regiunea Máconnais, cea care cuprindea fostele provincii romane Lugdunensis si Viennensis.

Chiar lasand consilierilor si aristocratiei de origine senatoriala un loc aparte in conducerea si dezvoltarea regiunilor renane, "Austrasienii' au dominat astfel o mare parte din Galia, in timp ce fiilor Clotildei nu le-a mai ramas decat o fasie de la sud de Meusa inferioara si de la vest de linia ce uneste Laon, Soissons, Meaux, Orléans, Tours, Poitiers, Angoulęme si Toulouse. In principiu, zona controlata de ei se intindea pana la mare, dar practic Bretania nu era supusa. Theodebert a fost foarte constient de puterea detinuta si a indraznit sa bata moneda cu efigia sa, fapt care nu fost vazut bine de Constantinopol. Puterea lui a crescut si mai mult in 537, cand i-au revenit teritoriile cedate de ostrogoti, francii sai controland acum toata regiunea din Germania meridionala pana in Bavaria si Raetia. Ramas singur stapan intre Alpii orientali si Marea Nordului, el a obtinut in 537 si o parte din Provence. Childebert a pastrat Marsilia si regiunea de coasta, iar lui Theodebert i-a revenit Aries si un culoar ce asigura comunicarea cu Auvergne, regatul sau dobandind si o coerenta geografica.

In acel timp, in ochii strainilor, adevaratul mostenitor al lui Clovis era Theodebert. Atat in politica italiana cat si in relatiile cu Constantinopolul si cu celelalte popoare germanice, ceilalti regi aveau doar un rol secundar, Theodebert putand in schimb sa incheie tratate si chiar aliante matrimoniale, asa cum a fost cea dintre el si regele longobarzilor, viitorii cuceritori ai Italiei, aflati pe atunci inca in Boemia si Ungaria.

Reims a fost intotdeauna capitala oficiala a statului, dar sapaturile facute sub catedrala din Köln - unde au fost descoperke mormintele unei regine si al unui print regal - demonstreaza importanta vechii capitale a Franciei renane.

Pozitia dominanta a fost insa pierduta in timpul fiului lui Theodebert, Theodebaud (548-555), un rege slab care a murit fara mosteriitori; sub conducerea sa, atunci cand au dorit sa obtina controlul asupra unei parti a Italiei, trupele franco-alamane au suferit grele infrangeri in fata lui Narses.

Afirmarea Burgundiei

Un moment de mare importanta istorica a fost cand Clotar - fratele caruia ii revenise cea mai mica parte din regatul patern, cea cu capitala la Soissons - a reusit, dupa o pregatire judicioasa, sa preia in 555 mostenirea lui Theodebaud. Trei ani mai tarziu, el a mostenit si regatul lui Childebert I si a devenit singurul stapan al lumii france.

Partajul realizat dupa rnoartea sa, in 561, intre cei patru fii ai sai ofera o imagine asupra rolului jucat de vechile regate ale Franciei renane si Burgundiei. Fiul lui Clotar, cel cu numele de Sigebert - numele regelui de la Köln - a primit Austrasia impreuna cu Reims-ul si Laon-ul, fortificatie desprinsa in 511 de metropola din Reims pentru a reveni Parisului si pentru a deveni un nou episcopat. Regatul din rasarit si-a pastrat atat integritatea si numele vechilor sai suverani cat si stapanirea asupra regiunii Auvergne si asupra partii sale din Provence, cele doua teritorii fiind unite printr-un culoar. In schimb Burgundia, divizata in momentul cuceririi, si-a recapatat integritatea, legatura dintre ea si centrul regatului francilor, regnum Francorum, fiind asigurata prin intermediul Orléans-ului; tot acum i-a fost alipita si o parte a Aquitaniei, cea din jurul orasului Bourges. Numele fiului lui Clotar care a primit acest regat reprezenta in sine un program: Gontran este un nume burgund. Faptul este cu atat mai surprinzator cu cat tatal sau nu avea de unde sa stie ca unul dintre fiii sai va mosteni intr-o buna zi Austrasia, iar altul Burgundia. Totusi, el si-a exprimat pretentiile avute asupra Burgundiei - prin mama sa Clotilda, el ar fi putut fi un posibil pretendent - botezandu-si primul nascut cu numele celui mai vechi rege burgund cunoscut: Gonthier. Mort foarte timpuriu, pretentiile au fost preluate de fratele sau, Gontran.

