Gestapo-ul si iezuitii

Gestapo-ul si iezuitii

Daca bunavointa si prietenia lui Pius XI si Pius XII nu s-au oprit niciodata fata de Führer-ul pe care l-au adus la putere, atunci trebuie sa recunoastem ca el a indeplinit toate conditiile pactului prin care era legat de Vatican. Asa cum promisese in mod expres sa "stranguleze" pe anticlericali, acestia i-au urmat curand pe evrei si liberali in lagarele de concentrare. Stim cum a decis conducatorul celui de al III-lea Reich soarta evreilor: ei erau pur si simplu masacrati sau, cand era mai avantajos, erau pusi sa trudeasca pana la epuizare si apoi lichidati. In acest caz, "solutia finala" era doar intarziata.

Dar sa vedem mai intai cum o personalitate special "autorizata", Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos, confirma explicit cardasia dintre Vatican si nazisti. Potrivit ziarului 'Reforma', iata ce publica presa dictatorului spaniol (Franco) la 3 mai 1945, data mortii lui Hitler: "Adolf Hitler, fiu al bisericii catolice, a murit aparand cresti­nismul. Prin urmare, este de inteles ca nu pot fi gasite cuvinte pentru a deplange moartea lui, cand s-au spus atatea pentru a-i preamari viata. Deasupra ramasitelor lui pamantesti se inalta figura sa morala biruitoare. Odata cu cununa de martir, Dumnezeu i-a dat lui Hitler laurii Victo­riei" ('Reforma', 21 iulie 1945). Un comunicat dat la Vatican, via Madrid.

Desigur, eroul disparut merita cu prisosinta gratitudinea bisericii romane si ei nu uitau. Hitler a servit biserica cu credinciosie: toti cei pe care biserica ii socotea dusmani, au suferit consecintele. Si acest 'fiu' bun n-a pregetat sa plateasca ceea ce datora sfintei biserici mama, si in special celor ce s-au inrolat ca soldati ai ei.

"Am invatat mult de la Ordinul iezuit", spunea Hitler "Pana acum nu a existat ceva mai grandios, pe pamant, ca organizatia ierarhica a bisericii catolice. Am transferat o mare parte a acestui tip de organizatie, in propriul meu partid Va voi impartasi un secret. Pun bazele unui ordin In orasele (in sensul de 'cetatile') ordinului meu, vom educa un tineret care va face lumea sa tremure Hitler s-a oprit apoi, spunand ca nu poate divulga mai mult" (Hermann Rauschning, "Hitler mi-a spus").

O alta personalitate hitlerista, Walter Schellenberg, fost sef al contra-spionajului german, completa aceste confidente ale Führer-ului dupa razboi: "Organizatia SS a fost constituita de Himmler potrivit principiilor Ordinului iezuit. Regulamentul si exercitiile spirituale pres­crise de Ignatiu de Loyola erau modelul pe care Himmler a incercat sa le copieze cu exactitate Reichführer SS - titlul lui Himmler ca sef suprem al SS-ului - urma sa devina omologul generalului iezuitilor si in­treaga structura a directiei era o imitatie sau copie fidela a ordinii ierarhiei bisericii catolice. Un castel medieval de langa Paderborn in Westfalia, numit 'Webelsburg' a fost restaurat; el a devenit ceea ce ar putea fi denumit 'o manastire SS'" (Walter Schellenberg, "Seful contraspionajului nazist va vorbeste").

