Persecutii religioase si erezii in Biserica - cauzele generale ale persecutiilor

I. Persecutiile religioase din primele patru secole - incercarea credintei Bisericii

Prigoana sau persecutia semnifica o perioada de pedepse sistematice aplicate unor oameni pentru ca au aderat la o anumita conceptie religioasa. Persecutiile sistematice incep odata cu guvernul imperiului roman. Desi toleranti fata de conceptiile religioase straine in general, romanii s-au lovit de crestini in problema inchinarii la Cezar.[1] Persecutiile au inceput ca o reactie sociala, devenind mai tirziu politice.

„Crestinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limba, nici prin obiceiuri. Crestinii nu locuiesc separat in orasele lor proprii, nu vorbesc vreo limba diferita, nici nu practica un mod de viata straniu. Invatatura pe care o au nu este o descoperire a mintii si cugetarii omenesti, nici nu adera, ca unii, la vreo invatatura omeneasca. Ei isi petrec viata in orice oras, grec sau strain, dupa cum fiecaruia i-a fost harazit de soarta, urmind obiceiul local firesc in ce priveste portul, hrana si alte stari. Totusi starea lor arata citeva trasaturi minunate si chiar surprinzatoare. Desi locuiesc acasa, in tarile in care s-au nascut, ei se comporta ca niste straini. Participa la toate ca cetateni, dar ei rabda pe toti si pe toate ca straini . Ca toti oamenii, ei se casatoresc si nasc copii, dar nu leapada pe cei nascuti. Orice crestin este liber sa se impartaseasca la masa altuia, dar niciodata nu are pat comun. Cu toate ca vietuiesc in trup, ei nu traiesc dupa trup. Traiesc pe pamint, dar cetatenia lor este cereasca. Ei asculta legile hotarite, dar in viata lor particulara ei sint mai presus de legi. Iubesc pe toti oamenii, dar sint persecutati de toti. Ei sint neintelesi si condamnati, iar suferind moartea, ei sint treziti la viata. Sint saraci, dar imbogatesc pe altii, sint lipsiti de toate, totusi au toate din prisos. Sint dezonorati, totusi sint slaviti prin injosirea lor; huliti, dar rascumparati. Ei rasplatesc calomnia cu binecuvintarea, insulta cu delicatetea. Pentru binele pe care il fac sint pedepsiti ca niste rai, iar cind sint osinditi, se bucura ca unii care ar da viata. Sint pedepsiti de iudei ca niste eretici si persecutati de greci, cu toate ca cei ce le fac rau nu pot explica pricina ostilitatii lor.'[2]

Cauzele generale ale persecutiilor

Propovaduirea crestina a intimpinat de la inceput unele piedici si greutati, atit din partea iudeilor, cit si din partea paginilor. Persecutiile propriu-zise, cele indurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagine, au fost mult mai grele, de lunga durata, si au pus Biserica in grea cumpana. Ele au inceput in anul 64, sub imparatul Nero (54-68), si au durat pina la anul 313, cind imparatul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan. Persecutiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumatate din timpul aratat.

Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri:

F     Cauze religioase. Intre crestinism si religia greco-romana era o mare deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, in timp ce paginismul era o religie veche, politeista, idolatra si decazuta. Paginii nu aveau o intelegere pentru o religie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe, fara reprezentarile zeilor prin statui, in care oamenii de rind credeau ca locuieste puterea lor – numen. Credinta crestina era socotita de pagini o apostazie de la religia si traditia stramosilor – mos majorum, dispretul zeilor, ateism si nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului Roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtuna, vreme rea, inundatii, seceta, foamete, epidemii, toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii miniosi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.

F     Cauze politice. Strinsa legatura dintre religie, stat si viata publica scotea si mai mult in evidenta contrastul dintre crestinism si paginism. Politeismul era in adevar amestecat in toate manifestarile vietii publice si de stat. Ideea paginilor, ca Imperiul Roman este ajutat si protejat de zei si ca lor li se datoreaza cresterea si puterea lui, si ca, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc si supara pe zei, au contribuit ca paginii sa vada in crestini dusmanii statului. Cultul imparatului si al zeitei Roma, care constituia de fapt o manifestare de loalitate politica fata de puterea Romei si a imparatului, de la care crestinii se sustrageau, caci ei Il adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului si al pamintului, a constituit una din cauzele principale ale persecutiilor. Refuzul crestinilor de a adora pe imparat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrilegium) si ofensa adusa majestatii imperiale – crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum, XXVII, 1).

F     Cauze moral-sociale. Prejudecatile si ura paginilor se manifestau si in aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neintelegind Taina Sfintei Impartasanii, in care piinea si vinul sint prefacute, prin Sfintul Duh, in Trupul si Singele lui Isus Hristos, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu singele si carnea acestora (=ospete thyestice). Neintelegind rostul si sensul agapei crestine, crestinii erau socotiti imorali, fiind acuzati ca la ospetele comune se dedau la desfriu si comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei. Cei de sus, aristocratii, vedeau in crestini elemente vulgare si-i dispretuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Crestinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranti, de oameni inferiori. Prin abtinerea lor de la anumite meserii si functiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi in armata, crestinii erau socotiti de pagini inutili societatii, nefolositori in afaceri – infructuosi negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).

Persecutiile impotriva crestinilor

Persecutiile indurate de crestini din partea paginilor au fost multe si grele. Numarul lor este socotit de obicei dupa imparatii romani persecutori. Lactantiu socoteste sase, Supliciu Sever, noua, Augustin si Paul Orosiu, zece, dar ele au fost mai multe.

De la Traian (98-117) pina la Deciu (249-251), crestinii au fost urmariti si persecutati pe baza unei dispozitii oficiale, provizorii si marginite, numita rescript, care se aplica intr-o cetate sau regiune. De la Deciu pina la sfirsitul domniei lui Diocletian (285-305), crestinii au fost persecutati pe baza unei dispozitii generale data de imparat, numita edict, valabila in tot Imperiul, ceea ce a dus la persecutia generala a crestinilor. In genere, la crestini nu se cautau si nu se condamnau anumite crime prevazute si pedepsite de legile in vigoare, ci doar calitatea si numele lor de crestini ― pentru nume, spune Iustin Martirul, Apologia I-a, 4. Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele insusi: nomen ipsum, nomen cristianum, „confessio nominis, non examinatio criminis damnatur' = „marturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna' (Tertulian, Apologeticum II, 3, 11; Scorpiace, IX-X).

1. Primul imparat persecutor e socotit Nero (54-68). Predecesorul sau, Claudiu (41-54), a luat o masura contra iudeilor, in anul 49, alungindu-i din Roma, pentru ca se certau intre ei pentru persoana lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4). Masura a atins indirect si pe crestini. Prima persecutie singeroasa a fost in anul 64, sub Nero, care a invinuit pe nedrept pe crestini de incendiul Romei, din 19 iulie 64, ca sa scape de furia multimii. Persecutia a fost de o cruzime inspaimintatoare. Istoricul Tacit spune ca a suferit o multime imensa de crestini - ingens multitudo (Annales, XV, 44). Dupa traditia crestina, au murit la Roma, ca martiri, apostolii Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea, in anul 67. Unii scriitori crestini cred ca Nero a dat un decret prin care interzicea crestinismul, concretizat in formula: „non licet esse vos' ― „nu e permis sa existati voi', numit „Institutum Neronianum' (Tertulian, Apologeticum, II, 4).

