GENEZA IMPERIILOR COLONIALE PORTUGHEZ, SPANIOL SI BRITANIC

Incepand cu secolul al XV-lea, Europa cunoaste o redresare bazata, in vestul continentului, pe restabilirea ordinii monarhice pe principii moderne si pe un avant economic intens. In acest context de dezvoltare si datorita perfectionarii mijloacelor tehnice, navigatorii europeni se lanseaza in descoperirea marilor rute geografice si a unor noi teritorii. Acestor descoperiri le urmeaza cucerirea si acapararea teritoriala si economica, ceea ce duce la constituirea marilor imperii coloniale. In urma acestui proces marile beneficiare sunt Marea Britanie, Spania si Portugalia, care dirijeaza spre propriile porturi produsele exotice si metalele pretioase colectate din colonii. In afara de aceasta consecinta economica nu se pot neglija insa nici consecintele intelectuale. Europenii descopera o lume noua, foarte diferita de ceea ce stiau, noi civilizatii, cu propriile valori. Rezultatul este deformarea vechii conceptii a europenilor despre lume, cu valorile ei mostenite din Evul Mediu.

Portughezii au fost primii care au deschis drumul catre noile teritorii; premisele geografice au fost determinate de expeditiile arabilor din secolele al X-lea - al XII-lea, care dusesera la descoperirea Asiei si nordului Africii. Premise economice, precum lipsa aurului, sau perfectionarea tehnologiei maritime au avut o contributie majora la initierea acestor expeditii. Monarhiile sustineau desfasurarea acestor expeditii, toate fiind subventionate de puterea centrala[1]. In aceasta privinta se remarca contributia lui Henrique, supranumit Navigatorul (1394-1460), cel de-al doilea fiu al regelui Joao I. La inceputul secolului al XV-lea negustorii italieni din Lisabona l-au convins pe regele Alfonso al IV-lea sa organizeze calatoria a trei nave spre arhipelagul Canare (care au atins probabil si arhipelagul Madeira[2]). Cert este ca in jurul anului 1419/1420 portughezii au ocupat permanent insulele Madeira si Porto Santo. Principalul obiectiv al acestor calatorii a fost descoperirea coastelor de vest ale Africii, despre care legenda vorbea ca ar fi pline cu mine de aur; se vorbea despre Fluviul de Aur, despre Coasta de Aur, denumiri care infierbantau mintile exploratorilor europeni.

Prima colonie portugheza, Madeira, a fost organizata dupa modelul structurii economice si politice a metropolei. Initial, insulele au depins de coroana, iar din punct de vedere spiritual, de Ordinul Iezuit. Arhipelagul era impartit in trei provincii, conduse de trei seniori locali, aflati sub tutela regelui[3]. O alta colonie organizata in mod asemanator a fost reprezentata de insulele Azore. Profitul de pe urma coloniilor era in principal de natura comerciala: pentru Madeira si Azore, la mare cautare erau materiile colorante si zaharul; in golful Guineii si vestul Africii se dezvolta comertul cu sclavi negri, extrem de profitabil, pe langa marfurile specifice zonei tropicale. In 1458 a fost creata prima factorie portugheza, Arguim, situata la 20°30´ latitudine nordica. Aceasta goana dupa teritorii nu putea sa nu aduca un conflict intre Castilia si Portugalia, ambele reclamand drepturi asupra noilor colonii. Conflictul a fost solutionat abia in 1479, cand Castilia recunoaste Portugaliei posesia Madeirei si Azorelor, primind in schimb insulele Canare[4].

In a doua jumatate a secolului al XV-lea are loc marele val de descoperiri portugheze. In 1482 sunt descoperite Gabonul, Congo si Angola, iar in 1487 Bartolomeo Diaz depaseste Capul Bunei Sperante, deschizand drumul spre India, drum inaugurat de Vasco da Gama prin expeditia din 1497 - 1499. Cum in aceeasi perioada si Spania descoperea noi teritorii, conflictele au izbucnit din nou. Ca urmare, in 1494, prin tratatul de la Tordesillas, cele doua tari si-au impartit sferle de influenta in Oceanul Atlantic. Linia de demarcatie era fixata la 370 de leghe (aproximativ 1500 km) vest de linia dintre Azore si insulele Capului Verde[5]. Teritoriile de la vest de aceasta linie erau rezervate Spaniei, iar cele de la est, Portugaliei. Explorand zona rezervata Portugaliei, Pedro Alvarez Cabral descopera in 1500 Brazilia, iar in 1495 si 1500 fusesera descoperite Groenlanda, respectiv Terra Nova. Totusi, aceste teritorii au fost neglijate de portughezi[6], deoarece centrul de greutate al imperiului colonial nou-creat era in Oceanul Indian.