In ceea ce ii privea, cei mai buni scriitori-teologi erau ocupati cu demonstrarea asemanarii dintre doctrinele naziste si catolice. Si in acest domeniu, fiii lui Loyola erau cei mai ocupati. De exemplu, sa vedem cum prezenta publicului Michaele Schmaus, teolog iezuit, o serie de studii pe marginea acestui subiect. 'Imperiul si biserica' reprezinta o serie de scrieri care ar trebui sa ajute la edificarea celui de al III-lea Reich, caci ea uneste statul national-socialist cu crestinatatea catolica "Miscarea national-socialista este cel mai viguros si mai masiv protest impotriva spiritului secolelor XIX si XX Un compromis intre cre­dinta catolica si gandirea liberala este imposibil Nimic nu se opune mai puternic catolicismului decat democratia Sensul redescoperit al 'autoritatii stricte' deschide din nou calea unei interpretari reale a autoritatii ecleziastice Neincrederea in libertate este bazata pe doctrina catolica a pacatului originar Poruncile national-socialiste si cele ale bisericii catolice au acelasi tel"

Acest tel era 'noul Ev-mediu' pe care Hitler il promisese Europei. Asemanarea dintre pasionatul anti-liberalism al acestui iezuit din München si fanatismul exprimat in timpul actului dedicarii F.N.C.-ului din biserica Montmartre era izbitoare. In timpul ocupatiei, R.P. Merkle scria: "In aceste zile, libertatea nu mai merita nici o consideratie". 

Citate precum acesta ar putea fi date la infinit. Nu este aceasta ura de libertate sub toate formele ei insasi caracteristica stapanului de la Roma? Este usor de inteles cum de s-au armonizat atat de bine doctrinele naziste cu cele catolice. Cel care a demonstrat cu pricepere acest acord, "iezuitul Michaele Schmaus", a fost numit de 'La Croix', zece ani dupa terminarea razboiului, "marele teolog din München" si ni­meni nu va fi surprins sa afle ca el a fost facut "Print al bisericii" de catre Pius XII.

In aceste conditii, ce mai ramane din scrisoarea enciclica 'Mit brennender Sorge' a lui Pius XI, care parea ca ataca nazismul? Nici un cazuist nu a incercat sa ne lamureasca desigur!

'Marele teolog' Michaele Schumaus avea multi rivali, potrivit unui autor german care vede in cartea "Katolisch-Konservatives Erbgut" cea mai uimitoare carte publicata vreodata de editurile catolice germane. "Aceasta antologie care aduna la un loc texte din principalii teoreti­cieni catolici ai Germaniei, de la Gorres la Vogelsang, ne face sa cre­dem ca national socialismul a izvorat din ideile catolice". Cand a scris aceasta prefata, Günter Buxbaum nu-si dadea seama ca descrierea sa era perfecta. 

O alta persoana bine informata, principalul izvor al pactului din­tre Sfantul Scaun si Berlin si sambelanul secret al papei, Franz von Papen, era si mai explicit: "Al III-lea Reich este prima putere mondiala care nu numai ca recunoaste, dar pune si in practica inaltele principii ale papalitatii".

Acestei afirmatii noi i-am adauga rezultatul acestei "puneri in practica": 25 de milioane de victime ale lagarelor de concentrare - ci­fra oficiala publicata de ONU.

Aici gasim necesar sa amintim ceva in special pentru acei care nu pot admite ca masacrele organizate erau unul din 'inaltele principii' ale papalitatii. Desigur, aceasta candoare este mentinuta cu sarguinta: "Asemenea fapte barbare tin de trecut!" Asta o spun 'bunii apostoli' oa­menilor de rand, in timp ce ridica din umeri in fata necatolicilor "pentru care focurile Sfintei inchizitii mai ard inca" ('Marturia crestina', ziar, 6 dec.1957). 

Asa sa fie! Dar sa punem de-o parte marturiile foarte abundente despre ferocitatea clericala a anilor de demult si sa le luam in consi­deratie pe cele de privesc secolul XX. Nu vom reaminti nici ispravile unor oameni ca Stepinac sau Marcone din Croatia, nici de cele ale lui Tiso in Slovacia, dar ne vom limita sa examinam cat de ortodoxe erau 'inaltele principii' pe care ei le puneau in practica. Sunt aceste prin­cipii, astazi, renegate printr-o 'doctrina luminoasa', sunt ele respinse in mod oficial de Sfantul Scaun, la fel ca si alte greseli ale trecutu­lui intunecat? Este usor de aflat. 