2. Sub imparatul Domitian (81-96), persecutia incepe iarasi. Una din cauzele persecutiei a fost refuzul crestinilor de a plati „fiscus judaicus', adica impozitul perceput de iudei, dupa darimarea Templului din Ierusalim, in anul 70, crestinii declarind ca ei nu sint evrei. Au pierit in aceasta persecutie, in anul 95, persoane nobile, intre ele si unele rude ale imparatului, ca varul sau, Flavius Clemens si sotia acestuia, Flavia Domitilla, precum si fostul consul Acilius Glabrio. Dupa traditie, a suferit si evanghelistul Ioan, fiind exilat in anul 96, in insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. Stirea ca a fost adus la Roma si aruncat intr-un vas cu ulei fierbinte, din care a scapat nevatamat, nu e verosimila.

3. Imparatul Traian (98-117) da contra crestinilor cel dintii rescript care se pastreaza. In timpul sau, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tinar, trimite imparatului, intre 111-112, o scrisoare prin care-i cere sfatul cum sa procedeze fata de crestinii din provincia sa, care erau numerosi. In scrisoarea sa de raspuns, cu caracter de rescript, Traian stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu; daca sint denuntati si dovediti ca crestini, sa fie pedepsiti; sa lase liberi pe cei ce apostasiaza de la Hristos; sa respinga denunturile anonime, ca ceva nedemn pentru secolul lui (nec nostri saeculi est). Rescriptul lui Traian are o importanta considerabila, caci el va servi ca norma in urmarirea si pedepsirea crestinilor pina la Deciu (249-251). In timpul lui Traian au suferit ca martiri: episcopul Ignatiu al Antiohiei, care a fost adus legat in lanturi la Roma si aruncat la fiare pe la 107-108, in timpul jocurilor organizate in circul Colossaeum de Traian, in urma victoriei sale asupra dacilor, din anul 105-106; episcopul Simeon al Ierusalimului († 107), in virsta de 120 ani.

4. In timpul imparatului Antoninus Pius (138-161), a izbucnit o persecutie la Smirna, in provincia Asia Proconsulara, in care au murit 11 crestini. Cel mai cunoscut dintre ei este batrinul episcop al Smirnei, Policarp (23 febr. 155), care a fost ars pe rug si strapuns cu un pumnal in circul din Smirna, in anul 155.

5. Marcus Aurelius (161-180), desi era un imparat cult, filosof stoic, cu predilectie pentru justitie si invatamint, ura crestinismul din ratiuni de stat. Sub el a suferit pentru Hristos, la Roma, tinara fecioara de neam nobil Cecilia. Tot la Roma, a suferit martiriul in anul 165 apologetul si filosoful crestin Iustin Martirul, denuntat de rivalul sau pagin, Crescens, si condamnat la moarte prin decapitare, impreuna cu alti sase crestini. Foarte grea a fost persecutia in Galia, in orasele Lugdunum (Lyon) si Vienna, pe valea Ronului, unde au suferit martiriul pentru Hristos, in anul 177, 48 de martiri. Dintre acestia, amintim pe episcopul Potin al Lyonului, de 90 de ani; doi frati, Ponticus si sora sa Blandiana, copilandri, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, galo-roman de origine nobila, Maturos, Attalus, Vivliada, care au uimit pe pagini prin rabdarea si curajul lor. Trupurile lor au fost arse, iar cenusa a fost aruncata in apele Ronului (Eusebiu Ist. Bis., V, 1-2; Pr. Prof. I. Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982, p. 53-72).

6. Sub imparatul Comodus (180-192), fiul lui Marcus Aurelius, au suferit moarte martirica la Cartagina, in Africa, in 17 iulie 180, „grupul martirilor scilitani', 12 la numar, numiti asa dupa cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulara, de unde erau originari. Actul lor martiric este primul document crestin in limba latina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 80-85). Alti martiri au cazut in Asia Proconsulara, Frigia si Siria. Cel mai insemnat martir in timpul lui Comodus este un roman cult, de origine nobila, senator roman, Apollonius, care a fost judecat si condamnat la moarte de prefectul pretoriului, Perennis, fiind decapitat la 21 aprilie 184 (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 88-89). Dupa Comodus, Biserica a avut citiva ani de pace.

7. La inceputul domniei lui Septimius Sever (193-211), persecutia a izbucnit cu violenta in Africa. Pe la 201-202, el a interzis propaganda crestina. In urma acestei masuri, au suferit multi crestini. La Alexandria, au suferit martiriul in 202, Leonida, tatal lui Origen si alti crestini; tanara Potamiana, o alta tinara Herais si soldatul Basilide. In Africa, au suferit martiriul la Cartagina, la 7 martie 203, un grup de sase crestini, in frunte cu o nobila romana, de 22 de ani, Perpetua, si cu Felicitas, din serviciul ei. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante si frumoase din literatura crestina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 104-125). In Galia a suferit martiriul in 202, Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon).

8. Maximin Tracul (235-238) a poruncit inca de la inceputul domniei uciderea 'conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie'. Masura s-a extins si la preoti si diaconi. (Eusebiu, Ist. bis., VI, 28). Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Pontian (230-235) si Ipolit († 235); la Alexandria au suferit inchisoare preotul Protoctist si diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen.

9. Decius (numit si Thaianus Decius; 249-251) este cel dintii imparat roman care publica un edict general contra crestinismului, avind aplicare in tot Imperiul, cu intentia de a desfiinta crestinismul. Toti crestinii, de orice stare si virsta, si chiar cei banuiti ca sint crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la paginism.

Pe langa martiri, edictul a provocat numeroase apostazii. Un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostaziat cu un numar insemnat de crestini.

Martirii si marturisitorii au fost numerosi. Mai insemnati sint: episcopul Fabian al Romei (236-250), Alexandru al Ierusalimului (213-251), Vavila al Antiohiei (244-250), Saturnin al Tolosei (Toulouse), in Galia, preotul Pioniu, martirizat la 12 martie 250, la Smirna, si multi altii. (Pentru Pioniu, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 133-154).

La 13 octombrie 250, au suferit martiriul la Smirna: Carp, Papil, Agatonica si Agatodor (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 162-169). Origen, renumitul conducator al scolii din Alexandria, a suferit chinuri grele, din cauza carora a murit la Tyr, in 254.

Alti crestini si episcopi au reusit sa se refugieze, ajutati de crestini, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei.

Dupa incetarea persecutiei, o grea problema pentru Biserica au fost apostatii (lapsi, = cei cazuti de la credinta). Tinand seama de gravitatea actului de apostazie, au fost patru categorii de cazuti: sacrificati, adica cei ce au adus sacrificii zeilor; thurificati, cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie; libellatici, cei ce au obtinut pe bani un certificat (libellus) din partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe; acta facientes, cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sint crestini. Reprimirea lor in Biserica se facea, dupa un anumit stadiu de penitenta, prin recomandarea episcopilor si a confesorilor, adica a celor ce au marturisit credinta in timpul persecutiei.