Expansiunea in Pacific incepe in 1511; in 1513 portughezii ajung in China, iar in 1540 in Japonia. Expeditia din 1511, care l-a avut in frunte pe Alfonso de Albuquerque a dus la descoperirea si cucerirea Malaccai, in 1512 este cucerita Goa, iar in 1518 Sri Lanka. Portughezii duceau o politica coloniala agresiva, ce se baza pe distrugerea monopolului comercial musulman, politica ce a avut un rol important in succesul portughezilor, ei fiind vazuti ca aliati impotriva dusmanului musulman, reprezentat de egipteni si turci.

"Laboratorul experimental" al imperiului colonial in Asia si America a functionat in Madeira si Azore, si, mai tarziu, in insulele Capului Verde si Sao Tome[7]. Madeira devenise o replica a Portugaliei; producea si exporta zahar, aceasta fiind principala ramura economica; a doua era reprezentata de productia de vin. Azorele exportau grau si materii colorante; in insulele Capului Verde si in Guineea colonizarea s-a dovedit a fi mai dificila, datorita neadaptarii culturilor traditionale la noile conditii[8], precum si climei nesanatoase. In Africa continentala colonizarea s-a facut mai ales in scop de protectie a unor factorii izolate. Congo era insa un important furnizor de sclavi, dar pe masura ce resursele umane se epuizau, expansiunea coloniala se extindea spre sud, in Angola. Relatiile comerciale din Oceanul Indian au impus si colonizarea coastei orientale a Africii: Sofala, Quiloa, Mozambic, insa cautarea de aur a impins colonizarea spre interior.

In India colonizarea s-a limitat la intarirea si perpetuarea punctelor-cheie pentru comert. Exceptie au facut Goa si Malacca, orase pe care portughezii s-au straduit sa le transforme in orase europene, incurajand chiar casatoria intre europeni si indigeni, ceea ce a dus la formarea unei caste de metisi.

In Brazilia, colonizarea a fost putin amanata, datorita profiturilor reduse pe care le oferea, insa arendarea de catre Coroana a monopolului comercial a atras o multime de colonisti.

Datorita spatiului si populatiei reduse, Portugalia nu a avut pana la jumatatea secolului al XVI-lea un imperiu colonial organizat corespunzator. Din punct de vedere administrativ, reuseau sa mentina ordinea in colonii, dar existau numeroase alte probleme: lipsa mainii de lucru, fondul economic si social al metropolei (expansiunea coloniala a apartinut esentialmente statului), probleme grave au fost ridicate si de rasa, civilizatie si religie, precum si de necesitatea de a se organiza calatorii departe de coasta[9].

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Marea beneficiara de pe urma coloniilor din Lumea Noua a fost insa Spania, care, in urma exploatarii resurselor din colonii, ajunge curand o mare putere a Europei[10]. Spre deosebire de portughezi, care colonizeaza mai mult in scop comercial, spaniolii cuceresc pe calea armelor teritoriile descoperite[11]. La inceputul secolului al XVI-lea ei infiinteaza "instrumentul de exploatare economica"[12] a coloniilor din America, instalat la Sevilla, Casa di la Contratacion.

Instalarea dominatiei spaniole incepe in perioada dintre 1492 si 1520, prin cucerirea Antilelor, in jurul insulei Santo Domingo, centrul primului imperiu spaniol, unde este numit un guvernator si un capitan general. Spania aduce de aici aur si perle si obliga pe indieni la munca fortata prin sistemul de organizare numit Encomienda; beneficiarii, numiti encomienderos, aveau dreptul sa ceara tribut si munca indienilor, care erau liberi. Justificarea ideologica a Encomiendei era crestinarea, ea fiind insa, cel putin la inceput, un privilegiu feudal, dreptul de a obtine prestari de munca din partea indienilor[13]. Conditiile dificile si mizere la care erau supusi duc la o scadere considerabila a numarului de indigeni din Antile, ceea ce determina popularea acestora cu sclavi negri adusi din Africa.

