Expunerea situatiei financiare a Comisiunii Europene incepand de la 1856

Expunerea situatiei financiare a Comisiunii Europene incepand de la 1856.

1. Situatia financiara a Comisiunii Europene intre 1856 si 1913.

In cursul sedintelor congresului de la Paris, Plenipotentiarii Turciei au declarat ca Guvernul lor este dispus a face avansul sumelor necesare executarii lucrarilor de ameliorare a gurilor Dunarii, acest angajament fiind reinnoit de reprezentantul Turciei in cea de a doua sedinta a Comisiunii Europene si acceptat de Delegatii celorlalte puteri.

Urmare acestei intelegeri, Guvernul otoman a furnizat Comisiunii in anii 1857, 1858, 1859 si a unei parti din anul 1860, fondurile de care a fost nevoie pentru a face fata cheltuielilor de administratie si cheltuielilor studiilor preliminare si lucrarilor pregatitoare. Varsamintele sale s-au ridicat la suma totala de 316975 ducati, sau 3740000 franci.

Acest aranjament nu a intarziat totodata sa prezinte inconveniente, trimiterea fondurilor neefectuandu-se punctual, la termene fixe. Aceste neregularitati au cauzat in mai multe reprize serioase incurcaturi Comisiunii, obligand-o uneori in sezonul cel mai favorabil din an, a incetini activitatea lucrarilor sale a caror cheltuieli se gaseau astfel marite. La fel in mai multe circumstante, sa imprumute la un o dobanda oneroasa sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor curente si completarea angajamentelor contractate fata de furnizori.

Aceste dificultati mareau prin urmare an de an greutatile financiare cu care se confrunta la acea epoca Guvernul otoman, astfel ca in 1860 varsamintele au fost in intregime suspendate, de asa maniera incat Comisiunea Europeana se gasea obligata de a lua o decizie hotarata, intrucat i-a fost pierduda sau abandonata sarcina sa, lasand neterminate lucrarile si trebuind create  resursele financiare necesare pentru indeplinirea programului.

A fost o fericire ca lucrarile provizorii intreprinse la gura Sulina sa se gaseasca la acel moment destul de avansate, producand o crestere a adancimii, suficienta pentru justificarea perceperii imediate a drepturilor fixate pentru cheltuielile facute in interesul navigatiei. Aceste cheltuieli trebuiau rambursate, conform articolului 16 al Tratatului de la Paris. Datele statistice indispensabile pentru fixarea dobanzilor de drept, erau reunite de Comisiunea Europeana in cursul anilor precedenti. Comisiunea facea uz de inputernicirile pe care i le oferea Tratatul, fixand la 25 iulie 1860 un Tarif provizoriu care a fost aplicat la gura Sulina pe 2 septembrie a acelui an. Acest Tarif supunea navigatia la o redeventa proportionala cu avantajele pe care le aveau navele de pe urma lucrarilor realizate.

Pentru a facilita Comisiunea Europeana de recursul de credit, Guvernul otoman a consimtit intre altele sa suspende exercitiul privilegiului pe care stipularile Tratatului i le asigura pentru produsul drepturilor de navigatie, pentru rambursarea avansurilor deja facute de Turcia. Astfel, Comisiunea a putut sa dispuna liber de produsul taxelor in scopul de a procura mijloacele de continuare si terminare ale lucrarilor sale.

Trei imprumuturi de 115645 ducati sau 1370000 franci, au fost contractate succesiv de la Banca otomana din Galati iar o patrime de 800000 de marcibanco sau 1500000 de franci de la Banca germana de nord din Hamburg. Aceste imprumuturi pentru amortismentul carora revenirea  perceperii de taxe a fost special afectata, au fost integral rambursate inainte de 1 iulie 1866.