10. Imparatul Valerian (253-260), prin edictul din august 257, deschide un razboi neindurat contra Bisericii. Crestinii erau din nou obligati la sacrificii, mai ales clericii, adunarile interzise sub pedeapsa cu moartea, iar averile confiscate. Un al doilea edict, publicat in 258, agraveaza masurile celui dintai. Au murit ca martiri: papa Sixt II al Romei si diaconul Laurentiu, episcopul Ciprian al Cartaginei († 14 septembrie 258), episcopul Fructuosus, cu doi diaconi, Tarragona, in Spania. La Utica, in Africa, au fost aruncati intr-o groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de 'massa candida' (Pentru Sf. Ciprian, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op.cit., p. 172-180).

Imparatul Aurelian (270-275) a inceput spre sfirsitul domniei o persecutie contra crestinilor, dar aceasta s-a terminat o data cu asasinarea imparatului, la Caenophrurium (= Castrul nou), in apropierea Bizantului, de un grup de ofiteri, unelte oarbe ale unui secretar veros.

11. Sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantius Chlorus (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos.

In 298, Galeriu a procedat la o 'curatire' a soldatilor crestini din armata. La Durostorum (Silistra) au pierit de moarte martirica, in acest timp, veteranul Iuliu si soldatii Hesychius, Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian.

Intre 303 si 305, au fost numerosi martiri, mai ales in Rasarit, Italia, Africa, provinciile sud-dunarene, Scythia Minor. Astfel, Antim, episcopul Nicomidiei, a fost decapitat in 303. La Eliopol, in Egipt, a suferit o tinara, Varvara. In Cilicia, au suferit Cosma si Damian, doi medici care practicau medicina din caritate crestina. La Antiohia Pisidiei, a suferit Margareta. In Capadocia a suferit Gheorghe si Dorothea. La Tesalonic au suferit in martie si aprilie 304 Agapi, Irina si Hiona. La 12 august 304, a suferit in orasul Catania din Sicilia diaconul Euplus. La 6 aprilie 304, a suferit martiriul Irineu, episcop de Sirmium (Mitrovita), iar la 9 aprilie 304, diaconul sau, Dimitrie. La 20 august 304, fecioara Basila; la 25 octombrie 304, Anastasia; la 26 martie 34, au suferit martiriul la Singidunum (Belgrad), preotul Montanus si sotia sa, Maxima; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Pettau, in Austria); la 23 februarie 305, a patimit gradinarul Sinerotas; in 305-306, au suferit martiriul la Fruska Gora, langa Sirmium, 'Quattuor coronati' - 'Cei patru incoronati'.

Numerosi au fost martirii in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Astfel, la Halmiris (Salmorus, probabil Cetatea Zaparojenilor, jud.Tulcea), au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290, Epictet si Astion, la 8 iulie, Evangelicus (290 - incep. sec. IV). La Axiopolis (Cernavoda) au suferit Chiril, Chindeas si Tasius (Dasius) († 20 noiembrie 304). La Noviodunum (Isaccea) au suferit martiriul sub Diocletian, intre 303 si 305, sau sub Liciniu (308-323), intre 320-323, Zotic, Attalus, Camasis si Filip, ale caror moaste au fost descoperite in cripta de la Niculitel in vara anului 1971, si se afla astazi in biserica manastirii Cocos (jud. Tulcea).

Referat: Prezentarea generala a judetului Covasna Proiect: Test grila geografie

La Alexandria, a suferit in 307, Ecaterina, in urma edictului dat in 305 de Maximin Daia (305-313). Numerosi martiri au suferit in Orient, in timpul imparatului Liciniu. Astfel, la 9 martie 320, au suferit cei 40 de ucenici, lasati sa inghete in lacul Sevastia din Armenia. La 3 ianuarie, intre 320-323, au suferit la Tomis (Constanta) fratii Argeu si Narcis. Tot la Tomis, au suferit la 13 septembrie 320-323 Macrobiu si Gordian (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 185-295).

Urmarile persecutiilor

Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserica. In perioada primelor secole, pina la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar in Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare numar de martiri. Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra crestinilor si a urii lumii pagine, cu cit crestinii erau mai persecutati, cu atat numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagini sa treaca la crestinism. 'Semen est sanguis christianorum' - 'sangele crestinilor este o saminta', scria Tertulian (Apologeticum, 50, 13).

Intr-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si brutalitatea lumii pagine, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor intr-un Dumnezeu spiritual si invizibil, lua in deradere credinta si speranta lor in invierea mortilor si viata viitoare, si nu avea nici o pretuire pentru viata lor curata si sfinta. (Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982).

II. Erezii din primele secole:

A. Erezii legaliste:

a. Ebionsmul. Ebionismul se inrudeste cu iudaismul eseilor fiindca unele din principiile lui par sa fi fost luate din acest tip de iudaism: respingerea jertfelor animale, doctrina despre existenta unui principiu al Binelui si a unui principiu al Raului, desi amandoua vin de la Dumnezeu si alte detalii minore. Principiul Raului ar fi fost, dupa ebioniti  “domnul veacului acestuia”, iar principiul Binelui va domni in “veacul viitor”. Intre timp, principiul Binelui s-a revelat in aceasta lume prin profetul sau care a venit in mai multe intrupari. Adam, Abel, Isaac si Isus sunt intrupari ale profetului Binelui. Insa chiar in timpul lui Adam fiecare intrupare a profetului Binelui este insotita de contrariul ei care serveste scopurilor principiului Raului. Cain, Ismael, Ioan Botezatorul sunt manifestari ale principiului Raului, care se mai numeste principiu feminin.

In cadrul acestui sistem de gandire, Isus este mai mult decat orice, un profet al principiului masculin sau al principiului Binelui. In afara de aceasta, Isus este pur si simplu un om pe care Dumnezeu l-a ales ca sa declare voia Lui. Isus nu s-a nascut dintr-o fecioara si la botezul sau a primit el de sus puterea care l-a facut in stare sa-si implineasca misiunea. Aceasta misiune nu a constat in mantuirea omenirii - o lucrare care este dincolo de capacitatile umane - ci in chemarea omenirii la ascultare fata de Legea care a fost data prin principiul masculin. De fapt, Legea era miezul spiritualitatii ebionite si cu toate ca ei nu aduceau jertfe sangeroase, ei puneau accent pe circumcizie si pe respectarea Sabatului. Legile din VT care se refera la jertfe nu ar fi fost date de Dumnezeu, ci au fost adaugate la textul sacru prin influenta principiului feminin. De aceea, in pofida faptului ca pazeau Legea cu stictete Epiphanius ne spune ca ebionitii nu acceptau Pentateuhul in intregul sau. Cat priveste relatia lui Isus cu Legea, ebionitii insistau ca el nu venise sa desfiinteze Legea, ci s-o implineasca. Implinirea Legii de catre Isus nu ar insemna nicidecum ca Legea a fost acum terminata si ca prin urmare nu mai obliga, ci ca mai degraba Isus a dat o pilda ca s-o urmeze toti. Pavel fusese cel care ar fi introdus ideea ca Isus ar fi implinit Legea pentru altii. Pavel ar fi fost si el slujitorul principiului feminin.