O a doua etapa a cuceririi spaniole este Mexicul, intre 1519 si 1521. Expeditia din 1519 a lui Hernan Cortés este a treia care ajunge pana la coastele mexicane; ea numara cateva sute de oameni. Initial, Cortés fusese trimis de guvernatorul Cubei, care insa se razgandeste si incearca sa-l intoarca pe Cortés din drum. Acesta debarca la Veracruz si se pune sub autoritatea directa a regelui spaniol[14]. Afland despre existenta imperiului aztec, el intreprinde o expeditie in interiorul imperiului. Este bine primit de suveranul aztec, care, insa, nu dupa mult timp, este luat prizonier de Cortés. Dupa mai multe lupte, finalizate cu asediul orasului Mexico, imperiul este cucerit; cucerirea a durat doi ani[15].

A treia etapa se desfasoara intre 1531 si 1534. Un mic nobil, Francisco Pizarro, a participat la mai multe expeditii in Peru, de unde s-a intors uimit de bogatia imperiului incas. El va obtine de la imparat titlul de vicerege pentru teritoriile pe care le va cuceri in aceasta regiune. In 1531 el pleaca din Panama spre Peru; in trei ani, profitand de un razboi civil provocat de mostenitorii lui Inca, el cucereste tara si pune bazele orasului Lima (1535). In 1541 este ucis de oamenii sai, pentru bogatiile descoperite[16].

Alti exploratori au pornit in expeditii de descoperire si de cucerire. Rapiditatea cuceririlor se explica in primul rand prin superioritatea tehnicii de lupta de care dispuneau spaniolii. Toate aceste cuceriri dau Castiliei, principala initiatoare a expeditiilor, un imperiu fabulos. Un Consiliu la Indiilor, infiintat in 1524 si reorganizat in 1534, avea rolul de a administra imperiul colonial, de a redacta "legea Indiilor" (ansamblu legislativ aplicabil tuturor coloniilor), de a numi si supraveghea pe functionarii insarcinati cu administrarea cuceririlor. In cursul secolului al XVI-lea, Indiile de Castilia sunt impartite in doua viceregate: Noua Spanie (cu capitala la Mexico) si Peru (cu capitala la Lima).

Pentru Spania esentialul consta in bogatiile pe care i le poate aduce imperiul sau colonial si mai ales metalele pretioase. Acestea provin in primul rand din jefuirea bogatiilor imperiilor distruse, din rascumparari si tributuri; apoi incepe exploatarea permanenta a minelor[17]. In acest fel, puterea politica si dezvoltarea economica apar ca niste consecinte imediate ale marilor descoperiri.

In acest timp insa, se ridica o noua putere maritima: Marea Britanie. Primele ei incercari de colonizare a Lumii Noi dateaza din vremea reginei Elisabeta I: in 1564 sir Humphrey Gilbert elaboreaza un plan de colonizare a Floridei, plan care va esua. In 1577 are loc o incercare de colonizare a Terra Novei, iar in 1583 insula Newfoundland este declarata posesiune a Angliei, aceasta fiind prima colonie britanica din Lumea Noua. In 1585 sir Walter Raleigh colonizeaza Virginia. Trebuie mentionat ca in coloniile mai sus mentionate, colonistii nu au reusit sa se adapteze, unii fiind repatriati, iar altii murind acolo[18].

Procesul propriu-zis de colonizare incepe sub dinastia Stuart, la inceputul secolului al XVII-lea, incurajat mai ales de expansiunea comerciala, de negustori, care vizau doua directii principale: Indiile de Vest si Indiile de Est[19]. Pentru a-si deschide drumul catre Indiile Orientale, din 1616 Anglia stabileste forturi pe coasta vestica a Africii, intrand in conflict cu portughezii. In acelasi timp colonizarile de pe continentul nord-american continua. In 1607 este intemeiat orasul Jamestown, tot acum organizand primele expeditii in Marea Caraibelor. De aici englezii incearca sa stabileasca colonii la gura Amazonului, intrand in conflict cu spaniolii. In perioada 1620-1640 se intemeiaza coloniile din New England; tot acum este intemeiat orasul Boston, iar in 1632, Maryland, si in 1634, Delaware. O alta zona aflata in vizorul englezilor pentru colonizare era America Centrala - Antilele. Prima colonie engleza in Antile a fost insula Barbados, intemeiata intre 1625 si 1627, prosperitatea acestei colonii fiind enorma.