Ca urmare a partajului din 561, vestul regatului francilor i-a revenit lui Charibert. Pentru Chilperic nu mai ramanea decat regatul de la Soissons, care, desi era de departe cel mai mic, cuprindea aproape toate "pamanturile francilor salieni'.

Marile regate de la inceputul sec. al VI-lea si-au pastrat astfel integritatea si chiar numele vechilor lor regi, dar si-au consolidat individualitatea, capitalele lor deplasandu-se de la Reims si Orléans la Metz si Chalon-sur-Saône. Nimeni nu se mai gandea sa le divizeze: ele erau considerate unitati vii si viabile. Nu se mai cautau deci "regate' noi pentru principi, ci principi pentru diferitele "regate' care capatau, pentru locuitorii lor, semnificatia unor patrii.

Cele trei "patrii'

Cuvantul patria, folosit inainte in lumea romana doar in cazul catorva orase, a fost utilizat apoi pentru a califica marile regiuni locuite de popoarele germanice. De la inceputul sec. al VI-lea regatul vizigot a fost numit adesea patria Gothorum. In jurul anului 600, Burgundia si Austrasia devin la randul lor "patrii', in timp ce o a treia entitate, cea mai importanta pentru istoria Frantei, incepea la randul sau sa se contureze din ce in ce mai tare. Pentru locuitorii celei din urma, ea era pur si simplu patria numita Francia, "Franta'. Altii insa se pare ca au denumit-o mai intai Neustria. Inainte de a merge mai departe precizam faptul ca, incepand din sec. al VII-lea, regnum Francorum, "marele regat' - de atatea ori fragmentat, dar niciodata sacrificat - este compus din tria regna, cele trei regate fiind Neustria, Austrasia si "Bourgogne' - un mic regat franc ce nu trebuie confundat cu vechiul regat burgund.

In 567, unul dintre cei patru mostenitori din 561 era mort, iar partea sa a fost impartita intre ceilalti trei. Parisul a fost considerat capitala comuna, dovedindu-se astfel ca nu disparuse intru totul ideea unui stat comun. Tours si Poitiers au format un "ducat' si impreuna cu alte cateva orase ale Aquitaniei au revenit Austrasiei, "ducatul' Mans si Normandia de mai tarziu fiind preluate de Chilperic. De-a lungul anilor urmatori, acesta a fost amenintat de fortele superioare ale lui Sigebert I al Austrasiei. Ne putem imagina ce consecinte ar fi putut avea victoria unui rege sustinut in mod special de mostenitorii francilor renani: opera lui Clovis ar fi fost deformata. Asasinarea in 575 a lui Sigebert - datorata vicleniei Fredegondei, sotia lui Chilperic - a reprezentat un moment de cotitura. Chilperic a preluat atunci conducerea si tot atunci a inceput sa se contureze si coerenta aristocratiei austrasiene. In ciuda captivitatii sale, Brunehaut - printesa vizigota se casatorise cu Sigebert - il salvase pe micul Childebert al II-lea, fiul lui Sigebert si, o data cu el, si Austrasia.

Nucleul dur al Austrasiei ramanea ca urmare neschimbat: forta si dreptul mostenitorilor Franciei renane nu puteau fi negate. Mai tarziu, Brunehaut a fost razbunata: fiul ei Childebert al II-lea (575-595) s-a aliat cu regele din Bourgogne, Gontran (561-592), acesta lasandu-i apoi regatul lui Childebert si fiilor lui Theodebert al II-lea si Thierry al II-lea - subliniem numele caracteristice pentru regatul Austrasiei. Ca urmare, dupa 592, Childebert al II-lea a devenit stapan pe aproape intregul regat.