B. Erezii filozofice:

a. Gnosticismul. Sub numele general de gnosticism sunt incluse mai multe doctrine religioase care au inflorit in sec. II d.H. si a caror caracteristica principala era sincretismul. Gnosticii au preluat orice doctrina care li s-a parut valabila, fara nici o discriminare privind originea ei sau contextul din care o luau. Gnosticismul sustinea o filosofie dualista: materia este rea, pervertita iar spiritul, duhul este bun, divin. Dupa gnosticism, mantuirea consta din eliberarea spiritului, care este inrobit din cauza unirii lui cu lucrurile materiale. Trupul si “sufletul animal “ din oameni apartin lumii materiale, fiindca sufletul este doar ceea ce ii da trupului viata, dorinte si pasiune. Spiritul nu apartine in realitatea aceste lumi, ci este o parte a substantei divine. Pentru un anumit motiv, care este de obicei explicat mitologic, el a cazut in aceasta lume si a devenit prizonierul materiei. Este, deci, necesar sa fie eliberat spiritul din aceasta inchisoare, aceasta realizandu-se prin cunoastere sau gnosis  - de unde numele de gnosticism. Aceasta cunoastere nu consta numai in informatie, ci este mai degraba o iluminare mistica rezultand din revelatia eternului. Cunostinta este, deci, o intelegere a situatiei omenesti, despre ceea ce am fost odata si ceea ce trebuie sa devenim. Iar prin aceasta, putem fi eliberati de legaturile care ne leaga de lumea materiala.

Dualismul gnostic avea urmari pustiitoare cand se aplica hristologiei. Daca materia si mai presus de orice, acea materie care formeaza trupul noastru, nu este produsul vointei divine, ci mai degraba a unui alt principiu care este opus acelei vointe, urmeaza ca materia si trupul uman nu pot servi ca vehicol pentru revelatia Dumnezeului suprem. Asadar, Hristos care a venit ca sa ni-L faca noua cunoscut pe acel Dumnezeu, nu putea veni in trup. Trupul lui nu putea sa fi fost un trup fizic adevarat, ci doar o aparenta trupeasca. Suferintele si moartea Lui nu pot sa fi fost reale, fiindca este de neconceput ca spiritul divin sa se dea astfel Raului si puterii destructive a materiei. Astfel, gnosticii sunt condusi spre doctrina hristologica numita docetism de la cuvantul grec dokeo(a parea, a presupune), pe care am intalnit-o deja, vorbind despre invatatorii mincinosi combatuti de Ignatiu din Antiohia. In fata acestei teorii majoritatea crestinilor au afirmat ca, in Isus din Nazaret, in trupul Sau, in viata Sa, in suferintele Sale, in moartea si invierea Sa, trebuie gasita revelatia mantuitoare a lui Dumnezeu. Probabil ca primul gnostic care a incercat sa reinterpreteze Evanghelia crestina a fost Cerinthus. El traia la Efes spre sfarsitul sec. I d.H. iar in sistemul sau se gaseste dualismul derivat care este caracteristic gnosticismului in general. Si el facea deosebire intre Isus si Hristos. Isus era omul, fiul Mariei si al lui Iosif, pe cand Hristos era fiinta divina care s-a coborat peste Isus la botezul sau. Asadar, Cerinthus nu era un docetist in sens strict, cu toate ca el rezolva problema unirii umanitatii si divinitatii in Hristos, prin stabilirea unei deosebiri radicale intre ele. Cand Hristos si-a implinit misiunea Lui ca mesager trimis omenirii, L-a parasit pe Isus iar acesta a fost cel care a suferit, a murit si a inviat din morti, deoarece Hristos insusi este impasibil (adica “nesimtitor”). Dupa traditie, marele adversar al lui Cerintus la Efes, a fost apostolul Ioan. Se crede a sti ca 1 Ioan este indreptata contra lui.

b. Marcionismul. Dintre diferitele rastalmaciri ale mesajului Bisericii timpurii, cea mai primejdioasa a fost cea a lui Marcion, originar din provincia Pont (Asia Mica), din orasul Sinope, unde tatal sau a fost episcop. Plecand de acolo, a calatorit prin Asia Mica si a ajuns la Roma, unde a fost exclus din biserica pe la 144 d.H.. El a intemeiat atunci, o biserica marcionita iar acest pas l-a facut unul din cei mai periculosi rivali ai crestinismului ortodox (drept credincios). Teologia lui Marcion este dualista in acelasi sens derivat in care este dualist gnosticismul. In aceasta lume materiala domnesc Legea si Justitia (dreptatea). Dincolo de aceasta stare de lucruri, Harul este centrul Evangheliei crestine, Evanghelia Dumnezeului a carui dragoste iarta si pe cei mai rai pacatosi. De aceea, Evanghelia este cuvantul unui dumnezeu care ar putea fi numit “celalalt” dumnezeu sau “dumnezeul strain” si care este radical diferit de dumnezeul care domneste in aceasta lume. Dumnezeul care domneste in aceasta lume este acelasi dumnezeu caruia i s-au inchinat evreii. El este dumnezeul care a facut toate lucrurile “si a vazut ca erau bune”, cel care revendica sacrificii sangeroase; cel care conduce poporul in batalie; cel care porunceste sa fie macelarite populatii intregi; care este descris cel mai bine ca “un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii pana la al treilea si al patrulea neam” (Exod 20:5). Mult deasupra acestui dumnezeu razbunator, exista altul “dumnezeul necunoscut” care este dragoste. Acest dumnezeu nu este legat de aceasta lume, ci este, in oarecare masura “dumnezeul strain”. Pe cand Creatorul este drept, manios si razboinic, dumnezeul surprem este iubitor, pasnic si infinit de bun. Probabil ca Marcion a inceput prin afirmatia dupa care Creatorul este un dumnezeu rau si ca abia mai tarziu, poate sub influenta gnosticului Cerdo, el a ajuns sa descrie Creatorul ca un dumnezeu drept. Astfel, contrastul a trecut de la Bine si Rau, la Dragoste si Dreptate.

Doctrina sa a rezultat dintr-un studiu atent al mesajului crestin, asa cum a fost predicat de Pavel. Acest mesaj se afla in Epistolele lui Pavel si in Evanghelia dupa Luca, cu toate ca scrierile acestea trebuie revizuite pentru a elimina multele interpolari iudaizante care au fost introduse in ele. Pavel a fost crainicul unui mesaj de o noutate radicala, a mesajului revelatiei unui dumnezeu necunoscut pana atunci. VT nu poate fi luat drept cuvantul dumnezeului care este revelat prin Isus Hristos. In consecinta, referintele la VT care se gasesc in epistolele lui Pavel sunt adaugiri mai tarzii iar acelasi lucru se poate spune despre Evanghelia dupa Luca, tovarasul lui Pavel. Astfel, Marcion a formulat primul canon al N.T.. Doctrina lui este deci intemeiata pe studiul acestor Scripturi, fiindca el nu pretinde ca ar fi un profet sau ca ar avea vreo sursa de cunoastere, ci doar ca ar fi un reprezentant autentic al Scripturilor crestine.

c. Neoplatonismul. Fiinta absoluta este sursa transcedentala a tot ceea ce exista si din ea a fost creat totul prin emanatie. Scopul universului este reabsorbirea in esenta divina. Realitatea are forma triadica: 1. este UNUL, binele, absolutul 2. este NOUSUL, inteligenta 3. este SUFLETUL Ca o atractie centripeta, Dumnezeu atrage totul spre el si emana totul din El. Dimensiunea psihologica implica si ea o structura triadica: 1. este SPIRITUL (legatura cu lumea spirituala); 2. este SUFLETUL (domeniul ratiunii discursive) 3. este TRUPUL (lumea simturilor). In neoplatonism aproape ca se vorbeste despre o convertire, cand sufletul, la un moment dat, este socat de frumusetea lumii materile. Socul produce o dragoste de tip eros, dragoste cosmica care contine o tensiune metafizica zidita in el. Sufletul atinge stadiul unirii mistice, a transcederii de sine si penetrarea in adevarata identitate a sufletului. Aceasta este de fapt divinizarea.