La 2 noiembrie 1965 a fost semnat Actul public a carui articol 13 reda definitiv si obligatoriu pentru provenienta Tarifului provizoriu drepturilor de navigatie din 25 iulie 1860. Acesta a fost revizuit la 7 martie 1863 si a carui produs a procurat Comisiunii Europene mijloacele de a termina lucrarile sale. Era stipulat in Actul public ca produsul Tarifului era afectat :

Prioritatii si preferintei de a rambursa imprumuturile contractate de Comisiunea Europeana si a celor pe care ea le putea contracta in viitor pentru terminarea lucrarilor de ameliorare a gurilor Dunarii.

A acoperi costurile de administratie si intretinere a lucrarilor si constructiilor.

A amortiza avansurile facute de Comisiune in Turcia.

Excedentul produsului din taxe in cazul cand era, trebuia tinut in rezerva pentru a face fata cheltuielilor care puteau sa antreneze prelungirea digurilor de la Sulina si dezvoltarea in acelasi timp a ameliorarii cursului bratului Sulina in scopul obtinerii la gura si pe brat conditii bune permanent de navigabilitate. Ansamblul devizului se ridica la 3375000 franci.

Nu a fost posibil de a se intreprinde simultan executia tuturor lucrarilor, nici de realizare rapida a termenului lor cu singura parte libera de revenire anuala care in acea epoca nu atingea 500000 franci. A fost deci necesar de a contracta un nou imprumut pentru care in luna februarie si martie 1866, au fost facute interventiile corespunzatoare la diferite banci.

Complicatiile politice au turburat atunci demersurile financiare. Tinand cont de circumstante garantiile pe care Comisiunea Europeana putea sa le ofere si a caror credite stabilite au fost multumitoare pana atunci pentru imprumuturi la o cifra putin ridicata si cu un amortisment pe termen scurt, au parut insuficiente pentru o operatie mai importanta. Toate tentativele facute la Francfurt, la Hamburg, la Londra si la Paris, au fost infructuoase, bancile obiectand durata limitata a Comisiunii Europene si caracterul sau international care privau contractele sale de garantiile ordinare pentru executarea obligatiilor sale.

In acelasi timp procurarile au fost trecute pentru aprovizionarea de materiale si cumpararea materialului de dragaj necesare lucrarilor proiectate. Pentru a face fata primelor nevoi,  Comisiunea Europeana a contractat la 6 decembrie 1865 un imprumut partial de 10000 lire sterline (250000 franci) de la Henry Maynard, bancher la Londra. Dar cum acest imprumut trebuia rambursat la 15 decembrie 1866, el nu a permis Comisiunii sa satisfaca toate angajamentele contractate.

Pentru procurarea resurselor de care era nevoie, Comisiunea Europeana s-a adresat atunci direct publicului prin emiterea de obligatii prin mijloace de subscriptie publica. Prin acest procedeu s-au realizat 1558800 franci care au permis indeplinirea obligatiilor financiare in asteptarea imprumutului total care era necesar.

Dupa lungi negocieri, Comisiunea Europeana a obtinut la 30 aprilie 1868 garantia reunita si solidara a sase puteri care erau reprezentate, Rusia fiind singura care a refuzat angajarea. La 29 septembrie urma semnarea cu Domnii Bischoffheim si Goldschmidt, bancheri in Londra, a unui contract prin care acestea se angajau sa faca un contract cu Comisiunea Europeana pentru avansarea sumei de 135000 lire sterline (3375800 franci) destinata terminarii lucrarilor sale. Fondurile au fost varsate prin transe succesive esalonate intre 29 septembrie 1868 si intai ianuarie 1871. In timpul acestei perioade lucrarile votate in 1865 au fost intreprinse si finalizate la termenul lor.