Sub presiunea dusmanilor superiori numeric, regatul lui Clotar al II-lea - fiul lui Chilperic - a fost redus la o ingusta fasie de-a lungul coastei Canalului Manecii, centrul sau fiind la Rouen. Atunci cand, in 600, fiii lui Childebert al II-lea l-au infrant in lupta de la Dormelles, lui nu i-au mai ramas decat cetatile de la Rouen, Amiens si Beauvais. Daca tinem insa cont de caracterul aparte al regatului Bourgogne si mai ales al Austrasiei, care reprezenta cealalta Francie, nu consideram deplasat sa vedem in Clotar al II-lea (584-629) reprezentantul mostenirii lui Clovis, mai ales ca, irnpotriva tuturor asteptarilor si a probabilitatilor, el a fost cel care - gratie abilitatii sale si luptelor interne din tabara adversa - a castigat in cele din urma infruntarea.

In 595, la moartea lui Childebert al II-lea, dupa impartirea facuta intre fii, lui Theodebert al II-lea i-a revenit Austrasia, lui Thierry al II-lea i-a revenit Bourgogne, iar regina Brunehaut a incercat sa guverneze in locul nepotilor sai inca minori. Aristocratia din Austrasia a obligat-o insa sa paraseasca tara si sa se retraga in Bourgogne. Modul de guvernare "centralizat' al reginei, secondata de un majordom al palatului de origine romana, Protadius, nu a convenit nici aici aristocratiei. Protadius a fost asasinat si inlocuit de un alt "roman', Claudius. Ucigasii au fost pedepsiti. Disensiunilor interne li se adauga si razboiul dintre frati, marul discordiei fiind stapanirea Alsaciei aflate intre cele doua regate. Cei din Austrasia nu au ezitat sa apeleze la sprijinul alamanilor, care in incursiunile lor au facut cuceriri in teritoriul regatului si au ocupat o parte a Elvetiei de astazi. In 612, Theudebert al II-lea a fost prins si ucis. Clotar al II-lea a profitat de aceste razboaie mai ales dupa moartea celor doi frati - in 612 si 613 - folosindu-se de asemenea si de opozitia intampinata de Brunehaut, care incerca acum sa domneasca pentru stranepotii sai. Clotar s-a aliat cu majordomii palatului din Austrasia si Bourgogne si a invins-o cu usurinta pe regina, care a fost tradata de catre ai sai. Cu exceptia unui fin, Merovech, toti ceilalti mici principi au fost omorati, iar dupa ce a fost judecata de catre franci, batrana regina a fost la randul sau ucisa.

Marea adunare a Bisericii din regat si a marilor proprietari tinuta la Paris in 614 a pus bazele constitutionale ale lumii france.

Clotar dispunea acum de monarchia trium regnorum, era singurul rege al celor trei regate: Austrasia, Neustria, Bourgogne. Observam insa ca el nu mai are nici o putere impotriva personalitatilor din cele trei entitati politice, acesta fiind pretul platit in schimbul sprijinului primit din partea aristocratiei din Austrasia si Bourgogne: cele doua regate si-au pastrat propriul major domus, "majordom al palatului', fara a avea insa si propriul lor rege. Intr-una din legile promulgate atunci, se spunea ca functionarii (indices) din diferitele parti ale regatului francilor nu mai aveau autoritate intr-o regiune straina, fapt ce a reprezentat atat victoria "patriilor' cat si a aristocratiei lor. Majordomul ramas in Neustria reprezentantul puterii regale si al conducerii centrale a devenit de asemenea reprezentantul aristocratiei regionale si simbolul unui regionalism ce continua in sine traditia vechilor formatiuni politice, Francia renana si Burgundia. In ciuda reusitei lui Clotar al II-lea, care s-a aliat cu o parte a burgunzilor pentru a impiedica impunerea unei dinastii de majordomi ai palatului in Bourgogne, l-a eliminat pe fiul majordomului palatului Wamachaire si a creat astfel un "regat neustro-burgund', personalitatea regionala a fostului regat Bourgogne nu a disparut.