C. Erezii teologice:

a. Montanismul. Este considerat o  erezie care supralicita doctrina Duhului Sfant pretinzand o autoritate canonica si avand o escatologie deformata. Montanus a fost un preot pagan care se convertise la crestinism si se botezase pe la 155 d.H.. La catva timp dupa botezul sau, s-a declarat stapanit de Duhul Sfant si a inceput sa profeteasca. Lui i s-au alaturat curand doua femei, Priscilla si Maximilla care profeteau si ele. Codul etic montanist era foarte riguros si era, de fapt, un protest contra usurintei cu care restul Bisericii ierta pe pacatosi, precum si contra adaptarii progresive a Bisericii la cerintele societatii seculare. In privinta martirajului, ei se opuneau conceptiei traditionale ca nu trebuia cautat, ci mai curand evitat daca era posibil acest lucru fara lepadarea de credinta. Casatoria nu era privita ca fiind complet rea, insa nici ca un mare bine iar vaduvelor si vaduvilor nu li se ingaduia sa se recasatoreasca. Acest cod se intemeia pe o asteptare eshatologica iminenta. Dupa Montanus si cele doua proorocite perioada revelatiei ajunsese la capat cu ei iar imediat dupa aceasta va veni sfarsitul lumii. Noul Ierusalim va fi intemeiat in orasul Pepuza, din Frigia (Asia Mica) iar multi montanisti s-au adunat acolo ca sa fie martori ai marilor intamplari din zilele din urma. Fiind condamnat de episcop, montanismul ajunge disident. Montanus si adeptii sai erau organizatori temeinici care nu vedeau nici o contradictie intre noua revelatie a Duhului si buna organizare bisericeasca. Prin urmare, ei au intemeiat curand o structura ierarhica iar Biserica astfel infiintata s-a raspandit repede prin Asia Mica si mai tarziu la Roma si in Africa de nord, unde a fost in stare sa castige adeziunea lui Tertullian, cel mai remarcabil teolog crestin de limba latina din vrema aceea. Motivele pentru care alti crestini s-au opus montanismului au fost: practic, montanismul slabea structura in formarea bisericii care parea multora necesara, ca sa se opuna diferitelor erezii; teologic, montanistii pretindeau sa fi primit o noua revelatie, primejduind finalitatea celei date in Hristos.

b. Monarhianismul O erezie care accentua unitatea lui Dumnezeu negand distinctia intre persoanele Treimii. Monarhismul dinamic (adoptionist) a fost promovat de Paul de Samosata si sustinea ca  Cristos a fost un om bun care a ajuns divin prin patrunderea Logosului in El la botez. Monarhismul modal (sabelianism) a fost promovat de Sabelius si sustinea ca Dumnezeu S-a manifestat in trei persoane:Tata, Fiu si Duh Sfant. Aceasta conceptie nega doctrina trinitati.

L.6 Constantin I si edictul de la Milano (313 d.Hr.)

1. Schimbarile aparute in Biserica in perioada 100-313 d.Hr.:

a.      aparitia episcopului monarhic – episopul din Roma isi consolideaza puterea ca urmas direct  al lui Petru si ca pozitionare strategica in Imperiu (martirajul lui Pavel si Petru)

b.      aparitia regulii de credinta – credeuri care testau credinciosia individului; aveau ca suport texte ca: Rom. 10:9-10, 1Cor.15:4, 1Tim. 3:16.

c.       Aparitia Canonului Scripturii – un proces lent incheiat in mare parte in 175 d. Hr.

- testele importante: semnele apostolicitatii, capacitatea de a edifica Biserica, verificarea istorica a paternitatii si constiinta universala a Bisericii condusa de Duhul Sfant

d.      aparitia liturghiei – botezul si Cina Domnului; aparitia bisericilor dupa forma basilicilor romane

2. Relatia Biserica - Stat       

a. Biserica si statul isi schimba in mod radical relatia dupa convertirea lui Constantin (312 d.Hr.) in lupta de la podul Milvian dupa vedenia cu semnul crucii pe cer impreuna cu mesajul 'In hoc signo vinces' ('In semnul acesta vei birui'). Biserica este confruntata cu una din cele mai mari schimbari din istoria ei. Libertatea de care dispunea acum va deveni baza pentru degenerearea spirituala care avea sa vina. „Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa 'spintece' pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca 'crestinatatii.' Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi”. Edictul de la Milano (313 d.Hr.) este actul legal prin care se acorda libertate crestinismului in intreg Imperiu. Constantin a condamnat ghicitoria, a inapoiat averile bisericilor, a declarat ziua de Duminica zi de odihna si de inchinare. El s-a implicat in mod direct in problema de la Niceea 325 d.Hr.. Constantin a intemeiat orasul Constantinopol (330 d. Hr.) mutand centrul politicii in rasarit.

Rolul lui Constantin este controversat in gandirea crestina. Biserica protestanta considera ca Constantin a deschis poarta intrarii paganismului in gandirea crestina: icoanele, venerarea Mariei, semnul crucii, misticism. Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti in Biserica Ortodoxa. Mai mult decat atat, lui Constantin i se mai da si titlul de „Cel de o seama cu Apostolii”. 

b. Biserica si barbarii – migratiile popoarelor barbare:teutoni, vikingi, slavi, mongoli, ostrogoti, gotii Armenia este primul stat care a devenit oficial crestin cand Grigore Luminatorul l-a botezat pe regele Tiridates. Procesul de crestinizare a barbarilor a luat prin surprindere Biserica fara ca aceasta sa poata sa ofere un cadru oportun de educare si calauzire a acestora. Multi dintre barbari au adus cu ei vechile lor tipare de viata si obiceiuri. Inchinarea la sfinti a fost inlocuita cu vechea inchinare la eroi. Multe ritualuri cu nuanta de paganism au gasit o poarta deschisa spre Biserica. In incercarea de a afec fata nevoilor barbarilor, Biserica a fost ea insasi partial paganizata.

S. Aparitia Canonului Scripturii sursa ultima de autoritate in Biserica

Documentele Vechiului Testament

Vechiul Testament este format din 39 carti catalogate in trei domenii:     

F     Istorice: Genesa – Estera (17)

F     Intelepciune si poezie: Iov, Psalmi, Proverbe, Cint. Cint. (5)

F     Profetice: Isaia – Maleahi (17)

Documente in care exista textul ebraic al Vechiului Testament: Textul masoretic (sec. V-VI AD), Codexul de la Cairo (sec. X), Codexul de la Leningrad (sec. X), Codexul de la Vatican (sec. X), Codexul Aleppo (sec. X), prima Biblie ebraica tiparita — 1448, Socino (Italia), sulurile de la Marea Moarta descoperite in 1947 in pesterile de Qumran (regiune linga Marea Moarta, Israel).