Sa deschidem, de exemplu, "Mari apologii" a abatelui Jean Vieujan, care cu greu ar putea fi considerata "medievala", desi este datata "1937"; Ce citim aici? "Pentru a accepta principiile Inchizitiei, trebuie sa posezi doar o mentalitate crestina, si asta este tocmai ceea ce le lipseste crestinilor Biserica nu are nici o sfiala in acest domeniu". Nimeni nu ar fi putut s-o spuna mai bine. Este necesara o alta dovada, nu mai putin ortodoxa si moderna? Ascultati-l pe R.P. Janvier, un faimos predicator la Notre Dame: "Prin natura puterii ei indirecte asu­pra chestiunilor pamantesti, nu ar trebui ca biserica sa aiba dreptul sa astepte de la statele catolice ca acestea sa oprime pe eretici chiar pana la lichidarea lor? Iata raspunsul meu: Da, eu sustin aceasta, sa se mearga pana la moartea acestora! Sprijinindu-ma mai intai de toate pe practica si apoi pe invatatura bisericii; si sunt convins ca nici un catolic nu va sustine contrariul fara a pacatui in mod grav".

Nu am putea sa-l acuzam pe acest teolog ca ar vorbi in dodii. Cuvantarea sa a fost clara si limpede. Ar fi imposibil sa spui mai mult cu mai putine cuvinte. Totul este aici, privitor la dreptul pe care biserica si-l aroga de a-i extermina pe acei a caror credinta nu corespunde cu a ei: "invatatura" care o sileste, "practica" ce o legitimeaza prin traditie si chiar "chemarea la ordine a statului crestin", reprezentata atat de bine de cruciada hitlerista.

Urmatoarele cuvinte, departe de a fi ambigui, nu au fost pronuntate in intunecimea Evului Mediu: "Biserica poate condamna pe eretici la moarte pentru ca orice drept pe care acestia il au exista numai datorita tolerantei noastre, si aceste drepturi sint aparente doar, nu si reale". Autorul acestei afirmatii este generalul iezuit, Franz Wern (1906-1915) si faptul ca era german da si mai multa greutate declaratiei sale.

Tot in timpul secolului XX, cardinalul Lepicier, conducator notoriu al bisericii, scria: "Daca cineva declara in mod public ca este un eretic sau incearca sa-i converteasca pe altii prin cuvantul sau faptele sale, nu numai ca poate fi excomunicat, dar de asemenea poate fi pe buna dreptate omorat". Daca acesta nu este un apel caracteristic la crima, atunci nu stiu ce sa mai zic.

Este dorita de asemenea si contributia suveranului pontif? Iat-o, din partea unui papa modern al carui 'liberalism' a fost criticat de clerul intransigent: papa iezuit, Leon XIII: "Blestemul este asupra ori­carui om care spune ca Duhul Sfant nu doreste ca noi sa-i omoram pe eretici". Ce alta autoritate poate fi invocata mai presus de cea a Duhu­lui Sfant? Chiar daca acest lucru poate nemultumi pe cei ce manipuleaza perdelele de fum (cu referire la cei ce semnalizeaza prin coloane de fum alegerea unui nou papa), care incearca sa linisteasca constiintele nelinistite, 'inaltele principii' ale papalitatii raman neschimbate si, printre altele, exterminarea in numele credintei este tot atat de vala­bila si canonica azi precum a fost si in trecut. O concluzie "foarte iluminanta" - ca sa folosim un cuvant atat de drag misticilor - cand luam in considerare ceea ce s-a intamplat in Europa intre 1939 si 1945.