Dagobert

Din aceasta perioada confuza s-ar putea desprinde concluzia ca centrul regatului creat de Clovis, cu capitala sa la Paris, nu a putut sa se impuna in cadrul "marelui regat', format in 509 prin alipirea Franciei renane. Childebert I, primul rege parizian, a fost fara indoiala un rege deosebit, un mare prieten al Bisericii si ca urmare iubit de episcopi. Dintre cele mai vechi biserici din Paris, multe sunt intemeiate de el, printre ele numarandu-se si viitoarea Saint-Germain-des-Prés, o bazilica ridicata initial - in urma unei campanii impotriva vizigotilor din Spania - in cinstea relicvelor Sfantului Vincent. Dupa moartea in 561 a lui Clotar I - mai intai rege la Soissons, din 555 rege in Austrasia, iar dupa 558 singurul rege al francilor - suprematia a fost preluata pe rand de Sigebert I, de vaduva sa Brunehaut, de fiul sau Childebert al II-lea si in cele din urma de o alianta intre Gontran de Bourgogne, Childebert si fiii celui din urma. Guvernarea lor a avut ca rezultat o anumita estompare a centrului regatului francilor (regnum Francorum) desemnat de Clovis, evolutie de pe urma careia a profitat in special arisrocratia noilor puteri, Austrasia si Burgundia.

Succesul lui Clotar al II-lea din 613 s-a datorat in mare parte sprijinului primit tocmai din partea aristocratiei, dar el nu a adus mari schimbari, cvasi-autonomia Austrasiei fiind chiar intarita. Rezidand in Paris si in imprejurimile orasului, Clotar l-a trimis in 623 pe tanarul sau mostenitor, Dagobert - ajuns la varsta la care era apt sa domneasca, la 15 ani - in Austrasia care isi dorea "propriul sau rege'. Austrasia era atunci reprezentata de Arnulf si Pepin. Tanarul Dagobert a fost confirmat in noua sa capitala, Metz, oras al carui episcop era din 614 Arnulf. In 623, Pepin avea functia de majordom al palatului si, impreuna cu aliatul sau Arnulf, era stapanul tarii. Ce doi aveau insa un dusman periculos, pe puternicul Chrodoald din dinastia Agilolfingilor. Cum Dagobert nu putea sa le refuze nimic, a ordonat sa fie asasinat.

Tanarul rege a stiut sa supravietuiasca de-a lungul perioadei de ucenicie politica si a dat impresia ca este un instrument docil in mana sfatuitorilor. Faptul ca tatal sau nu a acceptat cu placere situatia este confinnat de pierderile suferite de Austrasia in aceasta perioada: in 623 posesiunile din Galia meridionala (Auvergne, Provence) si din Champagne (impreuna cu Reims). Ceea ce mai ramasese reprezenta insa vechea Francie renana ce avea acum propriul sau rege si care se separase astfel de restul regatului controlat de Clotar. In 625, cand s-a casatorit la Clichy cu sora celei de-a treia sotii (Sichilda) a lui Clotar, Dagobert nu a ezitat sa foloseasca impotriva tatalui sau grupuri de presiune din Austrasia: el a pretins, in numele granzilor, restituirea "intregii Austrasii', iar dupa arbitrajul lor a obtinut Champagne.

Atitudinea lui Dagobert nu era prevestitoare de bine. Neustrienii au cerut ca al doilea fiu al lui Clotar, Charibert, sa fie numit mostenitor al Neustriei.