Traduceri ale Vechiului Testament:

F     Septuaginta (LXX) — trad. gr. in Egipt, 280 BC (Ptolemeu Filadelful, 285-246 BC) — folosita in sinagogi, adoptata de Biserica crestina

F     Vulgata — traducere in limba latina a lui Ieronim (sec. IV)

F     Traduceri in limbile engleza, franceza, italiana: Biblia lui Martin Luther (1522), Wyclliffe (din latina), Tyndale (1525), Biblia lui Mattew (1537), Biblia de la Geneva (1560), AV King James (1611), ASV (1901), RSV (1952).

F     Traduceri in limba romina: Evangheliarul lui Coresi (1550), Genesa si Exodul — Serban (1582), Biblia de la Bucuresti (1688), Biblia — Cornilescu (1921-1925).

Canonul Vechiului Testament

Terminologie

F     In ebraica qaneh = trestie de masurat, unitate de masura oficiala folosita in arhitectura

F     In greaca kanon = domeniul gramatical: totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba; domeniul moral: standard, model; domeniul bisericesc: totalitatea invataturilor biblice care constituie regula de credinta si traire — unitatea de masura a vietii placute lui Dumnezeu.

F     Origen: canon = cartile biblice de origine si inspiratie divina.

Canonizarea a fost o actiune a poporului lui Dumnezeu, sub directa calauzire a Duhului Sfint, intr-un proces delicat si lung.

Poruncile date de Dumnezeu, incepind de la Adam, au devenit reguli de viata si credinta. Colectiile de legi date de Dumnezeu lui Moise au fost puse in scris in asa-numita „Carte a Legamintului”, alaturi de „Cele 10 porunci”, pe care le-a scris Insusi Dumnezeu. Legea, ebr. Tora, si-a primit autoritatea de la promulgarea ei de Insusi Dumnezeu, dupa ce a fost scrisa de Moise.

Isaia isi numeste capodopera sa profetica „cartea Domnului” (Is. 43:16). Scrierile profetice au fost pastrate cu sfintenie (Dan. 9:2). Astfel s-a conturat a doua parte a Canonului evreiesc: Profetii, sau Nebiim. Apoi colectia „Scrierilor Sfinte”, sau Ketubim: Psalmii, Proverbele etc. Mai tirziu, termenul Torah, a fost aplica nu numai celor 5 carti ale lui Moise, ci si intregului corp al scrierilor evreiesti (Ioan 10:34-35).

Iosif Flaviu sustine ca incheierea canonului a avut loc in timpul lui Ezra: 22 de carti (5 – Moise, 13 – profeti, 4 – laude). Alti exegeti rabini sustin insa ca incheierea canonului s-a facut la Iamnia, 90 AD, cind au fost recunoscute Cintarea Cintarilor si Eclesiastul.

In traducerile de azi ale Scripturilor exista patru canoane ale Vechiului Testament: evreiesc, ortodox (identic cu cel evreiesc, dar la care adauga cartile necanonice grupindu-le sub denumirea de anaghinoskomena - bune de citit), catolic (pe linga canonul  evreiesc adauga ca si canonice si pe cele pe care ortodocsii le considera necanonice, avind in total 46 de carti) protestant (identic cu cel evreiesc, dar diferentiat in gruparea cartilor).

In canonul evreiesc Samuel, Imparati si Cronici sint cite o carte, Ezra este combinata cu Neemia, iar in unele modele, Judecatori cu Rut, Ieremia cu Plingeri. Cei 12 proroci mici formeaza o singura carte.

Ieronim traduce Vulgata - articol de Kevin Miller

Eusebius Hieronymus Sophronius, cunoscut sub numele de Ieronim, a facut cale lunga pentru a ajunge unul dintre cei mai semnificativi translatori ai Bibliei din istorie. S-a nascut in nordul Italiei in 345. La 29 de ani era un invatator disciplinat si un crestin ascetic. Acesta a avut un vis care mai tirziu l-a acuzat ca fiind preocupat de o invatare seculara. „Tu esti un urmas al lui Cicero”, a spus visul, „nu al lui Hristos”. Urmatorii ani, Ieronim a trait o viata ascetica in desertul sirian studiind si traducind Scripturile si perfectionindu-se in ebraica. A devenit secretarul papei Damasus al Romei, in 382. Inca din perioada in care lucra pentru Damasus era considerat unul din cei mai mari scolari din lumea crestina.

Motivatia

In timpul lui Ieronim, limba Noului Testament era larg raspindita in timpul Imperiul Roman. Vechiul Testament exista, de asemenea, intr-o forma populara greaca, numita Septuaginta, asa ca toata lumea care cunostea greaca avea acces la intreaga Biblie.

Insa o parte din populatia Imperiului nu cunostea deloc greaca. Totusi traducerile timpurii au aparut in mai multe limbi mai ales latina (devenind limba standard a Imperiului de vest). In ciuda zelului timpuriu al traducatorilor, ei nu stapineau intotdeauna prea bine limba greaca. Curind multe manuscrise latine vechi, sarace in calitate si deseori existind diferenta intre ele, erau in circulatie.

Intr-o scrisoare catre papa Damasus al Romei, Ieronim a explicat problema si a propus o solutie: „Daca vrem sa ne legam credinta de textele latine, este treaba oponentilor nostri sa ne spuna care; exista aproape la fel de multe forme de text ca si copii. Daca, pe de cealalta parte, e sa gasim adevarul, printr-o comparatie din multe altele, de ce sa nu ne intoarcem la grecul original si sa corectam greselile introduse de traducatorii inexacti si modificarile unor critici increzatori, dar ignoranti, precum si tot ceea ce a fost introdus sau modificat de scribi mai mult adormiti decit treji.”

Damasus al Romei l-a incurajat pe Ieronim sa inceapa o noua traducere latina a Bibliei, una care va elimina greselile celorlalte traduceri. Damasus a vrut ca Biserica de vest sa fie pur latina; iar o cale pentru a-si indeplini acest vis era sa existe o traducere de incredere a Bibliei in latina.

Traducerea

Ieronim a inceput sa traduca in anul 382. De asemenea el a predicat ascetismul strict si a cistigat multe femei pentru felul lui de viata. In curind, totusi, acuzatiile despre relatia lui cu ele, precum si acuzatia ca rigorile ascetice au dus la moartea unei femei, au fost cauza pentru care Ieronim s-a mutat din Roma, curind dupa moartea lui Damasus, in 384. Ieronim s-a stabilit in Betleem scriind si studiind, vizitind o manastire si sfatuind unele femei care l-au urmat din Roma.

Dupa 23 de ani de munca grea, Ieronim a terminat traducerea sa la sfirsitul anului 404 sau 405. Daca 23 de ani par o perioada lunga de timp pentru o traducere, trebuie sa luam in considerare faptul ca Ieronim lucra singur. De asemenea scria volume de comentarii si alte scrieri si se implica in toate disputele teologice ale zilei, scriind unele scrisori elocvente, uneori caustice.

La inceput, Ieronim a tradus din Vechiul Testament, din Septuaginta. Dar apoi a stabilit un precedent pentru toti traducatorii: Vechiul Testament trebuia sa fie tradus din originalul ebraic. In cautarea sa de acuratete, Ieronim a consultat rabini evrei.