In acelasi timp, din pacate, imprumutul de la Londra, Comisiunea Europeana nu avea inca surmontate toate dificultatile financiare. Executarea lucrarilor care urmau sa se termine si rambursarea obligatiilor emise de ea in 1866 si 1867, au epuizat resursele sale. De asemenea pentru a face fata tuturor exigentelor bugetare ale exercitiilor 1872 la 1874, a fost obligata de a cere doua deschideri de credit la Galati si la Londra. Gratie economiilor realizate, ea a putut rambursa sumele utilizate pentru aceste credite inainte de finele anului 1874. In aceasta epoca Comisiunea Europeana care a facut un efort mare pentru a satisface nevoile navigatiei, s-a gasit la finele sarcinii atribuite cu o datorie de circa 7000000 franci, reprezentata de ridicarea imprumutului Bischoffheim si Goldschmidt si de creanta Turciei pentru avansurile facute de Guvernul Otoman pana in 1860.

A urmat o serie de ani in cursul carora Comisiunea Europeana a putut ameliora situatia sa. Din punct de vedere tehnic ea nu avea decat sa urmareasca intretinerea lucrarilor executate si a intreprinde cateva lucrari noi de urgenta absoluta. Pe de alta parte cresterea numarului si tonajului global al navelor care frecventau Dunarea, atrase prin facilitatile navigatiei deja dobandite si prin dezvoltarea progresiva a tarilor riverane, s-a tradus printr-o crestere sensibila a produsului taxelor percepute la gura care depasise pentru prima data  in 1876 cifra de 2000000 franci.

Comisiunea Europeana a profitat ca aceste circumstante fericite sa asaneze finantele sale. Excedentele sale din incasari i-a permis nu numai de a proceda la o rambursare anticipata a datoriilor sale, dar si consimtirea succesiva in anii 1882 si 1884 a doua reduceri ale Tarifului taxelor de navigatie de 20 p. 100 fiecare.

Rambursarea imprumutului din 1868 a fost in intregime terminata la 31 decembrie 1882. In ce priveste creanta otomana a carei rezolvare a fost amanata printr-un acord cu Guvernul otoman pana la amortizarea imprumutului englez a carui ultim termen de scadenta venea la 31 decembrie 1887, ea a fost complet amortizata la 30 iunie a acelui an. Comisiunea Europeana care astfel isi indeplinise toate angajamentele financiare a putut prezenta in 1888 o situatie bugetara scutita de tot pasivul.

Din luna noiembrie 1856 pana la 31 decembrie 1887, incasarile s-au ridicat la un total de 41828993,89 franci, iar cheltuielile la 39911043,66 franci, cu un excedent incasat de 1917950,23 franci, inclusiv fondul de rezerva cu care Comisiunea s-a constituit.

Dupa 1888 Comisiunea Europeana a putut mentine pe o lunga serie de ani situatia favorabila a finantelor sale. Marile facilitati aduse din ce in ce navigatiei prin lucrarile executate, atat la gura cat si pe bratul Sulina, au contribuit la cresterea veniturilor, incasarile urmarind in ansamblu un mers ascendent datorita progresului tonajului impozabil.

Lasand la o parte anii deficitari datorita unei scaderi a traficului rezultat din proasta recolta in tarile riverane Dunarii si care a fost de altfel larg compensata prin excedentele de incasari realizate pana la o recolta abundenta care favoriza exportul, venitul anual de drepturi de navigatie incasate de Comisiunea Europeana in cursul perioadei mergand de la 1888 la 1912, trecea de 2000000 la 2500000 franci, a determinat o noua reducere a Tarifului in acest interval.

Aceasta elasticitate a cheltuielilor a permis Comisiunii de a dota bugetul de cheltuieli si credite necesare pentru a face fata nu numai cheltuielilor sale de administratie normala si de exploatare, dar de asemenea cheltuielilor de executie pe bratul Sulina a unei serii de taieturi care au transformat fluviul intre ceatalul Sfantu Gheorghe si Sulina intr-un canal drept, larg si adanc. Comisiunea Europeana a folosit la aceste lucrari creditele sale esalonate intre 1881 si 1904 la o suma de aproximativ 12000000000 franci si ea a putut preleva din rezervele sale fondurile necesare dezvoltarii utilajului si cresterii materialului de dragaj. Astfel pana la primul razboi mondial, Comisiunea Europeana a putut sa asigure nevoile navigatiei si mentinerea echilibrului bugetului sau, exclusiv cu ajutorul veniturilor sale pe baza producerii taxelor.