Clotar al II-lea a murit in 629, iar Dagobert a reusit o manevra de maestru demonstrandu-si atat capacitatile politice cat si siretenia de care trebuia sa dea dovada un Merovingian pentru a fi un adevarat rege. Cu sprijinul Austrasiei si al lui Pepin, el a cucerit Neustria si Bourgogne, a obtinut apoi suportul unei parti a aristocratiei si, in momentul cand Pepin credea ca prin intermediul lui Dagobert va domina tot regnum Francorum asa cum dominase pana atunci si Austrasia, tanarul rege l-a numit pe credindosul sau Aega majordom al palatului in Neustria. In cele din urma, el a obtinut sustinere si din partea aristocratiei din Bourgogne, careia i-a garantat conducerea si folosirea separata a armatei, exercitus Burgundionum, devenita mai tarziu unul dintre principalele instrumente ale puterii sale.

Charibert era un frate vitreg incomod. Dagobert l-a linistit insa cedandu-i regiunea amenintata de incursiunile basce din Novempopuli, cea cu capitala la Toulouse. De-a lungul scurtei sale domnii, Charibert al II-lea (629-633) a facut minuni in micul regat si a stabilizat situatia de la frontiera meridionala a lumii france.

Din partea celor ce il vazusera pe Dagobert "actionand' cu atata abilitate si rapiditate, incep sa apara unele semne de nemultumire. Charibert si Pepin s-au intalnit la Orléans, dar dupa aceea Pepin a trebuit sa ramana la curtea lui Dagobert in calitate de prizonier. Charibert a murit la putin timp dupa intalnire, iar fiul sau Chilperic l-a urmat indeaproape. In principalul izvor al perioadei putem citi: "Se spune ca a fost omorat la instigarea lui Dagobert'. Stapan pe actiunile sale, Dagobert a putut sa trimita o mare armata - pe cea a regatului Bourgogne - impotriva bascilor si sa obtina o victorie importanta. Pentru a incheia pacea, regele bretonilor nu a ezitat sa il viziteze pe Dagobert in palatul sau de la Clichy. In Galia exista din nou un rege temut de adversarii sai.

Intr-un regat unde partea neustriana avea o anumita preeminenta, opozitia Austrasiei, ce se simtea tradata de vechiul sau rege, putea fi periculoasa. Din 629, ea a fost condusa de adversarii lui Pepin si Arnulf, cel din urma retragandu-se de altfel intr-o manastire din Vosgi, Remiremont. Din rasarit, Austrasia era amenintata si de adversari externi. Dupa ce, in a doua jumatate a sec. al VI-lea, regii franci fusesera amenintati de avari, atunci aparuse un puternic stat slav. Un negustor franc, pe nume Samo, si-a demonstrat arta politica si militara si i-a ajutat pe slavi impotriva avarilor. Triburile eliberate astfel l-au ales rege si el si-a extins dominatia asupra Boemiei si Moraviei, ajungand pana la frontierele Italiei.

Dupa ce un numar de negustori franci au fost omorati in zona de influenta a acestuia, Dagobert a trimis o ambasada si, in mod intentionat, l-a provocat pe regele slav atunci cand acesta a dorit sa ii ceara amicitia, cu alte cuvinte, recunoasterea sa ca suveran de catre franci. Raspunsul lui Dagobert a fost ca francii si crestinii nu puteau fi prieteni cu cainii. In replica Samo le-a spus ca trebuie sa se astepte sa fie muscati.

Totusi, in 631 Dagobert a organizat un atac impotriva lor si s-a aliat cu longobarzii din Italia, neam ce mai obtinuse o victorie impotriva slavilor. Insa, in apropiere de Wogastisburg - o localitate inca neidentificata din nordul Boemiei - armata lui Dagobert a fost dezorganizata, o parte din trupele austrasiene refuzand sa lupte.

Reactia hotarata a regelui in fata opozitiei intampinate poate oferi o imagine asupra dimensiunilor miscarii. In 632, el a numit din nou in Austrasia un rege: pe fiul sau, Sigebert al IIl-lea. De aceasta data insa, el a confiscat nu numai posesiunile din Galia ale Austrasiei, dar si toate cele aflate la vest de Rin. Cu mult tact, el a reusit sa instige Germania - si regiunile sale in mod natural opuse dominatiei Austrasiei - impotriva Austrasiei; un fel de prefigurare a unei "Lotharingii' atacata in timpul lui Lothar din doua parti si nevoita sa il infrunte pe Carol cel Plesuv si Ludovic Germanicul. Spre deosebire de austrasieni, ducele numit de Merovingieni in Alamania a luptat impotriva slavilor, iar pozitia sa, ca si cea a ducilor Bavariei, a fost consolidata.