In timpul traducerii Vechiului Testament ceea ce l-a socat pe Ieronim a fost observatia ca de fapt cartile pe care evreii le considerau „Sfinta Scriptura” nu includeau cartile pe care noi la stim ca Apocrife. Aceste carti au fost incluse in Septuaginta, fiind baza unor traduceri mult mai vechi si Ieronim a fost obligat de liderii bisericii sa le includa. Dar s-a facut inteles ca in opinia sa cartile Apocrife erau doar „liber eclesiastice” (carti ale bisericii menite sa fie citite pentru edificare). Peste 1000 de ani mai tirziu liderii reformei vor urmari calea lui Ieronim si nu vor include Apocrifele in Bibliile protestante.

Influenta

„Divina Biblioteca”, cum numea Ieronim Biblia, era in sfirsit disponibila intr-o traducere bine scrisa si corecta in limba folosita in bisericile din Imperiul de Vest. Traducerea lui Ieronim, cunoscuta ca Vulgata (din cuvintul latin vulgus, care inseamna limbaj „comun”), a devenit standard. Un mileniu mai tirziu, de exemplu, Martin Luther, desi cunostea ebraica si greaca, cita Vulgata lui Ieronim de-a lungul vietii sale. Vulgata a fost bine studiata de invatatori si era folosita ca baza traducerilor in alte limbi timp de 1000 de ani. Conciliul de la Trento in 1546 a declarat Vulgata singurul text latin autentic al Scripturilor.

Din pacate, textul Vulgatei care circula in Evul Mediu, era o forma corupta a operei lui Ieronim, din cauza greselilor scribilor. (La sfirsitul secolului al 16-lea editiile corectate au fost publicate.) Apoi munca lui Ieronim a devenit atit de larg cunoscuta incit pina la Reforma, traducatorii au lucrat din Vulgata; doar dupa 1000 de ani invatatorii au tradus direct din Noul Testament Grec. In mod ironic, Biblia lui Ieronim a dat un impuls folosirii latinii ca si limba a bisericii si o Biblie pe care laicii nu o puteau intelege, exact contrarul a ceea ce Ieronim a implinit prima data.

In Vulgata Ieronim a lasat o mostenire de durata a invataturii biblice.

Documentele si canonul Noului Testament

Documentele Noului Testament

F     Evangheliile sinoptice — Matei, Luca si Marcu

F     Evanghelia dupa Ioan, 1,2&3 Ioan, Apocalipsa — Ioan

F     Faptele Apostolilor — Luca

F     Epistole pastorale (10) — Pavel

F     Epistole sobornicesti — Iacov, Iuda, 1&2 Petru

Procesul recunoasterii canonului Noului Testament

Problema stabilirii unui canon nu a intrat in discutie pina in perioada 100 – 140 A.D. Parintii apostolici foloseau in general citate din cele patru evanghelii si din epistolele lui Pavel. In aceasta perioada, scrierile nou testamentale sint citate in mod individual de autori care au socotit de la sine inteleasa forta marturiei si nu au cautat sa argumenteze autenticitatea lor. Mai tirziu, scriitori recunoscuti, ca Irineu si Origen, angajati in controverse, au simtit necesitatea stabilirii autoritatii lor, insa n-au facut apel la o decizie bisericeasca. Verdictul conciliilor a trasat o linie de demarcatie clara intre scrierile canonice si cele necanonice.

Incepind cu secolul II, gnosticismul a dat nastere la provocari, prin canonul lui Marcion si cel muratorian, si la diferite raspunsuri din partea bisericii:

Canonul lui Marcion 140-220 AD)

Marcion, deoarece a crezut ca Dumnezeul Vechiului Testament i-a favorizat exclusiv pe iudei, a respins intreg Vechi Testament si scrierile Noului Testament care ii favorizau pe acestia (Matei, Marcu, Faptele Apostolilor, Evrei). A respins si carti care nu corespundeau parerilor sale teologice (1&2 Timotei, Tit). Ramine numai cu o versiune mutilata a Evangheliei lui Luca (fara nasterea Domnului) si cu 10 epistole pauline. L-a considerat pe Pavel singurul apostol care nu a corupt Evanghelia lui Hristos. Nu a legiferat profetii VT si NT. Canonul lui Marcion a grabit formarea canonului biblic.

In 180 AD, avem canonul muratorian, folosit la Roma. El omite Evrei, 1&2 Petru, (Iacov), dar include Cartea intelepciunii si Apocalipsa lui Petru.

Origen foloseste Noul Testament, dar mentioneaza (250 AD) carti care erau disputate: Evrei, 2 Petru, 2&3 Ioan, Iuda.

Eusebiu (264-340 AD), in urma unor cercetari indelungate, s-a informat cu privire la cartile acceptate in mod unanim de biserici. In istoria bisericii pe care el a scris-o, el vorbeste despre patru categorii de carti: (1) cele acceptate universal; (2) cartile „disputate”: Iacov, 2 Petru, Iuda, 2&3 Ioan, care desi erau cuprinse in canonul sau, erau puse sub semnul intrebarii de altii; (3) cartile „neautentice”: Faptele lui Pavel, Pastorul din Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didahia; (4) „falsificarile ereticilor”: Evanghelia lui Petru, Ev. lui Toma, Ev. lui Mathias, Faptele lui Andrei, Faptele lui Ioan.

Atanasie, in „Scrisoare de Pasti” (367 AD), ofera o lista a cartlor Vechiului si Noului Testament, pe care el le accepta ca si canonice. Lista NT este identica cu cele 27 de scrieri pe care noi le acceptam ca si canonice.

La al treilea conciliu de la Cartagina, s-a stabilit canonul oficial (397), ratificat si de conciliul de la Hippo (414).

Nevoia existentei canonului biblic Nou Testamental

F     Dupa moartea apostolilor, bisericile, disperate, aveau nevoie de ceva care sa invete cu autoritate;

F     datorita succesului in misiune, bisericile erau raspindite peste tot;

F     necesitatea de a avea ceva mai concret decit traditia orala, care sa nu mai devina corupta;

F     canonul lui Marcion devenise o provocare pentru un canon ortodox;

F     scrierile gnosticilor, mai ales montanistii, aduceau scrieri cu origini pretins divine

Criterii pentru ca o carte sa fie recunoscuta in canon (criterii de stabilire a canonului

F     paternitatea scrierii (apostol);

F     acceptarea si folosirea ei de catre Biserica nu numai de o biserica locala (relevanta pentru crestini in timp);

F     doctrina ei sa fie clara — sa nu fie o erezie. Deci, sa fie inspirata.

Criterii pentru recunoasterea inspiratiei divine a unei carti din canon

F     prin efect moral — are putere de a transforma vieti

F     prin marturia istorica a bisericii — standardul moral al colectivitatii crestine fata de cele pagine: „Imi pare rau ca nu am putut trai la nivelul moralei pe care am propovaduit-o” (Confucius).

F     prin continutul lor intrinsec — subiectul central: persoana si lucrarea lui Dumnezeu

F     prin marturia interna: este de la Dumnezeu (Gal. 1:11-12; 1 Cor. 15:3-4; 1 Tes. 2); are aceasi autoritate ca Vechiul Testament (2 Petru 3:15-16);

F     prin marturia externa: neoficiala (parintii bisericii ii recunosc autoritatea); oficiala (conciliile bisericesti recunosc canonul, insa nu il stabilesc).