2. Situatia financiara a Comisiunii Europene din 1914 pana in 1930.

Razboiul care se contura in luna august 1914, a avut drept cosecinta imediata privarea Comisiunii Europene de toate incasarile, astfel ca finantele sale se resimteau deja contrare evenimentelor din 1913. Pentru a echilibra bugetul de exercitiu pe 1914, Comisiunea a trebuit sa utilizeze aproape toate rezervele sale si sa recurga la o deschidere de credit de 540000 lei consimtit de Banca Nationala a Romaniei prin amanetarea de titluri apartinand Fondului de retragere a personalului lucrator.

Situatia s-a agravat la inceputul anului 1915. Pentru a face fata cheltuielilor strict necesare pentru mersul afacerilor curente, Comisiunea a obtinut concursul financiar al Guvernului roman care i-a pus la dispozitie avansurile lunare de 120000 lei. Dar asa cum au inceput a se repercuta problemele prin prelungirea crizei si nu se putea recurge exclusiv din subventiile Romaniei, Comisiunea Europeana a decis in mai 1915 sa ceara celor opt Puteri care au constituit-o, un avans colectiv de 3200000 franci, adica 400000 franci pe Putere, cu scopul de a putea asigura functionarea continua a serviciilor si executarii lucrarilor strict indispensabile. Apelul sau a fost inteles si varsamintele s-au efectuat de catre toate puterile cu exceptia Romaniei a caror avansuri depasisera deja partea sa de contributie. Comisiunea Europeana dispunea astfel in anii 1915 si 1916 de fondurile necesare pentru nevoile cele mai urgente.

Proiect: Test de evaluare la geografie - relieful Romaniei Referat: Bucegii isi dezvaluie tainele

La inceputul anului 1917 deficitul acuza din nou. La acea epoca Delegatii Romaniei si Rusiei care erau retrasi la Odesa cu o parte din personal, sa-u orientat a gasi resursele necesare de plata de catre acesti doi agenti care au ramas in activitate. A fost adresat un apel Guvernelor pentru a obtine noi subzistente. Franta si Marea Britanie au raspuns de a furniza fiecare un nou avans de 400000 de franci. In acelasi timp s-a semnat o conventie cu Guvernul rus asupra termenelor la care Comisiunea inchiria Marinei ruse materialul sau plutitor in schimbul unei redevente anuale de 2060000 franci. Obiectul contractului era de asigura pe durata razboiului mentinerea in buna stare a senalului navigabil din portul Sulina si de la gura. Rusia se substitua astfel Comisiunii Europene pentru a efectua lucrari de dragaje. Dar revolutia care se pregatea in Rusia in 1917 a fost de natura sa anuleze conventia la cateva luni inainte de a fi executata. La 13 februarie 1918 Comisiunea intra in posesia materialului sau. Guvernul rus a platit o suma de pana la circa 300000 pentru costul locatiei.

Dupa semnarea pacii de la Bucuresti din 7 mai 1918, Puterile Centrale au furnizat Comisiunii care se crease, inlocuind Comisiunea Europeana, sumele indispensabile functionarii serviciilor, ca si materialele si combustibilul necesar pentru dragaj. Aceasta stare de lucruri a durat pana la semnarea armistitiului din 11 noiembrie 1918.

Incepand din aceasta zi si pana in momentul cand repunerea navigatiei aducea ceva resurse Comisiunii nou reconstituita, cerintele financiare ale sale cele mai urgente au fost asigurate de Guvernul roman care a vansat o noua suma de 900000 lei, in timp ce marina franceza si engleza furnizau credite din depozitul lor din Constantinopol, carbunele necesar dragajelor.