In aceste doua regiuni Dagobert poate fi vazut actionand ca un stapan. In Alamania a stabilit limitele diocezelor Konstanz si Coire, iar in Bavaria avea puterea legislativa si a supervizat executarea a mii de refugiati bulgari, dusmani ai imparatului Heraclius cu a carui prietenie se mandrea Dagobert. El a reusit sa se impuna si in Turingia si Saxonia, modul sau de a actiona lasandu-i lui Sigebert doar rolul unui rege asociat. Dagobert a strans o armata formata din elita trupelor din Neustria si Bourgogne, a trecut Rinul si a mers ca un stapan pana in Saxonia unde a incheiat cu saxonii o alianta impotriva slavilor restituindu-le tributul platit austrasienilor. O initiativa si mai importanta a fost instalarea in Turingia - lipsita de un conducator propriu de cand fusese cucerita de franci si supusa in mod direct curtii de la Metz - a unui duce franc ales dintr-o familie foarte devotata lui si mai ales ostila Austrasiei. S-ar putea spune ca, prin favorizarea emanciparii principatelor de peste Rin, ai caror duci il preferau in mod normal pe regele Neustriei, mai indepartat, decat pe cel al Austrasiei aflat mai aproape, Dagobert a ipotecat intr-un fel viitorul.

O alta initiativa cu consecinte durabile pentru Neustria si Paris a fost organizarea succesiunii in 633. Impreuna cu Nanthilda - cea de-a doua sa sotie cu care s-a casatorit dupa ce a repudiat-o pe prima din cauza sterilitatii - el a avut un baiat caruia i-a dat numele de Clovis: un nume program. La cererea neustrienilor, bucurosi ca ar putea sa aiba si ei un rege al lor, Dagobert s-a intalnit cu granzii din Austrasia, laici si ecleziastici, si i-a pus sa jure ca la moartea sa Clovis va primi Neustria si Bourgogne, in timp ce lui Sigebert ii ramanea Austrasia cu exceptia ducatului stapanit de Dentelin. Ducatul fusese luat pe nedrept de Austrasia de la Neustria si cuprindea: Boulogne, Thérouanne, Arras, Cambrai, Tournai si Vermandois. Austrasia recupera astfel partile de peste Rin si a acceptat in concluzie compromisul. Prevederile au fost puse efectiv in practica la moartea lui Dagobert, in ianuarie 639.

Cetatile aquitane au revenit Austrasiei, iar prima campanie a celor din Austrasia, in 640, a fost indreptata impotriva lui Radulf, ducele Turingiei, ce continua sa nu recunoasca suzeranitatea lui Sigebert. Armata tanarului rege a fost insa invinsa.

Pana in sec. al VIII-lea, cand Carolingienii au supus din nou Germania, Austrasia a intreprins diferite actiuni pentru a o controla. Regatul "neustro-burgund', al carui adevarat fondator este Dagobert, a fost in schimb elementul stabil al regalitatii merovingiene din Galia si nu a cazut decat in 687 ca urmare a victoriei lui Pepin al II-lea. In aceasta jumatate de secol - perioada dominata de figura lui Dagobert apare ca varsta de aur a Neustriei - sentimentul "national' al locuitorilor Neustriei s-a intarit. Istoria popularitatii lui Dagobert este cunoscuta si intelegem de ce ea a fost limitata doar la teritoriul Neustriei si al Frantei. In timpul sau, Neustria a fost ca un fel de prefigurare a ceea ce a fost mai tarziu regatul Frantei. In Viata Sfantului Didier (catre 700) intalnim in legatura cu succesiunea din 639 a celor doi fii ai lui Dagobert o mentiune timpurie a "regatului Frantei', limitat doar la partea occidentala a lumii france: lui Sigebert al III-lea i-a revenit regnum Austrasiorum, iar lui Clovis al II-lea regnum Francorum, expresie ce pana atunci desemnase intreg regatul francilor.