"Hitler, Goebbels, Himmler si cei mai multi membri din «vechea garda» a partidului erau catolici", scria Frederic Hoffet. "Si asta nu intamplator, caci datorita apartenentei religioase a sefilor, guvernul national-socialist a fost unul din cele mai catolice din cate a avut Germania Aceasta inrudire intre national-socialism si catolicism este si mai izbitoare daca studiem cu mai multa atentie metodele de propagare da si organizarea interna a partidului. Privitor la acest subiect, nimic nu este mai concludent decat activitatea lui Josef Goebbels. Acesta fuse­se crescut intr-un colegiu iezuit si facuse seminarul teologic inainte de a se dedica literaturii si politicii Fiecare pagina, fiecare rand al scrierilor sale reinvie invatatura profesorilor sai; asa ca el pune accentul pe supunere pe dispretul fata de adevar "Unele minciuni sint tot atat de necesare ca si painea!", proclama el in virtutea relativismului moral extras din scrierile lui Ignatiu de Loyola.

Hitler nu acorda laurii iezuitismului sefului propagandei, ci sefu­lui Gestapo-ului, dupa cum spunea si celor apropiati: "Il pot vedea pe Himmler ca pe un Ignatiu de Loyola al nostru". Ca sa vorbeasca astfel, Führer-ul trebuie sa fi avut motive serioase. Mai intai observam ca Kurt Heinrich Himmler, Reichführer al SS-ului, Gestapo-ului si fortelor politienesti germane, parea a fi unul din cei mai impregnati de clericalism dintre toti membrii anturajului catolic al lui Hitler. Tatal sau fusese director al unei scoli catolice in München si apoi tutore al Printului Rupecht al Bavariei. Fratele sau, calugar benedictin, traise la manastirea Maria Zaach, unul din locurile cele mai inalte ale pangermanismului. El a mai avut un unchi care a ocupat o pozitie inalta in canonul Curtii Ba­variei, iezuitul Himmler.

Autorul german, Walter Hagen, da de asemenea unele informatii dis­crete: "Generalul iezuitilor, contele Halke von Ledochovschi, era pregatit sa organizeze, pe bazele obisnuite ale anti-comunismului, unele colaborari intre Serviciul secret german si Ordinul iezuitilor".

Ca rezultat, in cadrul Serviciului central de securitate al SS, s­-a infiintat o organizatie, iar majoritatea pozitiilor cheie erau ocupate de preoti catolici purtand uniforma neagra a SS-ului. Parintele iezuit Himmler era unul din ofiterii superiori ai acestei organizatii.

Dupa capitularea celui de al treilea Reich, parintele iezuit Himmler a fost arestat si inchis la Nüremberg. Audierea lui de catre tribunalul international ar fi putut dezvalui lucruri foarte importante, dar Providenta a vegheat cu ochi vigilenti: unchiul lui Heinrich Himmler nu a mai aparut inaintea tribunalului. Intr-o dimineata, el A FOST GASIT MORT IN CELULA LUI, iar publicul nu a aflat niciodata cauza mortii sale. Nu vom pata memoria acestui cleric presupunand ca isi pusese capat zilelor de buna voie, impotriva invataturii solemne a bisericii romane.

Desigur, moartea lui a fost la fel de brusca si oportuna ca aceea a unui alt iezuit, cu putin timp inainte, parintele Staempfle, autorul nerecunoscut al cartii lui Hitler, 'Mein Kampf'. Stranie coincidenta, desigur.

Dar sa ne intoarcem la Kurt Heinrich Himmler, sef al Gestapo-ului, ceea ce inseamna ca a tinut in mainile sale principalele parghii ale pu­terii acelui regim. Care este meritul sau personal in castigarea unei ase menea pozitii inalte? A vazut Hitler in el un geniu superior, atunci cand l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? Desigur, nu este ceea ce spun marturiile celor care il cunosteau si care vedeau in el nimic mai mult decat o mediocritate.