In luna octombrie 1918, Comisiunea Europeana a Dunarii reconstituita s-a reunit la Paris in sesiune extraordinara si se preocupa de a gasi resursele necesare pentru a face fata marilor greutati pe care le lasase razboiul. Ea s-a gasit in fata unei datorii de 5000000 franci rezultand din avansurile Guvernelor. Ea avea de urmarit mai departe cheltuielile de angajare pentru a reorganiza serviciile, ridicarea ruinelor sale si de a intreprinde la gura lucrarile indispensabile.

Una din primele masuri a fost revizuirea Tarifului din 1909 stabilit pentru acea epoca cand conditiile economice erau total diferite. Cota taxelor de navigatie a fost ridicata pentru a tine cont de preturile inalte ale materialelor, carbunelui si mainii de lucru. Dar in ciuda cresterii Tarifului, Comisiunea nu putea spera a face fata cheltuielilor considerabile pe care le avea de suportat, exclusiv modul de a produce taxe. Cum s-a vazut de altfel, anumite perturbari economice provocate de razboi au exercitat o lunga perioada de timp o actiune defavorabila asupra miscarii navigatiei, ceea ce a facut ca veniturile sa ramana sensibil inferioare celor de dinaintea razboiului.

Tonajul mediu anual impozabil la gura Sulina in ultimii 10 ani dinnaintea razboiului, a fost de 1931000 tone, in timp ce intre anii 1921 si 1929, media a fost de 1333000 tone. In anul 1930 gratie unui export exceptional datorita recoltei abundente din anul precedent, tonajul a atins pentru prim data media dinnaintea razboiului.

In aceste conditii se impunea un imprumut si s-a decis :

Negocierea cu bancherii obisnuiti ai Comisiunii Europene a unui imprumut pe scurt termen de 5000000 franci francezi destinati asigurarii satisfacerii nevoilor imediate ale Comisiunii.

Contractarea la Londra a unui imprumut de 600000 de lire sterline, garantat de Puteri (Franta, Marea Britanie, Italia si Romania) si rambursabil in 5 ani.

Primul din aceste imprumuturi a fost negociat pe langa Societatea Generala din Paris care trebuia sa consimta pretul cu participarea Bancii Comerciale Italiene din Milano, a Bancii Marmorosch Blank din Bucuresti si a unei banci engleze, dar acea banca neacceptand participarea la operatiune, imprumutul nu a fost realizat decat numai trei sferturi de 3750000 franci francezi. Guvernul britanic vrand in acelasi timp sa-si aduca concursul sau Comisiunii Europene, i-a furnizat la credit carbunele necesar pentru dragaje, ceea ce echivala cu o deschidere de credit a valorii carbunelui.

Imprumutul de 3750000 franci francezi pus la dispozitia Comisiunii in anul curent din 1920, trebuia rambursat cel mai tarziu la 1 iulie 1921. Partea romana a fost rambursata la termenul scadent, dar partile franceza si italiana au trebuit sa ceara amanari bancilor, pe de o parte datorita faptului ca producerea de taxe de navigatie ramasese sub previziuni, iar pe de alta parte pentru ca importante cheltuieli relative la anumite cumparaturi de materiale necesare marilor lucrari incepute, ramasesera a se efectua.  

Cat priveste imprumutul de 600000 de lire sterline, situatia mersului financiar nu a permis a fi realizat.

Gasindu-se in imposibilitatea de a contracta un mare imprumut de lunga scadenta care sa permita urmarirea fara hazard a finalizarii lucrarilor de prelungire a digurilor incepute la Sulina, Comisiunea Europeana a fost constransa de a executa aceste lucrari de la o zi la alta, prelevind pentru aceste resurse ordinare sumele necesare platii cheltuielilor, atunci cand un export abundent avea sa dea mai multe valori incasarilor, recurgand la imprumuturi pe scurt termen in cazul cand excedentele bugetare vor fi suficiente.