Numeroase marturii ne dovedesc ca de atunci inainte locuitorii de la nord de Loara s-au considerat "franci'. Luptand in armata francilor, exercitus Francorum, ei au obtinut unele drepturi, o mandrie sociala si o identitate "nationala' proprie acestei armate si regelui sau: pe cea "franca'. In mod normal, ei isi imaginau ca asemeni lor, care luptasera sub conducerea lui Dagobert, stramosii lor luptasera sub cea a lui Clovis si ii exterminasera pe toti "romanii', popor care din punctul lor de vedere mai traia doar la sud de Loara. In timp ce alte regate barbare au pastrat monopolul militar al compatriotilor lor, marele avantaj al regilor franci catolici - solidari cu populatia in apararea Galiei - a fost ca au putut sa inroleze in armata si alte neamuri.

Rezervorul uman al regilor francilor era cu atat mai mare cu cat erau mai aproape de regiunile unde erau stabilite neamurile "saliene'. Faptul ca ele nu au avut insa un rol preponderent este foarte bine demonstrat de caracterul statal si dinastic al regatului franc, trasaturi ce au favorizat simbioza cu populatia indigena care nu se considera un "popor' supus. Dupa 2 secole de coabitare si de simbioza culturala intre galo-romani si franci, rezultatul a fost o romanizare lingvistica a populatiei de origine franca de la nord de Loara si o francizare - nu o germanizare - psihologica si politica a celor de origine galo-romana. Ei se considerau diferiti de cei din Austrasia, care din punctul lor de vedere nu erau cu adevarat franci. Cei adevarati erau descendentii lui Clovis si ai lui Dagobert. Ideea unei alte origini - a "treia', nici romana si nici germanica, putea sa se bucure deci de un anumit succes: aceasta a fost ideea originii troiene. In conceptia noii "francitati', Neustria era regiunea "cu adevarat franca', nucleul politic al viitoarei Frante.

N-ar trebui sa vorbim despre primele licariri de "constiinta nationala' fara sa evocam si religia, cultura si civilizatia. Popularitatea lui Dagobert este cea a intemeietorului si binefacatorului bazilicii de la Saint-Denis, cea care a facut cel mai mult pentru faima regelui si i-a asigurat o continua propaganda. Si mai important a fost faptul ca tanarul rege Dagobert a stiut sa se inconjoare de o elita, asa cum a facut mai tarziu si Carol cel Mare. La fel cum pentru cel din urma nu se poate nega rolul detinut de tatal sau Pepin, asa si pentru Dagobert nu trebuie neglijata contributia lui Clotar al II-lea.

Ideea avuta de regii merovingieni despre indatorirea lor a fost influentata de o serie de adevarate tratate ce le-au fost dedicate de cativa mari episcopi asemeni lui Aurelian din Arles, care i-a predicat lui Theudebert I despre mila si umilinta si i-a aratat care sunt indatoririle "principelui crestin'. Traditia initiata de Sfantul Remi, cel ce i se adresase lui Clovis, a fost continuata de multi altii.

"Crestinarea' ideii de regalitate a atins in timpul tatalui lui Dagobert un prim punct culminant. Elita regatului fusese apropiata de Clotar al II-lea si ca urmare era pregatita sa il aleaga pe Dagobert. Ea datora foarte mult idealurilor romane ale aristocratiei senatoriale si episcopale. Inscriptiile tombale ofera o serie de adevarate laudationes romane neschimbate din timpul lui Cicero pana in vremea lui Didier de Cahors († 655): in ciuda unor evidente modificari de sens, sunt citate mereu "justitia', "clementa', "indulgenta', "elocventa', "pietatea'. O alta sursa de idei este oferita de monahismul Sfantului Columban, care crease un foarte important centru de viata religioasa la Luxeuil. El a exercitat o influenta profunda asupra familiei Sfantului Ouen, o familie originara din regiunea Meaux si din care s-au recrutat oameni de prim rang pentru curtea lui Dagobert si Biserica. Toti acesti barbati din jurul lui Dagobert - Sfantul Ouen, Sfantul Eligius, Sfantul Didier - au intemeiat manastiri unde calugarii respectau o disciplina riguroasa, cum era cea de la Rebais, a carei carta de imunitate obtinuta de la Dagobert a ramas un model.