Oare stralucea acea stea cu o lumina de imprumut? Cine este cu ade­varat K. H. Himmler, seful oficial care a domnit de fapt peste Gestapo si peste serviciile secrete? Cine trimitea milioane de oameni, deportati din motive politice, impreuna cu evreii la moarte? Era cumva nepotul insipid al unchiului, fost canon al Curtii Bavariei, unul din favoritii lui Ledochovschi, un parinte iezuit si ofiter superior in SS?

Poate parea necugetat si chiar obraznic sa scrutezi atat de indis­cret scena ascunsa a istoriei. Piesa se joaca pe scena inaintea luminilor combinate ale rampei. Acest lucru este normal pentru orice spectacol; iar cel care vrea sa priveasca dincolo in culise poate fi privit ca unul car produce tulburari si este prost crescut.

Totusi, vraja care ii leaga pe actori de acela asupra caruia sint fixate privirile publicului, vine in intregime din spatele scenei. Acest lucru este mai evident atunci cand studiem pe acesti monstri sacri si ne dam seama ca, de fapt, ei sint departe de ceea ce ne inchipuim noi ca reprezinta.

Aceasta s-a intamplat si in cazul lui Himmler. Dar n-ar fi drept sa spunem acelasi lucru despre cel care l-a folosit ca mana lui dreapta, adica Hitler? Cand il vedeam pe Hitler gesticuland pe ecran sau il auzeam latrandu-si cuvantarile lui isterice, nu aveam oare impresia ca priveam miscarile unui automat gresit reglat, cu resorturile intinse la maxim? Chiar miscarile sale cele mai simple ne reamintesc de o papusa mecanica. Cat despre ochii lui goi si bulbucati, nasul lipsit de fermitate, fizio­nomia puhava a carei vulgaritate nu putea fi salvata de mesa de par sau mustata perie care parea lipita sub nas

Era oare acest tip mormait la intalnirile publice, un adevarat sef? Era el adevaratul stapan al Germaniei, un autentic om de stat al ca­rui geniu urma sa intoarca lumea cu susul in jos? Sau era doar un inlocuitor rau al tuturor acestora? O piele de acoperire istet umflata si o fantoma pentru manuirea maselor, un agitator al multimilor?

El insusi a recunoscut aceasta atunci cand a spus: "Eu sint doar o trambita". François Poncet, ambasadorul Frantei la Berlin, confirma ca Hitler muncea foarte putin, nu prea citea si ii lasa pe colaboratorii sai sa-si vada de ale lor. Cei care il ajutau dadeau aceeasi impresie de go­liciune si irealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat spre Anglia in 1941, a aparut la procesul de la Nüremberg ca un strain de aceasta lume si nu am aflat niciodata daca era complet nebun sau era doar lunatic.

Al doilea era grotescul Goering, increzut si obez, care purta cea mai spectaculoasa uniforma de opereta, un mancau, un mare jefuitor de picturi si, pe deasupra, morfinoman.

Celelalte personalitati principale ale partidului era asemanatore si la procesul de la Nüremberg una din cele mai mari surprize a ziaristilor a fost ca acesti oameni, pe langa defectele lor individuale, erau lipsiti de inteligenta, caracter si erau mai mult sau mai putin insignifianti.

Singurul care a stat deasupra acestei adunari vulgare - datorita agerimii dar nu si meritelor sale morale - a fost Franz von Papen, sambelanul papei, "omul bun la toate" care urma sa fie achitat.

Daca Führer-ul se dovedeste a fi o marioneta extraordinara, era oa­re cel care l-a creat mai deosebit? Sa ne amintim maimutarelile acelui "Cezar potrivit pentru carnaval", rostogolindu-si ochii lui mari si negri pe care ii dorea scanteietori, pe sub acea neobisnuita palarie impodobit cu ciucuri! Si acele fotografii destinate propagandei, luate dinspre pi­cioare si care scoteau in evidenta doar falcile, omul minune, ca o stanca neclintita - simbol al vointei care nu cunostea obstacole!