Plata costului unei dragi maritime puternice si a doua salande porteze cumparate pentru marile lucrari, a fost cauza noilor dificultati financiare in anul 1923. Acest utilaj a carui cost se ridica la aproape de 200000 lire sterline, a fost achitat la mai multe termene esalonate pe o perioada de doi ani. Plata a fost achitata ca urmare a cursului foarte oneros al lirei sterline care se pastra inalt in mod constant. Pentru a face fata si a asigura in acelasi timp cheltuielile lucrarilor, Comisiunea Europeana care angaja-se toate disponibilitatile, a decis de a contracta un nou imprumut. Avand insa obtinuta autorizatia de a amana pana in 1924 rambursarea partilor franceze si italiene imprumutate in 1920, ea se gasea dispensata de a recurge la acest mijloc.

Dupa catva timp a devenit indispensabil de a dispune de resursele extraordinare ca urmare a unei diminuari bruste a adancimii pe bara Sulina survenita in iunie 1924. In scopul executarii lucrarilor necesare pentru a caror cost incasarile ordinare ale Comisiunii Europene nu puteau ajunge, un imprumut de 3500000 franci francezi a fost negociat de la bancherii Comisiunii,  Banca tarilor Europei Centrale din Paris, Banca Comerciala Italiana din milano, Banca Nationala a Romaniei si Banca Barclay din Londra. Fiecare banca participa oferind un sfert din imprumut. Rambursarea sumelor imprumutate a inceput in 1926 si s-a terminat complet la inceputul anului 1927.

In ciuda grelelor incarcari financiare ale sale, Comisiunea Europeana a putut in anii 1925 si 1926 sa echilibreze bugetul sau gratie unei cresteri a incasarilor sale, pe de o parte printr-un export care depasea pe cel din anii precedenti, iar pe de alta parte prin realizarea creantei datorate de Germania, Austria si Bulgaria pentru pagubele cauzate de razboi proprietatilor sale si constructiilor de catre armatele acestor state.

Nu a fost la fel in 1927. In cursul acestui an lucrarile de prelungire ale digurilor cu cea mai mare activitate, pretindeau deschiderea de importante credite suplimentare. Necesitatea de a recurge la imprumut se impunea din nou, cu atat mai mult cu cat perspectivele de export ale recoltei din 1927 facuse-ra sa se intrevada pentru anul 1928 o slabire a incasarilor. Pentru a face fata situatiei, Comisiunea Europeana a contractat in ianuarie 1928 un imprumut de 60000 de lire sterline care a fost consimtit pentru trei sferturi de Banca Statelor Europei Centrale din Paris si pentru un sfert de Banca Nationala a Romaniei. Varsamantul urcat al acestui imprumut a permis Comisiunii evitarea dificultatilor de moment fara ca trezoreria sa fie restituita mai elastic. Situatia nu a intarziat a se agrava. Conform rezultatelor extrem de defavorabile a productiei agricole din 1927, traficul Dunarii de Jos a scazut in 1928 la o cifra care numai survenise de 40 de ani. Tonajul impozat in cursul acestui an nu se ridica decat la 825000 de tone, marcand o reducere de aproape 50 p. 100 pentru tonajul mediu celor trei ani precedenti. Ca un facut, o iarna de o asprime exceptionala care a prelungit inchiderea Dunarii, a redus practic complet exportul in primele patru luni ale anului 1929. Diminuarea incasarilor care a fost consecinta, a afectat grav finantele Comisiunii Europene. Scaderea resurselor suficiente, Comisiunea a trebuit sa incetineasca mersul lucrarilor sale si sa revina angajamentelor la care ea se gasea in imposibilitatea de a face fata.