La acesti oameni nu trebuie vazuta doar latura lor ecleziastica. Inainte de a fi episcopi la Rouen, Noyon si Cahors, si inainte de a oferi bisericilor lor si altora o serie de donatii considerabile, ei au fost mai intai administratori la curtea lui Dagobert. Ouen a fost unul dintre sefii cancelariei regale, Eloi (Eligius) un fel de ministru de finante, dar si maestru monetar si un foarte renumit mester aurar, creatorul unei suite intregi de capodopere. Didier a fost trezorierul regelui, iar fratele sau, Rusticus, a fost "abate' al oratoriului Palatului si apoi episcop de Cahors, functie in care l-a precedat pe Didier. Un alt frate, Siagrius, a fost comes in Albi, apoi duce si patriciu al Marsiliei. Tatal lor era roman, Salvius, iar pe mama o chema Haerchenfreda sau Archamfride. Printre cunostintele lor o intalnim pe Bobila, vaduva cu nume germanic a unui senator roman, Severus. Bobila era fiica unui anume Agilenus sau Agilhelm. La un anumit nivel al societatii lumii merovingiene, diferentele de origine "nationala' s-au estompat mai repede.

Corespondenta lui Didier ne ofera o imagine a prietenilor avuti de el la curte si a altor inalti functionari. Printre ei se numara si Grimoald, fiul lui Pepin I, reprezentant al puternicilor majordomi ai palatului ce incep sa se remarce dupa moartea lui Dagobert. In acel moment, Sfantul Eloi si prietenul sau Sfantul Ouen au parasit curtea si au devenit preoti, iar din 641 episcopi, unul la Rouen, altul la Noyon. Ei mai aveau in continuare o anumita influenta politica, dar s-au dedicat si evanghelizarii. Ei au trait declinul inevitabil al regalitatii merovingiene. Incepuse deja sa se raspandeasca o profetie pusa in gura sotiei lui Clovis, strabuna tuturor Merovingienilor: dupa o generatie de lei va urma o generatie de fiare care vor fi in continuare feroce, dar mai putin nobile, iar apoi o generatie de caini. Pesimismul era raspandit peste tot. In timpul lui Dagobert a avut loc o scurta revigorare, dar mai ales el a asigurat viitorul statului "franco-bourguignon' si al capitalei sale, Paris.

Perioada ulterioara nu a apartinut doar majordomilor palatului, ci si regionalismului si mai ales "nationalitatilor regionale', a caror forta nu trebuie subestimata. Cateva cifre pot demonstra foarte bine acest lucru. Dinastia merovingiana a domnit de-a lungul a 263 de ani, dintre care doar in 72 de ani a existat un singur rege in fruntea regatului francilor, regnum Francorum. Daca nu punem la socoteala cei 52 de ani de la sfarsitul dinastiei, cand regii nu au avut nici o putere, nu mai raman decat 20 de ani. Austrasia a avut insa un rege propriu 138 de ani, Neustria 119, Bourgogne 49, iar 69 de ani a fost unita cu Neustria. Perioadele in sine sunt suficiente pentru a explica forta individuala pe care au avut-o mai tarziu Bourgogne, Lotharingia si Franta de nord. Daca separam din intreg momentele de dezvoltare comuna a marilor unitati regionale s-ar putea observa ca ele reprezinta doar situatii exceptionale. Privit din perspectiva duratei lungi, fiecare dintre aceste mici regate in parte era mai bine definit decat marile imperii.