Ce vointa! Din marturisirile catorva tovarasi ai lui, aveam imaginea cumplita a unui om mereu indecis; acest om minune care urma sa "cotro­peasca totul" in forta (ca sa folosim termenii cardinalului Ratti, viitor Pius XI), nu a rezistat avansurilor facute de catre cardinalul iezuit Gasparri, Secretar de Stat, in numele Vaticanului. Doar cateva intalniri secrete l-au convins pe 'revolutionar' sa se inroleze cu tot calabalacul sub stindardul Sfantului Scaun, pentru a-si construi o cariera stralucita pe care o stim atat de bine, incat fostul ministru, Carlo Sforza, a putut scrie: "Intr-o zi, cand timpul va fi atenuat amarul si ura, se va recunoaste ca orgia brutalitatilor sangeroase care au transformat Italia intr-o inchisoare pentru 20 de ani si in ruine de-a lungul razboiului din 1940­-1945, isi au originea intr-un caz aproape unic in istorie: completa dis­proportie dintre legenda creata artificial in jurul unui nume si reala capacitate a bietului diavol care a purtat acel nume, un om care nu se impiedica de cultura".

Aceasta formula perfecta este aplicabila lui Hitler, ca si lui Mussolini: aceeasi disproportie intre legenda si capacitate, aceeasi lipsa de cultura a acestor aventurieri mediocri cu trecut aproape identic; carierele lor luminoase isi pot gasi explicatia numai in darul lor de a manipula masele, un dar care le-a adus o publicitate orbitoare.

Ca legenda era "creata artificial", este evident atunci cand stim ca astazi aparitia retrospectiva a Führer-ului pe ecranele din Germania provoaca nimic mai mult decat un imens ras.

Dar nu era chiar aceasta certa inferioritate a acestor "oameni pro­videntiali" adevaratul motiv al alegerii lor si ridicarii lor la putere. De fapt, aceasta lipsa de calitati individuale poate fi gasita la toti cei alesi de papalitate spre a fi conducatori. Atat in Germania cit si in Italia erau cativa oameni de Stat, adevarati conducatori, care erau capabili sa preia conducerea si sa guverneze fara a trebui sa apeleze la acest mistic delirant. Dar acestia erau prea stralucitori din punct de vedere intelectual si nu erau suficient de intelegatori. Vaticanul, si in special "eminenta cenusie", von Zedochovschi, nu i-ar fi putut tine ca pe un baston in mana sa, si nu i-ar fi putut determina sa serveasca scopurilor sale cu orice pret, pana la lovitura finala.

Am vazut ca atat Mussolini cat si Hitler s-au dovedit foarte maleabili cand emisarii Sfantului Scaun le-au oferit puterea. Planul lui Zedochovschi era sa creeze o federatie a natiunilor catolice in centrul Europei, in care Bavaria si Austria (guvernata de iezuitul Seipel) ar fi avut intaietate. Bavaria trebuia sa fie separata de Republica Germana de la Weimar - si, ca din intamplare, agitatorul Hitler, de origine austriaca, era atunci separatorul Bavariei.

Dar sansa de a realiza aceasta federatie si de a-l aseza pe un Habsburg la conducerea ei devenea tot mai slaba, pe masura ce Pacelli devenea tot mai constient de slabiciunea Republicii germane datorita slabului ajutor acordat ei de aliati. Speranta de a pune mana pe Germania ca un intreg s-a nascut apoi la Vatican si planul a fost modificat in con­secinta: "Hegemonia Prusiei protestante trebuia distrusa si Reich-ul trebui sa domine Europa - si pentru a preveni federalismul german - Reich-ul trebuia reconstruit in asa fel incat catolicii sa fie stapani" (ziarul 'Mercure de France', 'Pius XI si Hitler', 15 ianuarie 1934). 

Aceasta este de ajuns. Facand "stanga imprejur", Hitler, impreuna cu "camasile lui brune", s-a transformat dintr-un separatist al Bavariei, intr-un apostol al Marelui Reich.