Pentru restabilirea acestei situatii care era una din cele mai dificile pe care le intalnise, Comisiunea Europeana nu putea recurge la utilizarea mijloacelor ordinare. Pe partea cheltuielilor toate comprimarile posibile au fost operate ca urmare a masurilor luate. Pe partea incasarilor nici o resursa noua nu era de sperat, taxele care nu puteau fi marite fara a impoza navigatia de atunci tinand cont de viitor, nu erau susceptibile de a da un randament suficient pentru combaterea deficitului. Nefiind alta solutie s-a recurs la un nou imprumut. Dar ale pune odata pe toate la adapost de incurcaturi financiare, Comisiunea Europeana a hotarat in cursul sesiunii sale din primavara anului 1929 de a solicita sprijinul Puterilor pentru a avea posibilitatea de a contracta un mare imprumut de lunga scadenta a carui valoare sa fixat la 8500000 franci aur.

Demersurile facute pe langa Guverne au izbutit cu un rezultat favorabil. Imprumutul este astazi pe cale de realizare. Marea Britanie, Italia si Romania au acceptat participarea la operatiune, fiecare cu un sfert din imprumut, sub forma de unui avans acordat prin Trezoreria lor. Cat priveste Franta, ea a dat concursul sau sub forma unei garantii serviciului de interese si rambursarii partii franceze de imprumut ce va fi furnizat prin Banca Statelor Europei Centrale. Comisiunea Europeana era autorizata a dispune de fondurile de imprumut treptat si pe masura cerintelor sale, prin prelevari esalonate pe o perioada de trei ani care ar fi inceput in anul 1930. Rambursarea se va efectua in opt ani pornind din anul 1935.

Gratie acestui imprumut, Comisiunea Europeana se gasea desamorsata in posibilitatea de a urma fara hazard terminarea marilor lucrari ale sale si de asanare a finantelor sale regland lichidarea pasivului sau care se compunea la 31 decembrie 1930 din doua ordine de creante,  un sold al imprumutului de 60000 lire sterline contractat in 1928 si partea nerambursata ale avansurilor facute in timpul razboiului de Guverne. Soldul imprumutului contractat in anul 1928 a fost rambursat in primele luni ale anului 1931 si complet amortizat la 30 aprilie 1931.

Trei stari publice din Anexe prezinta un raport general al gestiunii financiare a Comisiunii Europene de la instituirea sa pana la 31 decembrie 1930. Ele au permis urmarirea an de an a miscarii incasarilor si cheltuielilor efectuate de catre Comisiune.

Stadiul incasarilor (Anexa I) da un rezumat complet al incasarilor de la punerea in vigoare a Tarifului drepturilor de navigatie, fara a tine cont de produsul imprumuturilor. El cuprinde astfel toate sumele percepute si provenite din resurselor proprii ale Comisiunii.

Stadiul cheltuielilor (Anexa II) prezinta un rezumat complet al tuturor cheltuielilor administrative si tehnice ale Comisiunii pornind din ziua cand ea a intrat in activitate. Nu s-a facut mentiunea cheltuielilor aferente rambursarii capitalului imprumuturilor contractate. Sumele indicate nu reprezinta decat cheltuielile efective ale Comisiunii.

Situatia recapitulativa (Anexa III) a incasarilor si cheltuielilor efectuate de Comisiunea Europeana de la instituirea sa pana la 31 decembrie 1930, este prezentata pe o diagrama care permite sa se faca o comparatie rapida, fie a incasarilor si cheltuielilor anuale, fie a incasarilor si cheltuielilor in cursul existentei Comisiunii Europene (Anexa IV) si din care reese urmatorul rezultat :

Total incasari                                              155435715,71 franci aur.

Total cheltuieli                                           157494110,28 franci aur.

De unde un excedent de cheltuieli de                                  2058394,57 franci aur.

Deci exista posibilitatea deducerii sumei in franci aur de 582829,55 pentru a tine cont de variatiile valorii la care au fost supuse elementele componente, activ si pasiv ale Comisiunii, provenind in special din revalorificare si din diferentele monetare de 582829,55 franci aur.

Rezulta ca pasivul Comisiunii Europene la 31 decembrie 1930 se urca la 1475565,02 franci aur.

In rezumat, situatia Comisiunii Europene la data de 31 decembrie 1930 se prezenta in tabelul de mai jos.