Intre coloniile din America de Nord si cele din Antile se poate observa o deosebire in ceea ce priveste organizarea politica, viata economica si cea sociala. In America de Nord clima era temperata, ceea ce duce la un caracter complex al economiei, initial agrar, cu extinderi spre industrie si comert. Asezarile sunt populate cu emigranti din metropola, predomina proprietatea mijlocie si mica, iar mana de lucru este libera. Aceste trasaturi duc la un regim politic deosebit, avand la baza principiul autoadministrarii, al dreptului colonistilor de a-si alege organe repre-zentative proprii. In Antile coloniile prezinta cu totul alte caracteristici. Asezarea in zona tropicala determina o acomodare greoaie a europenilor la conditiile de clima. Elementul european joaca aici rolul conducerii, munca fiind prestata de indigeni. Predomina marea proprietate, fiind intalniti si foarte multi sclavi. In consecinta, regimul politic este mai putin evoluat[20].

Anglia a incercat sa isi intemeieze colonii si in Indiile Orientale. Prima expeditie are ca punct final Indonezia (1601-1603); in 1608 englezii debarca in India, intrand din nou in conflict cu portughezii. In 1615 este intemeiata prima factorie engleza in India, iar in 1650 este stabilit monopolul comercial al Companiei Indiilor.

La inceputul secolului al XVII-lea, principala baza coloniala britanica era America, unde coloniile ocupau o suprafata bine definita, in cuprinsul careia locuia o populatie destul de numeroasa. Se estimeaza ca in intervalul 1618-1642 au emigrat in colonii circa 80000 de supusi englezi. In mare parte emigratia era determinata de mizeria si persecutiile politice si religioase din metropola. Printre primii emigranti s-au aflat si deportati, trimisi ca sclavi in colonii[21].

Patentele pentru autorizarea colonizarilor erau un drept personal al regelui, care avea pretentia ca puterea asupra sa-i apartina in exclusivitate. Organul care avea in atributiile sale problemele coloniale era Consiliul privat al regelui. In 1619, in Virginia s-a intrunit pentru prima data o adunare reprezentativa, alcatuita din 22 de reprezentanti.

Sub primii Stuarti se pot distinge trei categorii de colonii: cele ce apartineau unor companii comerciale, cele regale si cele ce erau acordate de rege unor nobili. Daca expansiunea coloniala a fost, sub inceputurile dinastiei Stuart, rezultatul initiativei economice, in continuarea secolului al XVII-lea, tendinta va fi de transformare a coloniilor private in colonii dependente de Coroana, deoarece multe colonii devenisera centre de opozitie antiregalista. Ca urmare, apar colonii infiintate fara autorizatie regala: in 1635 Connecticut (intemeiata de colonisti disidenti din Massachusetts), iar in 1636 Rhode Island.

Odata cu revolutia engleza din 1642, in politica coloniala se produc schimbari importante. Se elimina caracterul privat al coloniilor; se schimba compozitia fluxului de emigranti, ponderea principala fiind detinuta acum de regalisti. Datorita preocuparii metropolei cu problemele interne, in conditiile razboiului civil, in colonii apar primele veleitati de independenta, in special prin largirea spectrului relatiilor comerciale[22]. Principala tinta a comertului colonial va fi Olanda, care va specula in mod abil aceasta ocazie, devenind, la sfarsitul secolului al XVII-lea, o mare putere maritima a Eu-ropei, concurand cu succes Anglia in politica coloniala.

Infiriparea imperiilor coloniale portughez si spaniol si, mai tarziu, britanic, a reprezentat prima consecinta a marilor descoperiri geografice. Totusi, nu se poate face un bilant complet fara a se lua in considerare si celelalte consecinte, de pe plan economic sau spiritual. Europenii au gasit in Lumea Noua noi valori, moduri de trai diferite, care au clatinat conceptia pe care o aveau despre lume. Imperiile coloniale au fost o consecinta a politicii de expansiune, bazata pe o concurenta acerba, a marilor puteri maritime. Dorinta de cunoastere, setea de bogatii au reprezentat si ele cauze ale expansiunii si cuceririi. Chiar daca au avut si urmari nefaste, precum disparitia unor civilizatii, marile descoperiri au reprezentat in primul rand pasul decisiv spre modernitate.

Bibliografie

1.     Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, volumul al III-lea, traducere de Monica Timu, editie ingrijita, note si comen-tarii de Doina Barcan-Sterpu, Institutul European, Iasi, 1998.

2.     Istoria Europei, coordonatori Jean Carpentier si François Lebrun, prefata de René Rémond, traducere de A. si S. Skultéty, Humanitas, Bucuresti, 1997.

3.     Muresan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Stiintifica, Bucu-resti, 1967.

4.     de Oliveira Marques, A. H., Istoria Portugaliei, traducere de M. Ghitescu, Editura Enciclopedica, Iasi, 1996.

5.     Todorov, Tzvetan, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., traducere de Magda Jeanrenaud, Institutul European, Iasi, 1994.