Concluzie

Canonul NT nu este rodul alegerii unui om sau a unui grup de oameni, ci este rezultatul folosirii diferitelor scrieri care si-au dovedit meritele si unitatea prin dinamica lor interna. Oamenii nu au exclus carti din canon, ci cartile s-au autoexclus din pricina naturii lor lipsite de autoritate. Oamenii nu hotarasc, ci recunosc autoritatea divina a cartilor. „Canonicitatea intotdeauna trebuie sa fie precedata de autoritate” (F.F. Bruce). Recunoasterea canonului Noului Testament a reprezentat un pas foarte important in stabilitatea Bisericii primare.

Atansie defineste Noul Testament - articol de Carsten Peter Thiede

Scrisoarea sa este cea mai timpurie declaratie oficiala ce a fixat Noul Testament asa cum il stim astazi

„Deoarece imi cunosti dorinta, adica sa dai admisie libera tuturor acelora care doresc sa intre in Biserica. Caci daca aud ca ai oprit pe cineva din a deveni un membru sau ca ai impiedicat pe cineva sa intre, voi trimite imediat pe cineva sa fii eliberat din functie, in numele meu, si sa fii trimis in exil.”

Acestea sint cuvintele imparatului Constantin cel Mare, scrise in 328 d.H. lui Atanasie, episcop al Alexandriei. Atanasie nu a urmat interesul crescind al lui Constantin pentru ecumenism. In locul acestuia, a insistat asupra excluderii din Biserica a oricui nu se supunea crezului de la Niceea. Astfel, Atanasie a fost scos din functie in 335 si exilat la Trier (astazi in Germania de Vest, aproape de granita cu Luxemburg). Doi ani mai tirziu, dupa moartea lui Constantin, s-a intors in Alexandria, dar a fost exilat din nou in 339 si s-a adapostit la papa Iuliu I, un sustinator al sau, in Roma. S-a intors in 346, doar pentru a fi exilat inca de trei ori pentru diverse motive. Atanasie si-a recapatat episcopia in sfirsit in 366 si a pastrat-o pina la moartea sa in 373, la virsta de 78 ani.

Majoritatea scrierilor sale apara pozitia ortodoxa impotriva influentei arianismului („Trei discursuri impotriva arianilor”, scrisa in 335), dar a aparat, de asemenea, credinta impotriva opozitiei pagine si iudaice („Discurs impotriva paginilor”, „Discurs despre Intruparea Cuvintului”, amindoua redactate in 318). O alta contributie de durata adusa scrierilor bisericesti este „Viata Sfintului Anton”, c. 357, una din primele vieti de sfint care poate sa pretinda in mod justificat autenticitate. Cartea, un best-seller timpuriu, a diseminat in mod larg informatie despre monasticism.

Scrisoare festiva faimoasa

Poate singura scriere de o reala importanta a lui Atanasie a fost, totusi, Scrisoarea Festiva - a 39-a, din 367.

Era un obicei pentru episcopul Alexandriei ca dupa Epifanie, in fiecare an, [festivalul crestin se tinea la 12 zile dupa Craciun] sa scrie o scrisoare in care erau stabilite datele Craciunului si Pastelui si datele tuturor celorlalte sarbatori ale Bisericii din acel an. Aceste scrisori erau folosite si pentru a discuta alte probleme de interes general. Athanasie a scris 45 de scrisori festive; 13 dintre ele au supravietuit in traducere integral siriana.

Cea de-a 39-a a fost reconstituita de catre ucenici din fragmente grecesti, siriene si coptice. Ea contine o lista a cartilor Vechiului si Noului Testament, pe care Atanasie le descrie ca fiind canonice. Lista Noului Testament este identica cu cele 27 scrieri care si azi sint acceptate ca si canonice, si astfel, Scrisoarea a 39-a a lui Atanasie a fost privita ca prima declaratie oficiala despre canonul Noului Testament.

Athanasie a scris lista pentru a incheia disputele asupra textelor asemenea „Pastorului din Hermas” sau „Epistolei lui Barnaba”, privite timp indelungat ca egale scrierilor apostolice. El a adus la tacere pe aceia care au pus la indoiala autenticitatea scrierilor lui Petru sau a cartii Apocalipsa. Athanasie afima ca „doar in acestea [27 scrieri] e descoperita invatatura despre Dumnezeire. Nimeni nu va putea adauga ceva la ele si nimic nu poate fi scos din ele”.

Canon controversat

Un document ce sustine pozitia lui Atanasie, faimosul Codex Vaticanus din Libraria Vaticanului, un codex grec al Vechiului si Noului Testament. El contine aceleasi carti, in aceeasi ordine ca si in Scrisoarea Festiva a lui Atanasie – care merita remarcata datorita ordinii specifice: Evangheliile, Faptele, Epistolele sobornicesti (Iacov, 1 si 2 Petru, 1, 2 si 3 Ioan si Iuda), Epistolele lui Pavel (incluzind Evrei intre 2 Tesaloniceni si 1 Timotei) si Apocalipsa. Codex Vaticanus a fost probabil scris in Roma, in anul 340, de scribi alexandrieni pentru imparatul Constantin, in timpul celor 7 ani de exil ai lui Atanasie in oras.

Chiar daca Atanasie probabil nu era departe cind Codex Vaticanus era scris, ne putem da seama ca stabilirea canonului nu a fost o decizie spontana facuta in mod unilateral de un episcop in Alexandria, ci un proces de investigatii atente si deliberari documentate intr-un codex al Bibliei grecesti si, 27 de ani mai tirziu, intr-o Scrisoare Festiva.

Pe de alta parte, viziunea lui Atanasie nu a intilnit suport unanim nici macar in Alexandria. Dupa vreo 20 de ani dupa ce a fost scrisa cea de-a 39-a Scrisoare Festiva, ucenicul alexandrian, Didymus cel Orb nu a acceptat 2 si 3 Ioan ca fiind scrieri canonice, dar a sustinut din plin si a citat 2 Petru, ce era inca ocazional disputat de altii. De asemenea, in mod aparent, Didymus a privit Pastorul din Hermas, Epistola lui Barnaba si chiar Didahia si 1 Clement la fel de autoritare. Existau multe astfel de divergente de opinie in tot Imperiul, atit in Est cit si in Vest. Totusi, dupa sfirsitul celui de-al IV-lea secol, asemenea divergente de opinie nu au alterat traditia primita.

Ce s-ar fi putut intimpla daca Atanasie si altii nu ar fi stabilit si aceptat un „canon inchis”? Scrierile gnostice, nesanatoase din punct de vedere teologic, ca Evanghelia lui Toma, ar fi patruns inauntru, diluind mesajul istoric al lui Hristos cu ceea ce azi numim elemente New Age. Presiuni de grup mai tirzii ar fi putut exclude scrieri care nu le slujeau scopului ― Apocalipsa, de exemplu, sau 2 Petru (o carte pe care bisericile siriene au incercat sa o excluda). Mai tirziu, Martin Luther ar fi dorit sa excluda Iacov, despre mesajul careia credea ca il contrazice pe Pavel. Intr-adevar, de ce sa nu adaugam „Scrisoarea dintr-o inchisoare din Birmingham” a lui Martin Luther King, din 1964, cum s-a sugerat de unii scriitori moderni? „Canonul inchis” pazeste biserica crestina de excentricitati, oferindu-i un cadru dat de verificare al teologiilor vremii.